Costel Iftinchi (n. 4 octombrie 1967,
Iași) - sculptor, pictor, fotograf, scriitor, editor, publicist, colecționar. Este
fiul Elenei, născută Totână (1927-2002) şi a lui Gheorghe Iftinchi (1926-1999).
Urmează Liceul „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, promoţia 1989, Universitatea „Spiru
Haret”, Facultatea de Management, Braşov, 2011.
În domeniul artistic este autodidact, debutează pe
rând: 1998-sculptură, 2001-pictură şi artă fotografică, 2006-literatură.
Din februarie 2011 deschide propria editură CreArt,
iar din luna martie este Redactor-şef şi fondator al revistei „Galeria
naivă”, revista Artei Naive din România, prima de acest gen din ţară. Sub
egida revistei organizează Salonul
Naţional de Artă Naivă „Policarp Vacarciuc”, Iaşi (2012-2018); Expoziţia
Naţională de Artă Naivă „Iarna naivilor”, Suceava (2013); Tabăra Naţională de artă Naivă, Păltinoasa, (2013); Tabăra de Artă Naivă Giuleşti-Sârbi, Bucureşti (2013);
coorganizator în organizarea Salonului
Naţional de Artă Naivă „Gheorghe Sturza”, Botoşani (2013-2016); Salonul Naţional de Artă Naivă „Nicolai
Popa”, Piatra-Neamț (2015, 2016, 2018).
A expus la 260 de expoziții de
nivel național şi internațional. Are 5 expoziții personale: sculptură (1998, 1999);
„Din sufletul unui Naiv”, pictură şi
sculptură (2005); „Iartă-ne Doamne!”,
icoane sculptate (2006); „Între cer şi
pământ”, artă fotografică (2007).
- Forme
din suflet, album de
sculptură, Iași, Pim, 2006;
- Gânduri
nespuse, versuri & artă fotografică, Iaşi, Pim, 2009;
- Enciclopedie
- 50 ani de Artă Naivă în România, Iași, Pim, 2010;
- Doctorul de pantofi, poveste născută din tablourile de arta naivă, Iaşi, Pim,
2010;
- Uşa naivilor, proză, Iași, Ed.
CreArt, 2011;
- Artişti
naivi ieşeni, album de artă, Ed. CreArt, Iaşi, 2012;
-
Tabăra Naţională de Artă Naivă Păltinoasa,
album de artă, Iași, Ed. CreArt,
2013;
- Poveşti
înrămate, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;
-
Iarna naivilor, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;
- Tabăra Naţională de Artă Naivă
Giuleşti-Sârbi,
album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;
- Sentimente
în culori şi forme, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2014;
- Istoria
Artei Naive din România, vol.1, De la începuturi până în anul 1999, Iași,
Ed. CreArt, 2014;
- Istoria
Artei Naive din România, vol.2, Din anul 2000 până la sfârşitul anului 2013, Iași,
Ed. CreArt, 2014;
- Stropii
inimii, poezii şi grafică, Iași, Ed. CreArt, 2015;
-
Făuritorii de basme, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2015;
- Soldat
în revoluție, roman, Iași, Ed. CreArt,
2015;
- Amprente
de artă naivă românească, cronici, Iași, Ed. CreArt, 2016;
-
Frânturi de artă naivă, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2016;
- Vocea
lemnului, poezii şi sculptură, Iași, Ed. CreArt, 2016;
- Mărturisiri
prin creație, album de pictură, Iași, Ed. CreArt, 2017;
- Dicționar de autoportrete din
arta naivă universală,
Iași, Ed. CreArt, 2017;
- Prin ochii lor, Iași, Ed. CreArt, 2018;
-
Paradisul naivilor, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2018;
- Definiția
artei naive, culegere de citate, Iași, Ed. CreArt, 2018;
-
File de istorie în arta naivă românească,
album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2018.
Premiul II,
sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (1998); Premiul Special, pictură,
Festivalul de Artă Naivă, Timişoara
(2002); Premiul II, sculptură, Salonul de toamnă, Iaşi (2003); Premiul
I, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (2004); Premiul II, sculptură, Salonul
de toamnă, Iaşi (2004); Menţiune, Expoziţia Naţională de Artă Fotografică
Viitorul Mării Negre, Constanţa (2004); Premiul I,
sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (2007); Premiul I, sculptură, Salonul de
toamnă, Iaşi (2007); Premiul pentru sculptură „Din Vasilescu”, Expoziţia Naţională de Artă Naivă, Piteşti (2007);
Premiul II, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi
(2008); Premiul Special, pictură, Salonul
Naţional de Artă Naivă ,,Înviere şi
lumină”, Galaţi (2011); Premiul I, sculptură, Salonul Internaţional
de Artă Naivă, Bucureşti (2013); Premiul Special, pictură, Expoziția Națională
de Artă Naivă, Piteşti (2017); Premiu la secțiunii „Cimitirul satului”, cu lucrarea „Cineva plânge”, Expoziția Națională „Fotografia document etnografic”, Cluj-Napoca, (2018).
