Faceți căutări pe acest blog

Translate

Italiană Rusă Portugheză Olandeză Poloneză Engleză Franceză Spaniolă Germană

vineri, 27 iulie 2012

Linguri si Linguroaie - Interesant. Mai jos cititi detalii.


Expoziţia temporară
LINGURI ŞI LINGUROAIE
Motto: „Lingura de lemn strâmbă gura, dar îndreaptă (direge) faţa”

Etnograf MARCEL LUTIC - Linguri Linguroaie si Polonice - pana pe 2 sept la Muzeul Unirii
   
 Asculta  mai multe  audio   traditionala


Vernisajul: joi, 2 august, orele 11, la Muzeul Unirii
Organizatori:
Muzeul Etnografic al Moldovei şi Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova
Prezintă:
Cercet. şt. Lucia Cireş
Conf. univ. dr. Ecaterina Hanganu
Etnograf Marcel Lutic
Meşter popular Florin Cramariuc


În colecţia de linguri a fiecărui muzeu sunt ascunse în detalii sute de generaţii anonime de Brâncuşi.
Conceptul expoziţional: evocarea legăturilor intrinseci, subtile, aproape ezoterice,  care au existat o dată între creierul uman, mână, lingură (ca prelungire sau substitut a mânii!), cultul dendrolatric (exprimat prin folosirea anumitor esenţe lemnoase la confecţionarea lingurilor şi a linguroaielor!) şi alimentaţia arhaică.
Cea mai mare parte a pieselor ce vor fi expuse fac parte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei. Vor fi expuse câteva piese din patrimoniul Muzeului Municipal Paşcani, precum şi din colecţia particulară Vasile şi Maria Neamţu (Nemţişor-Vânători-Neamţ).

Participă, ca reprezentanţi ai meşteşugului actual, următorii meşteri populari:
Cramariuc Florin, Suceava
Marian Viorel, Fălticeni-Suceava
Roşca Avram, Bălăceana-Ciprian Porumbescu-Suceava
Ioan Laza, Iaşi
Mihăilescu Mircea, Hârlău-Iaşi
Acasandrei Valentina, Iaşi
Ciobanu Lucica, Bălţaţi-Iaşi
Apalaghiei Maricel, Hulub-Dângeni-Botoşani
Ungureanu Ticu, Epureni-Duda Epureni-Vaslui
Grigoriu Ştefan, Târgu Neamţ-Neamţ

Activitatea ce se desfăşoară într-o instituţie muzeală îmbracă nenumărate aspecte. Cu toată diversitatea lor, acestea se pot grupa în general în trei mari categorii, care constituie în acelaşi timp funcţiile muzeului:
1. adunarea materialelor în vederea constituirii colecţiilor;
2. conservarea în scopul păstrării acestora de-a lungul vremii şi
3. valorificarea patrimoniului muzeal.
Cea mai importantă dintre funcţiile muzeului este aceasta din urmă, pentru că în ea îşi găsesc justificarea şi scopul primele două. Valorificarea bogăţiilor patrimoniale ale unui muzeu se realizează pe mai multe căi dintre care locul de frunte îl deţine expoziţia de bază, piesa de muzeu fiind martorul direct, contemporan, al epocii sau evenimentului pe care expoziţia caută să-l ateste şi să-l definească. Pentru aprofundarea unor probleme sau a unor evenimente mai importante se organizează expoziţii temporare. În cadrul acestora sunt folosite mai multe piese care oferă o documentaţie mai temeinică pentru un anume subiect sau o anume temă.