Pe cât de simplu și modest, pe atât de impunător și mare în opera transmisă, pe cât de serios, atât de sensibil în lucrări și culoare, regăsindu-se pe sine ca artist, nu doar în pictura și sculptura naivă, ci și în poezii, unde eul creator se află în diferite posturi: îndrăgostitul, revoltatul, nostalgicul, boemul. Prenumele său e legat de cel al marelui Sfânt Constantin, purtându-i numele ca un omagiu adus sfântului, iar familia Iftinchi are o rezonanță aparte, prin cele trei vocale cu triplu de i, aflate la începutul, mijlocul și sfârșitul cuvântului, subliniind viața lină, creativitatea, ușurința cu care își așterne gândurile prin intermediul pensonului/condeiului pe foaia de hârtie, iar consoanele reprezintă, uneori, bariere ale urcușului înspre realizare, dar pot avea și o semnificație pozitivă, în sensul că mijlocul vocalic conturează potențarea/adâncirea operei artistice. Poziționarea celor trei de i la începutul, mijlocul și sfârșitul cuvântului, simbolic, poate reprezenta și cele trei etape ale vieții: nașterea, căsătoria (viața) și moartea, iar ca să-l încurajăm pe maestru suntem undeva pe la mijloc în viață, în operă, iar până la ultimul i, final, mai sunt încă vreo 50 de ani. Mai jos veți descoperi lumea fascinantă a picturilor, a omului și artistului Iftinchi.
- Rădăcinile mele se trag pe linie maternă din vechiul târg
al celor şapte coline. Străbunicul meu a fost preotul Vasile Chirica, care a
slujit - în perioada 1926-1941 - la Biserica Sf. Vasile din cartierul Tătăraşi,
aceasta fiind ultima parohie la care am găsit informații despre el. Pe lângă
Institutul Teologic, absolvise şi Facultatea de Drept. Pe linie paternă sunt
din inima ținutului bucovinean, mai exact din Frătăuții Vechi, un sat situat la
20 km de Rădăuți, Suceava. Bunicii mei au făcut parte dintr-o familie
înstărită. Îmi amintesc, cu nostalgie, poveştile tatălui despre copilăria sa
din perioada interbelică, fecior de chiabur, făcea multe năzdrăvănii bunicilor.
Bineînțeles, totul a fost pierdut în urma colectivizării.
În anul 1950, tata a părăsit satul, stabilindu-se la Iaşi. Am văzut lumina
zilei la 4 octombrie 1967, în Iaşi, fiind ultimul copil al Elenei, născută
Totână, în anul 1927 şi a lui Gheorghe Iftinchi, născut în 1926. După cum se
observă, sunt făcut la bătrânețe, făcând, astfel, parte din marea grupare ce
poartă renumita denumire de „decreței”.
- Când?
Cum? Unde? s-a stârnit scânteia pentru a fi apropiat de arta naivă, pentru a o
promova și a o iubi?
- În copilărie, nu-mi amintesc să mă fi gândit măcar o
clipă că va veni o perioadă când voi păşi pe tărâmul artei. La vremea
respectivă eram pasionat de sport. În clasele V-VIII, făceam parte din echipa
de atletism a şcolii. După câteva tatonări pe la diferite discipline sportive,
m-am oprit pe salteaua clubului Sportiv Nicolina, practicând - cu regularitate
- lupte libere aproximativ 5 ani, având ca antrenori pe Ştefan Enache şi Emil
Butu, două nume sonore în lumea sportivă. Am absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza”, profil mecanic, prelucrător prin
aşchiere.
Din 1 aprilie 1987 am devenit om al muncii, fiind salariat la I.M.A.M.U.S,
ca rectificator. Perioada căderii comunismului m-a prins în haina militară,
satisfăcându-mi stagiul la UM Topraisar din județul Constanța. Noul regim,
instalat în iarna lui ”89, m-a transformat în anul 1992 din muncitor calificat
în şomer. După o pauză de aproximativ un an, m-am reangajat la o fabrică
particulară de mobilă, ca strungar în lemn. Asta se întâmpla în vara anului 1993.
Venind dintr-un domeniu în care unitatea de măsură era micronul şi poposind
într-o lume a scândurilor, totul era schimbat. Cu toate acestea, observând că pot
să modelez lemnul pe strung, după bunul plac, am decis în august 1994 să
schimbăm poziția, să mă învârt eu în jurul lui. Confecționându-mi o daltă
dreaptă dintr-o pânză de ferestrău mecanic, am început să cioplesc la o bucată
de scândură de paltin. Când am început să cioplesc, nu cunoşteam termenii din
domeniul artistic. Fără să vreau, am început să fiu atras de fibra lemnului,
lucram zilnic acasă diferite basoreliefuri. Vizitând, uneori, când mă aflam în
trecere, grupul artiştilor ce expuneau la sfârşit de săptămână pe esplanada
Teatrului Național, admirând - în special - lucrările realizate în lemn, în
ianuarie 1998, am îndrăznit să-l abordez pe un sculptor pentru a-i mărturisi
pasiunea mea, având dorința de a afla dacă scândurile mele sunt sau nu bune.
Gheorghe Durac, pentru că despre Domnia Sa este vorba, mi-a propus să le aduc
pentru a le vedea. Îmi amintesc că într-o oră eram deja – în fața teatrului, cu
o sacoşă în care luasem nouă lucrări, dornic să aflu ce-mi va spune. Lucrările
au fost pe placul Domniei Sale, îndemnându-mă să le expun alături de ale lui.
La apariția unui personaj nou, precum eram eu, în grupul celor care expuneau,
cum era şi firesc, au apărut imediat artiştii. Aşa am făcut cunoştință cu o
parte din lumea creatorilor din Iaşi. Atunci am aflat de existența Asociației
Artiştilor Plastici, devenind membru în luna martie. Debutul expozițional
efectiv a fost în cadrul Salonului de primăvară, organizat de Asociația Artiştilor
Plastici, unde juriul, avându-l ca preşedinte pe regretatul Aurel Istrati, mi-a
oferit premiul doi pentru sculptura modernă „Lacrimi”. Din discuțiile purtate
cu membrii Asociației, am aflat că o parte din lucrările mele se încadrează în
sfera artei naive. Pictorul Gheorghe Boancă mi-a spus de Expoziția Naționala de
Artă Naivă de la Piteşti, cel mai important eveniment de la noi din țară.
Participând în octombrie 1998 la vernisajul expoziției de la Piteşti, am păşit,
cum s-ar spune, în breasla artiştilor naivi din România, având ocazia să cunosc
nume sonore din acest domeniu. Trebuie să vă mărturisesc că la acea vreme nu
ştiam mai nimic despre acest gen de exprimare plastică.
- Totuși,
până a vorbi despre toate acestea, de unde pasiunea de a „scotoci” în toate „cotloanele”
universului pentru a afla cele mai tainice trăiri despre viața și opera
artiștilor naivi, atât din lume, cât și din România?
- Vorbind la modul general, sunt o persoană care atunci
când am prilejul de a cunoaşte ceva şi simt în acelaşi timp şi o atracție la
noul ce mă acaparează, îmi place să aflu, să documentez, să cunosc cât mai
mult. Paralel cu participarea la diferite expoziții, am dorit să mă informez, căutând
diferite cărți despre arta naivă. Adevărul e că sunt puține cărți publicate.
Tot citind şi comparând înscrisurile semnate de diferite persoane care s-au
aplecat asupra acestui gen de artă, am observat că cea mai mare parte a
informaților lipsesc. Fără să-mi fi propus acest lucru, luat, cum se zice în
termeni populari, „de val” - am început să-mi formez propriile idei despre arta
naivă, având la bază ca punct de pornire tot ce s-a publicat.
Consider că proiectele mele în acest domeniu sunt, de fapt, o completare la
informația care este necesară pentru a se înțelege cât mai corect ce este arta
naivă, cât şi traiectoria ei în lumea culturală. Arta naivă este o formă de
exprimare - în spațiul vizual - a sufletului.
Privind cu atenție, aflăm din secretele celui ce şi-a lăsat semnătura pe
pânză sau pe fibra lemnului. Viața fiecăruia dintre noi poate fi scenariul unui
film sau subiectul unui roman. Admirând creațiile celor care au înclinație spre
partea artistică şi cunoscându-le cât de cât şi fragmente din viață, putem să
ne formăm o impresie mult mai clară despre amprenta pe care o lasă în lumea
culturală. Am avut prilejul să observ la unele evenimente expoziționale, colegi
de breaslă care îşi prezentau lucrările cu tot felul de explicații pentru a-şi
face cunoscute creațiile. Este total greşit! Lucrarea trebuie să vorbească
singură, fiecare privitor va înțelege după puterea cunoştințelor sale mesajele
pe care artistul doreşte să le transmită publicului larg. Cunoscând puțin din
viața de zi cu zi a artistului, reuşeşti să captezi mesajul transmis prin desen
şi culoare sau în cazul lucrărilor tridimensionale prin intermediul formelor. Fiecare lucrare în parte este, de fapt, o
poveste a unui suflet, care este încătuşat în trupul pământean.
- Ce
reprezintă, pentru dumneavoastră, arta naivă? Ce ne puteți spune despre
originile acesteia? Când a început să se manifeste, la noi în țară, acest
exuberant fenomen? Care sunt primii artiști naivi din țara noastră?
- Anul acesta, am împlinit 23 de ani de la debutul
artistic, timp în care am expus în calitate de sculptor, pictor, fotograf sau
iconar la 260 de manifestări expoziționale. La vernisajele dedicate artei naive,
am avut ocazia să ascult tot felul de prezentări din partea unor persoane care
se poziționau în postura de critic. Am remarcat că absolut toți au o
introducere standard de prezentare a artei naive. La nivel internațional se
discuta despre Rousseau Vameşul, pionerul artei naive mondiale, iar referitor
la trecutul nostru istoric este pomenit Ion Niță Nicodin. Aşa se face că de
fiecare dată aceste două nume sunt rostite cu regularitate. Trebuie precizat că
arta naivă are rădăcinile mult mai adânci şi pronunțate. Rousseau este şi va
rămâne un punct de reper, el fiind primul care şi-a expus lucrările la Salonul
pictorilor independenți de la Paris în anul 1886, atrăgând, astfel, atenția
tuturor din jur prin felul său de a se exprima plastic, fiind considerat la
acea vreme un pictor modern. La noi în țară Ion Niță Nicodin este pionier, pentru
că a organizat prima expoziție personală pe afişul căreia era scris pictură
naivă. Privind cu atenție parcursul artei naive, în special în Europa, arată
totul altceva.