Pomul vieţii, simbol al ascensiunii spre cer, instituit la alte popoare prin esenţe lemnoase considerate sacre (stejarul la celţi, teiul la germani, frasinul la scandinavi, măslinul în Orientul islamic, mesteacănul la siberieni), întruchipează prin bradul românilor nişte viziuni ale irealizabilei "tinereţi fără bătrâneţe şi vieţi fără de moarte". Reminiscenţă a dendrolatriei, legat de existenţa unor vechi credinţe, simbolul pomului este prezent la casele bucovinene prin imaginea tiparului elenistic, cea a vasului cu flori, sau în viziunea dacică, locală, a brăduţului. Această imagine a Arborelui este inseparabilă de miturile cosmogonice şi antropogonice, Arborele reprezentând „linia de unire între cer şi pământ, adică între supranatural şi natural”.
Bineînţeles, se poate naşte întrebarea firească: de ce copacului i s-a atribuit acest rol? Eliade spunea că încă din mezolitic, odată cu descoperirea agriculturii, s-a născut o „solidaritate mistică între om şi vegetaţie”, comunităţile agricole elaborând aşa-numita „religie cosmică”. Ei bine, miezul acestei „religii” face referire la înnoirea periodică a lumii, ritmurile cosmice fiind exprimate în termeni împrumutaţi tocmai din viaţa vegetală. Mircea Eliade afirmă că „misterul sacralităţii cosmice este simbolizat în Copacul Lumii (...), socotit a fi în Centrul Lumii şi unind cele trei regiuni cosmice”, afundându-şi rădăcinile în Infern şi atingând Cerul cu vârful său.
În trecutul nu prea îndepărtat oamenii credeau că fiecare floare sau copac este protejat de un spirit şi că deasupra acestora sunt altele şi altele, într-o ierarhie bine fundamentată şi perfect logică. Acesta e şi motivul pentru care multe popoare se închinau unor zâne sau zeităţi locale, a căror menire era de a proteja adevărul şi existenţa tuturor sufletelor, întrupate în oameni, animale sau plante. Cei care au ajuns la cel mai ridicat nivel al divinizării naturii au fost druizii, cunoscuţi ca cei mai puternici preoţi din toate timpurile şi al căror mister nu a putut fi pătruns nici în zilele noastre.  Acum câteva mii de ani, sacerdoţii vechi descoperiseră secretul prin care omul putea să stăpânească natura, atâta vreme cât ceea ce făcea era corect. Din punct de vedere clinic, ei au asociat diversele boli umane cu energiile circulatorii prin trunchiurile copacilor şi au realizat, cum am spune astăzi, un fel de bază de date a copacilor ce corespund anumitor boli.
Nu puţini au simţit nevoia să se aşeze la rădăcina unui copac ca să-şi tragă sufletul sau să se sprijine cu spatele, măcar şi pentru câteva minute, de un arbore, pentru a mai prinde puteri. Acestea sunt doar moşteniri ancestrale pe care cei mai mulţi le fac inconştient, dar care, la bază, au o legătură puternică cu energia emisă de fiecare copac în parte. Pentru că fiecare pom emite un anumit gen de energie şi la anumite intensităţi, în funcţie nu doar de orele zilei, ci şi de anotimp. 

Lemnul este considerat materie prin excelenţă, plin de căldură şi personalitate faţă de răceala şi indiferenţa metalului. Tradiţiile popoarelor europene asociază lemnul cu ştiinţa, deoarece scrisul, cândva, a reprezentat încrustarea unor semne pe lemn, aidoma răbojului strămoşilor românilor. Spre curiozitate, dar şi ca argument, „buchia” noastră, împrumutată din slavul buk, vine de la numele ... fagului. Lemnul se asociază cu focul sacru. Această sacralitate a lemnului, derivată dintr-o religie cu puternice accente dendrolatrice, se manifestă la români în multiple forme. Astfel, avem în vedere preferinţa, acolo unde se poate, pentru casa de lemn, veneraţia acordată bisericilor de lemn, mai cu seamă celor construite dintr-un singur arbore şi fără cuie de lemn, ca şi prezenţa lemnului în multe rituri şi obiceiuri calendaristice (buturuga sacră de la Crăciun, butucul sau tăietorul de lemne unde aveau loc cele mai importante rituri de venerare a strămoşilor, parii sau stâlpii de lemn cu un rol atât de important în magia premaritală). Nu întâmplător, tăiatul lemnelor din pădure şi căratul lor era un adevărat ritual cu multiple interdicţii de timp, de loc şi de comportament pentru cei care făceau acest lucru, aceste reguli funcţionând mai ales atunci când se alegeau lemnele pentru ridicarea unei case; cel mai falnic trunchi, provenit de la un arbore sacru (stejar, brad, fag sau frasin) devenind grinda casei (dulapul sau meşterul-grindă), acesta urmând a fi în casă una din principalele întruchipări ale strămoşului mitic.