Așadar, în anul 1930 pe teritoriul fostei Iugoslavii, un student la arte
plastice fiind în trecere printr-un sat, intrând într-un magazin sătesc,
observă un tânăr că desena pe foile de ambalaj. Era Ivan Generalić, cel care - în
timpul liber - îl ajuta pe unchiul său, proprietarul magazinului din sat. La
vremea respectivă avea în jur de 16 ani, el fiind născut în anul 1914. În
următorul an - 1931- deschizând deja prima expoziție personală în Zagreb.
Acesta a fost punctul care a dat naştere unui fenomen - într-un timp scurt - făcând
înconjurul lumii. Toată lumea era fascinată de pictura naivă iugoslavă, mai
ales după terminarea celui de al doilea Război Mondial, grupul artiştilor
iugoslavi erau o forță în domeniul plastic, lucrările lor fiind foarte căutate
de marii colecționari de artă. Trebuie spus că în vechiul regim era şi o
întrecere la nivel de partide.
Având o țară vecină în care se crease deja valuri, atât în Europa, cât şi
pe celelalte continente prin originalitatea creațiilor unor oameni simpli din
popor, imediat s-a luat şi la noi unele măsuri. Astfel, activişti de partid au
primit dispoziția de a găsi „țăranul creator”. La vremea respectivă, trebuie să
precizăm că Ion Stan, poreclit Pătraş, modificase, încă din 1935, aspectul
crucilor din satul natal Săpânța, transformând, astfel, crucea într-un obiect
de artă autentică, sculptând pe ea un basorelief, iar după un timp a aplicat şi
culoarea. Se ştie faptul că sistemul comunist nu a avut o relație bună cu lumea
creştină. Nu puteau activişti de partid, de la vremea respectivă, să promoveze
un țăran care era legat strâns de cultul creştinismului. La Ion Stan Pătraş,
toată creația sa se contura şi prindea viață pe cruce. Un simbol refuzat de
comunişti.
În zona noastră, a Moldovei, era Policarp Vacarciuc, care după standardele
partidului, nu avea „origine sănătoasă”. El fiind deținut politic în perioada
1950-1960, nu putea fi prezentat ca un creator original, deschizător de
drumuri. Aşa a fost găsit Ion Niță Nicodin, țăran, dintr-un cătun din județul
Arad, deschizând în anul 1968 o expoziție personală la Casa Scriitorilor din
Bucureşti, fiind susținut de George Macovescu, un important om politic la
vremea respectivă.
Termenul de „artă naivă” apare pentru prima dată pe teritoriul țării
noastre în aprilie 1967, la Piteşti, atunci când se organizează o primă
expoziție de grup, pe afişul căreia stătea scris artă naivă, iar în anul 1969 deschizându-se Expoziția Națională de
Artă Naivă, eveniment care, anul acesta a deschis uşa celei de a LIII-a ediții.
Vreau să precizez că tot demersul acesta de la Piteşti a fost organizat de Casa
Creație Populare Argeş în colaborare cu Muzeul Județean Argeş, cât şi de
redacția revistei „Argeş”. Cei care sau ocupat efectiv au fost pictorii
profesionişti care urmăreau - cu mare atenție - marea simeză expozițională din
Europa şi nu numai. Aş aminti aici pe cei trei pictori profesionişti: Aurel
Calotă, Lucian Cioată şi Vasile Savonea, acesta din urmă fiind angajat la Casa
Centrală a Creației Populare Bucureşti,
Costin Alexandrescu, director la Casa Creație Populare Argeş, Mihai
Diaconescu, redactor-şef al revistei „Argeş”, renumitul critic de artă Radu
Ionescu şi nu în ultimul rând doctorul Roland Anceanu, un mare colecționar de
artă naivă, el fiind şi cel care a pus baza de temelie la realizarea Galeriei
de Artă Naivă din cadrul Muzeului Județean Argeş, care - astăzi - are în patrimoniu
peste 1000 de lucrări de artă naivă.
Traiectoria acestei arte îşi are punctul de plecare de la pictura rupestră.
Pe parcursul timpului atribuindu-se mai multe denumiri precum artă primitivă,
artă populară, pictură țărănească.
În perioada medievală, vechile manuscrise erau îmbogățite de ilustrații,
aici aş aminti pe Picu Pătruț, Logofătul Petrache, Năstase Negrule, care au
lăsat mărturii foarte clare din care sau inspirat meşteri zugravi. Aceşti creatori,
marea majoritate anonimi, şi-au lăsat amprentele în vechile lăcaşuri de cult.
Vechile biserici de lemn din Transilvania secolelor XVII-XIX sunt adevărate
capodopere de artă naivă sau artă populară, așa cum sunt prezentate în diferite
materiale de specialitate.
- Dacă
nu se producea „dezrădăcinarea” oamenilor de la sate prin venirea lor către
oraș, puteam vorbi despre arta naivă? Vă întrebăm, pentru că, astăzi, arta
naivă își „joacă hora”, după cum se poate constata, în mare măsură, în oraș/orașe
prin atelierele artiștilor naivi din apartamentul lor sau din anumite mansarde
ale blocurilor, garaje ale acestora.
- Această modalitate de exprimare plastică sinceră, care
izvorăşte din interiorul creatorului, nu are legătură cu zona de proveniență a
artistului. Sufletul, nu poate fi îngrădit. Este foarte vizibil că subiectele
abordate de creatori - în lucrările naive - îşi au izvorul de inspirație din viața satului. Toată
traiectoria vieții omeneşti - cuprinzând principalele etape, cât şi tot ce
înseamnă activitatea de zi cu zi în care regăsim obiceiuri şi tradiții - este
oglindită în lucrările de artă naivă. Artistul plastic naiv surprinde toată
atmosfera, predomină satul pentru că până şi Lucian Blaga spunea destul de clar
că: „veşnicia s-a născut la sat”. Artistul nu se poate desprinde de locul naşterii
sale. Chiar dacă, să presupunem că, el este născut la oraş, dar vacanța şi-a
petrecut-o pe prispa bunicii de la țară, având contact cu tot mediul în care
există o strânsă legătură dintre om şi natură. Rădăcina este, a fost şi va
rămâne vatra satului, locul unde s-a născut totul. Chiar dacă în zilele noastre,
unii pictori îşi au atelierul în balcon, cocoțați la înălțime, privind în jos, zilnic,
spre forfota urbană, fiind înconjurați de tehnologia modernă, atunci când se
desprind de mediul înconjurător pentru a crea, evadează cu mintea în spațiul
mioritic, pentru că acolo găseşte o linişte de unde îşi poate încărca propriile
baterii ale trupului. Sunt cazuri când unii colegi au creat compoziții
inspirate din freamătul zilnic al oraşului. Aşa s-au născut creațiile ce
transmit anumite mesaje, bine definite, care se adresează în special unei
anumite categorii sociale. Acestea făcând parte din categoria lucrărilor cu
mesaj politic.
În perioada comunismului era renumita manifestare expozițională „Cântarea României”, unde creațiile
artistice trebuia să aibă un iz socialist. Am auzit şi am şi citit că - unii
cercetători fac legătura artistului naiv cu țăranul, omul simplu de la țară.
Este greşit, chiar şi Vasile Savonea în lucrarea sa „Arta naivă din România”, publicată în anul 1980 la Editura
Meridiane din Bucureşti, a împărțit în capitole separate creatorii de la sate
şi cei de la oraş. Indiferent de locul unde se naşte lucrarea sau de originea
creatorului - că e țăran sau orăşean - mesajul pe care-l transmite în spațiul
public este învăluit de autenticitate şi puritatea unui suflet.
- În
urma experienței dumneavoastră de om ancorat pe acest tărâm, unic, frumos,
poate prea puțin cunoscut de o parte a societății noastre, destăinuiți-ne
câteva povești de viață ale unor artiști naivi, care v-au impresionat și, cu
siguranță, pot crea emoții și cititorilor noștri? Aveți exemple de artiști naivi
care au lucrat toată viața, au lăsat lucrări impresionante, pentru minte și
suflet, dar în timpul vieții lor, nu au fost cunoscuți… din varii motive sau
erau considerați „naivi”?
- Privind activitatea artiştilor naivi, observăm că o mare
parte dintre ei au făcut primul pas pe acest tărâm al creație la o vârstă
destul de înaintată, atunci când majoritatea refuză de a-şi mai face planuri de
viitor. Amintesc pe Ghiță Mitrăchiță, care a debutat la 64 de ani sau Gheorghe
Opriş, la 65 de ani. De pe meleagurile noastre aş aminti pe Aurora Năforniță,
cea care a început să picteze după ce a rămas văduvă, debutând la vârsta de 62
de ani, pictura devenindu-i un sprijin la singurătatea care o cuprinsese. La
fel este şi cazul Elenei Zbanț, care, la vârsta de 70 de ani a dorit să se
exprime plastic. Nu există vârstă în artă. Sunt sigur că fiecare a făcut acest
pas spre lumea artei, fiind împinşi de ceva din interiorul lor. Nu cred că vom
cunoaşte toate dedesubturile care au stat la baza impulsului artistic.
Din tot ce am cercetat pe acest tărâm al artei naive, fiindu-mi necesar
pentru a putea duce la bun sfârşit proiectele propuse, am fost profund
impresionat de viața unui artist, pe care am avut onoarea să-l prezint în una
din cărțile mele. Este vorba de Josef Karl Radler (1844-1917), născut în Cehia,
se stabileşte la Viena în 1867, acolo unde îşi deschide un atelier de porțelan.
Are opt copii, din care patru se sting la o vârstă fragedă. La vârsta de 40 de
ani începe să aibă probleme de sănătate, iar din motive necunoscute se
îndatorează foarte mult, pierzând - în final - afacerea cu obiectele de
porțelan. În anul 1893, în urma unor tulburări de comportament, familia decide
să-l interneze la azil, fiind diagnosticat cu demență secundară, schizofrenie.
Izolat de familie, închis într-un spațiu îngust, începe să deseneze pe tot ce
găsea. Astfel, desenul a devenit, pentru el, o alinare la marea ruptură pe care
trebuia să o suporte. Se stinge din viață, pe patul de spital, în anul 1917. Mai
târziu, în anul 1965, în timpul lucrărilor de renovare a spitalului sunt
descoperite - într-o încăpere - peste 850 de lucrări. Prin anii ”80 ai
secolului trecut, o parte din lucrări sunt expuse pe pereții institutului. În
anul 1994, Muzeul de Artă din Viena organizează o expoziție personală,
publicând şi un catalog cu opera artistului. O viața de om, destul de amară, în
care doar culorile i-au îndulcit sufletul. Gândiți-vă că respectivul artist a
pictat fără să gândească, pentru ca, mai târziu, lucrările sale să ajungă
într-o expoziție. Pictura, pentru el, a fost nu doar un remediu, ci și un
refugiu, ascunzându-și durerea pe care o simțea în piept. Fără a avea intenția
de a supăra pe cineva, în zilele noastre unii au devenit vânători de premii,
folosind diferite mijloace, numai pentru a le obține, considerând că aceste „cartoane”
lipsite de valoare o să le aducă faima de mari artişti. Din păcate, nu au
înțeles ce reprezintă arta. Am o vorbă pe care o folosesc atunci când simt
nevoia și, acum, în acest dialog cu dumneavoastră, țin să o amintesc: „artistul
devine celebru atunci când intră în
putrefacție, în funcție de ce a lăsat în urmă”.