Uneltele de uz gospodăresc cele mai simple, mai umile au o anumită valoare estetică, chiar dacă nu sunt decorate, prin simpla lor formă adoptată scopului practic. Pe măsură ce i se adaugă anumite câmpuri decorative, cu motive şi simboluri semnificative (interindividuale şi sociale), unealta devine un mijloc tot mai însemnat de comunicare, capătă mai mult înţeles, răspunzând unui rost precis, unor trebuinţe practice, pentru care au fost făurite de om, în cadrul şi în condiţiile fiecărei comunităţi. Uneltele şi alte obiecte asimilate acestora (cofe, căuce, linguri de lemn, răbojuri, bâte etc.) devin documente pentru reconstituirea istoriei civilizaţiei şi culturii noastre populare, pentru istoria artei noastre populare. Potrivit lui Ivan Evseev, „aproape întregul mobilier al casei tradiţionale româneşti, ca şi toate ustensilele casnice şi vasele de lemn sunt încărcate cu forţe magice şi sacrale provenite din arborele sfânt din care sunt cioplite (teiul, bradul, fagul) şi întărite prin forma lor, prin ornamentică şi utilizările lor rituale”.

Cea mai clară clasificare a crestăturii în lemn este cea a categoriilor de obiecte pe care se aplică. Primul câmp este cel al arhitecturii populare, crestăturile în lemn aplicându-se pe principalele piese constructiv-decorative ale caselor, bisericilor şi diverselor acareturi. Al doilea câmp de aplicare al crestăturii în lemn îl constituie mobilierul de diferite categorii. Aici, în asociere cu scrijelirea, reprezentative sunt lăzile de zestre, mesele, unele categorii de dulapuri şi blidare, scaunele şi băncile ş.a. Mobilierul caselor arhaice era foarte simplu, fiind perfect adaptat funcţiilor sale. Piesele de căpătâi ale mobilierului din interiorul ţărănesc erau patul, masa, scaunele, laviţele, blidarul, colţarul, poliţele, culmea şi lada de zestre. Al treilea câmp de aplicare a crestăturii în lemn este cel al uneltelor legate de diferitele îndeletniciri tradiţionale româneşti. Dintre acestea menţionăm: cozile de coasă, cozile de linguri, greblele pentru fân ş.a. Între ustensilele casnice, alături de tot felul de mici recipiente pentru sare, mirodenii, făină sau cutii, un loc aparte îl au lingurile ale căror cozi sunt adesea „îmbrăcate” în această haină minunată a crestăturilor. Aşadar, unul din obiectele cele mai comune şi mai variat ornamentate este lingura, indispensabilă oricărei case, stâne sau gospodării păstoreşti. Confecţionarea unora depăşeşte sfera meşteşugului de lingurar, întrucât ornamentarea lor dovedeşte talent artistic deosebit.

Lingura este folosită, în principal, pentru servirea alimentelor sau băuturilor lichide (supă, ceai, etc.) sau semilichide (cereale cu lapte, miere, etc.), dar şi pentru măsurarea şi amestecarea elementelor (atât alimentare, cât şi nealimentare). Poate fi făcută din metal (inox, argint, alamă, etc.), din lemn sau chiar din plastic. Cele mai vechi linguri nord-europene par să fi fost făcute din o bucată de lemn. Încă de la începutul apariţiei lor trebuie să fi avut un rol întreit: utilitar, estetic, dar şi magico-simbolic.
În Moldova, potrivit lui Mihai Lupescu (în lucrarea Din bucătăria ţăranului român) lingurile se făcea din lemn de răchită, de plop, de tei, de paltin, de perj (prun) ori de tisă. Cele mai bune şi mai frumoase sunt cele de tisă, de perj (prun) ori paltin.
Lingurile sunt cioplite fie în lemn de esenţa moale (plop, tei, arin), mai uşor de modelat, fie în lemn dens si colorat de par, paltin, nuc, cireş, tisa, care permit o cizelare mai fină. Elementele decorative, realizate prin diferite procedee (crestare, sculptare ş.a.), cuprind un registru bogat de motive decorative: florale sau fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe, geometrice, astrale sau cosmice, liber desenate sau mixte. În general, sub raport ornamental, obiectele de lemn încearcă să suplinească, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmărindu-se îndeobşte evidenţierea însuşirilor naturale ale esenţei lemnoase.
Meşterii, majoritatea trăind sub anonimat, erau cunoscători ai unor practici şi reprezentări simbolice aparţinând spiritualităţii locale, pe care le-au înglobat într-un tezaur decorativ magico-mitic. Meşterii le-au crestat cu multă măiestrie, după modele moştenite prin tradiţie, trecute prin filtrul propriilor simţăminte, credinţelor primare acordându-li-se temelii solide, iar semnelor reprezentative atribuindu-li-se valenţe sacre în micro-universul de pe coada unei linguri. Încă din vremuri ancestrale, semnele primare, ca şi derivatele acestora, au devenit sacre: soarele, luna, arborii din natură (bradul), păsările şi diferite animale (calul, berbecul).
La români, lingura este un obiect extrem de individualizat, fiecare membru al familiei având lingura sa, aceasta fiind un soi de marcă individuală, indicând, alături de alte obiecte, locul în societate şi în familie al respectivului individ. Lingura nu putea fi înstrăinată decât în anumite condiţii speciale (de exemplu, în riturile magice de provocare a ploii, aici fiind la mare căutare lingurile femeilor borţoase sau lingurile din familiile unde era mare înţelegere, acestea fiind apoi aruncate în fântâni). În general, funcţiona un tabu foarte strict privitor la furtul lingurilor.
În ritualul servirii mesei, lingura se punea, de regulă, cu golul în sus (semn al invitaţiei la masă!); după ce se termina masa, se punea pe dos, acesta fiind un semn exterior al săturării. Era interzisă lăsarea lingurii rezemată de strachină, altfel respectivul nu se mai sătura niciodată; nu se mănâncă niciodată cu mai multe linguri, riscul fiind să ai mai multe neveste sau să-ţi crească „bărdanul”, adică burta. La mesele rituale de la Crăciun şi Anul Nou aveau puse linguri la masă inclusiv strămoşii din familia respectivă.
Expresii sugestive:
A porni de la lingură = (despre tinerii căsătoriţi) a începe căsnicia fără sprijin material.
A(-şi) mânca banii (sau averea) cu lingura = se spune despre un om (bogat) care cheltuieşte prea mult, care risipeşte.
A lega (cuiva) lingurile de gât/de brâu = a lăsa (pe cineva) nemâncat fiindcă a venit târziu la masă.
A mânca banii cu lingura = a cheltui prea mult, a fi risipitor.
A mânca rahat cu lingura/cu polonicul = a vorbi într-o manieră demagogică.