- Sunteți
redactorul-șef al revistei „Galeria naivă”. Când a prins contur acest proiect
al dumneavoastră? De ce v-ați gândit că artiștii naivi trebuie să fie promovați
într-o publicație? Descrieți-ne acest proiect - când apare? De cât ori pe an
apare? Unde apare? Cui se adresează și ce surprinde?
- Revista „Galeria naivă” am fondat-o în martie 2011,
dorind să fie un spațiu unde să pot înregistra evenimentele care au loc în
această breaslă a artei naive. Când am început să scriu „Istoria
Arte Naive din România”; o prezentare cronologică în date şi imagini a artei
naive de la începuturi şi până în prezent, publicată în anul 2014, în două
volume, la Editura CreArt, la care am muncit opt ani, am găsit foarte multe
piedici, lipsind cu desăvârşire foarte multă informație. Am găsit piedici chiar
şi la unele Centre de Cultură, care au în activitatea lor evenimente
expoziționale dedicate artei naive. Reprezentanții acestora refuzând în mod
categoric colaborarea. Nu am cerut mare lucru, ci, doar, imaginea unor afişe
expoziționale, lista participanților, lista premianților, informații care se
puteau trimite - foarte simplu - prin intermediul unui e-mail. În carte am
prezentat fiecare eveniment în parte: cu afiş, lista participanților, fotografii
de la eveniment, ecouri în presă. Pe lângă expoziții, în carte, sunt
prezentate: taberele de creație, lansările de carte, colecțiile de artă naivă
de stat sau particulare, filme documentare. Am încercat să surprind totul, numai
că prin dezinteresul unor directori, au rămas nişte goluri pe care nu am reușit
să le evidențiez în cercetarea întreprinsă. M-am lovit de zid până şi la Iaşi,
locul unde îmi desfășor activitatea. Acesta este motivul principal care m-a
determinat să formez un spațiu în care să pot înregistra întreaga activitate - cu
bune şi rele - din breasla artei naive.
Revista apare de patru ori pe an, în lunile martie, iunie, septembrie şi
decembrie, este în format A4 și are 32 de pagini color. Primul capitol este dedicat
„Evenimentelor” unde sunt prezentate
expozițiile din țară. Al doilea capitol se intitulează „File de istorie”, unde sunt prezentați artiştii care au plecat din
lumea cu dor în lumea fără dor. În cel
de al treilea capitol, intitulat „Apariții
editoriale”, găsim o prezentare a volumelor publicate în domeniul artei
naive. Cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a revistei, am adăugat un
nou capitol - al patrulea - „Naivi de pe
mapamond”, unde sunt prezentați artişti din diferite țări, care colaborează
cu redacția revistei. Revista este singura publicație periodică, înregistrată
conform legislației, atât din țară, cât şi din străinătate. Nu am nici un
sprijin financiar pentru revistă, ci o editez cu banii de la colegii care-şi
doresc abonament pe care și-l fac la începutul fiecărui an.
- Anual,
la Iași, la începutul lunii septembrie, vernisați, de nouă ani, iată – a fost
ediția a IX-a, un frumos salon de artă naivă, eveniment organizat în memoria
pictorului naiv Policarp Vacarciuc. Prezentați-ne acest eveniment și de unde
ideea de a vă gândi la Policarp Vacarciuc? Cine a fost Policarp Vacarciuc? Care
au fost reacțiile participanților, dar și a celor implicați în buna organizare
a evenimentului… după primele ediții?
- Sub egida revistei „Galeria naivă”, cu ocazia împliniri
unui an de existență, am decis să organizez un Salon de Artă Naivă. Astfel, în
septembrie 2012, am deschis prima ediție, prezentând, pentru început, numai
artişti ieşeni. Începând cu a II-a ediție am impus evenimentului un nivel
național. Am simțit nevoia ca manifestarea să aibă o altă denumire față de cele
care au o denumire standard, diferențiindu-se doar prin denumirea oraşului unde
are loc. Am ales denumirea Salonului - „Policarp
Vacarciuc”, purtând, astfel, numele unui artist ieşean, fiind primul nostru
artist naiv care a început să expună din anul 1964. Din anul 2018 am ridicat
iarăşi nivelul Salonului, invitând artişti naivi din diferite țări. Evenimentul
are loc la începutul lunii septembrie şi se desfășoară în Galeria de Artă a
Ateneului Iaşi.