Actul alimentar marchează în profunzime întreaga existenţă umană. Drept urmare, acest act implică „numeroase tehnici şi simboluri, reguli sociale şi norme de comportament, interdicţii şi prescripţii”. Această complexă raportare la alimente şi, implicit, la alimentaţie pleacă de la vechi credinţe ce indică „provenienţa sacră a alimentelor (ca daruri ale divinităţii pentru om), ca şi credinţele privind efectele sacralizante ale absorbţiei anumitor alimente (care, prin contactul intim, profund, cu omul pot transmite energie benefică propice comunicării cu sacrul). Totodată, ele au la bază credinţele privind efectele pozitive ale excluderii unor componente din hrană în anumite segmente ale calendarului (postul)”.
Alimentele, în stare naturală sau preparate, erau investite cu pronunţate „valenţe apotropaice sau augurale, dar, mai ales, valenţe mediatoare în comunicarea cu semenii şi, în mod special, cu misterioasa lume a sacrului. Astfel sublimat, actul alimentar exprimă în limbaj propriu eterna dorinţă a omului de a se detaşa uneori de lumea profană şi de a se apropia de cea sacră, de a intra în contact cu divinitatea sau cu strămoşii”.
A mânca era o activitate strict reglementată. Desigur, există diferenţe destul de evidente între mâncarea cotidiană şi cea de sărbătoare, sacrul fiind, în special, apanajul celui de-al doilea tip de mâncare. Însă, chiar şi mâncarea cotidiană, reflex al gândirii mitico-magice era supusă unor minime reguli, altfel se întrerupea legătura invizibilă ce unea cele două lumi. Astfel, reguli destul de stricte priveau amenajarea, pregătirea mesei, prezenţa unei anumite lumini (atunci când masa avea loc noaptea), rostirea unor rugăciuni, ofrandele alimentare aduse zeilor, respectarea tăcerii, o anume rânduială în succesiunea felurilor de mâncare ş.a.
E un fapt cunoscut că „în cele mai multe gospodării ţărăneşti, se mânca în mijlocul casei, la o măsuţă rotundă cu trei picioare, în jurul căreia, pe scăunele scunde, stăteau membrii familiei. Mămăliga era răsturnată în mijlocul măsuţei şi tăiată cu aţa în mai multe felii. Fiecare ins lua o bucată de mămăligă, o mai frământa în mână, apoi o ducea la gură. Sorbitura era într-un străchinoi de lut din care toţi cărau cu lingurile. Dacă era un alt fel de mâncare, toţi întingeau dărăbul de mămăligă în strachina comună. Alături de măsuţă era cofa cu apă, din care beau toţi, fie de-a dreptul, fie folosind o singură ulcică”. Numai „dacă familia era numeroasă, atunci mâncarea se punea în mai multe străchini”. De obicei, „vesela de servit era din lemn şi lut, vasele de pregătit [fiind] din lut şi tuci”. Până acum câteva decenii, lingura de lemn, destul de mare, încă mai în uz. Despre ea circula, prin părţile Botoşanilor, zicala: „Această lingură strâmbă gura, dar îndreaptă faţa”. Aparent, modul în care mâncau cei de dinaintea noastră este lipsit de prescripţiile igienice atât de clamate astăzi, însă dacă vom raporta gesturile lor numai la igienă riscăm să nu înţelegem alte chestiuni mult mai relevante pentru universul arhaic, precum comuniunea cu toţi şi toate, solidaritatea, rânduiala ş.a.
Masa în sine, în timpul desfăşurării unei mese sau a unui ospăţ, devenea sacră, ea fiind atunci un adevărat „altar” al familiei sau al neamului respectiv. În aceste condiţii, orice participant la acel ospăţ sau un simplu obiect aşezat pe masă se încarcă de sacralitate şi devine purtător al manei.

Câteva reacţii la ideea organizării expoziţiei:
1. Sanda Golopenţia, Universitatea Brown, SUA: „Tare îmi place ideea expoziţiei dumneavoastră! Aş începe cu etimologia. În română, lingură vine din încrucişarea dintre lat. ligula - „lingură” cu lingere – „a linge”. Lingură f., pl. ĭ (lat. lĭgŭla, lingură, prefăcut apoi în lingula, care e dim. din lingua, limbă)”;
2. Varvara Buzilă, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău-Republica Moldova: „E simplu, e esenţial, e etern. Conceptul expoziţiei este foarte reuşit! Să vă ajute Domnul s-o desfăşuraţi cum gândiţi!”
3. Conf. univ. dr. Ecaterina Hanganu, Spitalul Clinic Universitar „Sfântul Spiridon” Iaşi: „ABSOLUT FANTASTIC!!! Ceea ce spuneţi Dvs. despre legătura creier-mână-lingură deschide spaţiul unei serii întregi de legături, comentarii, idei..., iar nutriţia e baza sănătăţii”.

Text scris de etnograful Marcel Lutic - Muzeul Etnografic al Moldovei, presedinte al Asociatiei Mesterilor Populari din Moldova