Ca ecou, în urma colaborării cu
Centrul Județean pentru Conservare şi Promovarea Culturii Tradiționale
Botoşani, acolo unde revista a fost coorganizatoare, în iarna anului 2013, am
deschis - în orașul lui Eminescu - Salonul Național de Artă Naivă „Gheorghe
Sturza”. Împreună cu reprezentanții Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen
Saeculare” din Piatra Neamț, unde, de asemenea, revista a fost coorganizatoare,
am reuşit să inaugurăm Salonul Național de Artă Naivă „Neculai Popa”.
Consider că aceste demersuri pe care
le-am întreprins sunt rezultatul ecourilor expoziției de la Iaşi, care, iată că,
încet-încet, aduncă nume sonore din arta naivă. La fiecare ediție a salonului
de la Iaşi, am reuşit să public câte un album expozițional, acesta reprezentând
o dovadă - pentru viitor - a manifestării respective. Evenimentul de la Iaşi
este organizat cu sprijinul artiştilor, care achită o taxă de participare.
- În
anul 2010, la Editura PIM din Iași, v-a apărut - „Enciclopedia - 50
de ani de artă naivă în România”. Conturați-ne, în câteva fraze, acest impozant
proiect al dumneavoastră. De unde ideea? Cum a fost în timpul cercetării? Pe
durata a câți ani s-a întins munca dumneavoastră, pentru ca această lucrare să
vadă lumina tiparului?
- Prin anul 2007 cred, mi-am dorit să pun bazele unei
grupări care să se numească Uniunea
Artiştilor Naivi din România, dorindu-mi, astfel, să avem un loc al
nostru în care să ne regăsim, pentru că în Uniunea Artiştilor Plastici,
artiştii naivi nu sunt primiți, neavând studii de specialitate în domeniul
artistic. Am avut această dorință să organizez o grupare a noastră, însă m-am
lovit de diferite piedici, iar după un timp am renunțat. Dorința de a fi toți
într-un loc, nu a putut să-mi iasă din cap şi atunci am publicat volumul „Enciclopedia - 50 de ani de artă naivă în
România”, la care am cercetat şi scris doi ani. În carte prezint 302
artişti, dintre care mai bine de 200 sunt decedați. Lansarea volumului a avut
loc la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, fiind
prezentată de criticul de artă Tudor Octavian şi de actorul Cristian Şofron,
director al Centrului.
- O
atenție deosebită ați acordat-o și „autoportretului”, încât, nu demult, v-a
apărut lucrarea - Dicționar de autoportrete din artă naivă universală. Ce ne
puteți mărturisi despre acest volum? Ce surprinde acesta?
- Studiind diferite volume de specialitate de nivel
internațional, am avut ocazia să cunosc foarte mulți artişti naivi, nume sonore
care îşi au locul bine stabilit în istoria artei universale. Am în colecție „Enciclopedia mondială de Artă Naivă”,
publicată în 1984 la Londra, un volum foarte interesant, în care avem şi noi
românii 20 de artişti naivi prezentați. Având dorința de a trece granițele
țării, privind cercetarea mea în domeniul artei naive, a trebuit să-mi croiesc
propriul drum, fără a-l folosi pe cel deja bătătorit. Pentru a putea face o selecție corectă aveam
nevoie de un subiect clar al cărții, mai ales că am dorit să prind toată perioada
de la apariția artei naive. Numărul creatorilor care au îmbrățişat această
formă de exprimare este foarte mare. Chiar de la prima filă am scris un motto
care-mi aparține prin intermediul căruia e introdus cititorul în cele 550 de
pagini, textul fiind: „Autoportretul e
ultimul examen ce-l dă artistul în fața marelui public avid de cultură, ca o
dovadă că a atins perfecțiunea în sfera creației”. Alegând acest subiect,
autoportretul, mi-am permis să fac o selecție şi în acelaşi timp să prezint
dintre cei buni pe cei mai buni. Nu a fost uşor acest lucru, în schimb am scris
șase ani în care am cercetat prin toate cotloanele artei. Fiecare artist are
prezentat autoportretul şi date personale, la care am adăugate diferite
informații legate despre viața personală. Dacă deschidem un album de artă, în
dreptul fiecărui artist găsim scris, pe lângă datele tipice, precum data
naşterii, studii, biografia artistică, ce expoziții a avut, premii, totul legat
de sfera cultural-artistică, însă nu găsim nimic despre el ca om.
În „Dicționarul de autoportrete din
arta naivă universală”, prezint omul şi nu artistul, cu toate bucuriile şi
nevoile lui, oprindu-mă la anul debutului. În spatele fiecărui tablou există în
primul rând un om, apoi vine artistul. Prezentând autoportretul, alături de
cele mai importante evenimente din viața artistului, încerc să aduc la lumină, în
primul rând, sufletul aceluia care a devenit un sclav al frumosului, lucrând cu
multă dăruire, ajungând în postura de a-și crea propriul chip.
În carte, primul capitol se numeşte „De
la portret la autoportret”, o prezentare foarte amănunțită a traiectoriei
figurii umane în artă, începând de la primele mărturii din vechile grote,
trecând prin vechile manuscrise, ajungând în era cunoscută a artei naive.
În dicționar sunt reproduse 375 de autoportrete datate - începând cu sec. al
XVI-lea şi până în prezent, semnate de 223 de artişti din 43 de țări. Fiecare
artist, pe lângă autoportret, are prezentată şi o lucrare de artă naivă.
- O
altă pasiune a dumneavoastră este pentru fotografie. Știm că ați participat la
multe evenimente dedicate fotografiei. Conturați-ne - în câteva fraze -
pasiunea dumneavoastră, amintindu-ne principalele concursuri la care ați
participat, punctându-ne și premiile obținute.
- Primul aparat de fotografiat mi l-am cumpărat în 1995, un
Zenit 15M. Tot timpul am fost atras de imagine. Dornic de a păstra clipa ca
amintire, am păşit, împins de impuls, şi în această latură artistică.
Am debutat ca artist fotograf la ediția a IV-a a Târgului Internațional de
Arte Vizuale de la Bucureşti, în 2001. În același an am debutat şi în pictură. Apoi,
am devenit membru în Asociația Artiştilor Fotografi din România, o grupare cu
vechi tradiții în acest domeniu.
Am expus la importante evenimente
dedicate artei fotografice, organizate de diferite fotocluburi din țară.
Comparativ cu arta plastică, arta fotografică este mult mai grea. La un eveniment
expozițional se primesc în jur de câteva mii de imagini, dar sunt expuse circa
200 de lucrări. Selecția este foarte dură. Atunci când eşti acceptat să expui
într-un salon fotografic, înseamnă că imaginea ta transmite ceva.
În anul 2007 am deschis o expoziție personală intitulată „Între cer şi pământ” la Galeria de Artă
Casa Cărții, prin intermediul căreia am prezentat 50 de fotografii. La nivel
național, am reuşit să expun în 42 de saloane dedicate artei fotografice, organizate
în diferite oraşe ale țării. Ca o recunoaştere, sunt prezent în zece albume de
artă fotografică şi am obținut o mențiune în anul 2004 la Constanța. Nu demult,
la Expoziția Națională „Fotografia document etnografic”, ediția a XV-a, care se
desfăşoară la Cluj, fiind organizată de Centrul Județean pentru Conservare şi
Promovarea Culturii Tradiționale, am obținut un premiu. În fiecare an, la acest
eveniment există şi o tematică. În anul 2018, subiectul a fost „Cimitirul satului”, iar juriul mi-a
oferit premiul pentru lucrarea „Cineva
plânge”, în fotografie fiind surprinsă o cruce înconjurată de apă.
- În ultimii ani ați început o bună
comunicare cu artiști naivi din întreaga lume. Cum ați reușit să vorbiți cu ei?
Care sunt subiectele de discuție cu aceștia? Sunt străinii interesați de arta
naivă românească? Cum este văzută țara noastră - de către artiștii străini -
prin lucrările artiștilor naivi români?
- Comunicarea cu artiştii străini se datorează, în primul
rând, activității mele pe latura publicistică. Atât revista, cât şi cele 23 de
volume dedicate artei naive, a atras atenția artiştilor. Aşa se face că am
strânse legături de colaborare pe acest tărâm. Urmărindu-mi activitatea, am
fost solicitat să-mi expun chiar şi părerea personală în unele volume apărute în
străinătate cu ocazia unor manifestări. Discuțiile au loc în spațiul virtual,
nouă tehnologie ne ajută să traducem orice text, dându-ne, astfel, prilejul să
avem o strânsă legătură unde subiectul este arta naivă. Privită din afară, arta naivă românească are o
imagine autentică şi este plină de culoare, atrăgând privirile multor
colecționari. Ca o dovadă, în anul 2002, marele colecționar german Herbert Wiesner
publică un album dedicat artei naive româneşti, prezentând întreaga colecție pe
care o deține.
- De-a
lungul anilor, ați făurit multe lucrări naive în lemn. Care lucrare vă e cea
mai apropiată sufletului? Care lemn vă e cel mai apropiat? Cum reușiți să
oferiți o „nouă viață lemnului”?
- Fibra lemnului a fost şi va rămâne pentru mine cel mai
important tărâm prin care îmi pot exprima cele mai complexe trăiri interioare,
ajutându-mă, astfel, să le scot la lumina zilei. Nu pot să fac o clasificare a
lucrărilor, fiecare în parte s-a născut, prinzând contur cu ajutorul dălții, şi
în acelaşi timp... a furat o mică parte din sufletul meu. Toate sunt pe aceeaşi
linie. Vorbind la modul general, fiecare lucrare a unui artist sunt precum
copii săi, niciodată nu o să poată să facă o departajare între ele.
Referitor la esența lemnului,
fiecare are caracteristica lui, în afară de brad, care nu este indicat pentru
sculptură, pentru că are celula în formă de liană, în rest toate esențele de
lemn se pot modela. Cele mai căutate sunt nucul, cireşul şi paltinul, pentru că
poți tăia cu dalta fără a ține cont de poziția fibrei. Teiul este cel mai des
întâlnit, se sculptează foarte uşor, comparativ cu stejarul sau frasinul.
Pentru a transpune o idee în fibra lemnului nu e obligatoriu o anumită
esență lemnoasă, în principal trebuia să ținem cont de forma inițială a masei
lemnoase, trunchiul. În funcție de forma lemnului, artistul poate adapta ideea
pe care doreşte să o realizeze. Personal, niciodată nu am reuşit să duc la bun
sfârşit ideea de început atunci când sculptez. Cu fiecare daltă ce îndepărtează
materialul, lemnul începe să-ți vorbească, ajutându-te să descifrezi secretul
lui. Sculptorul, de fapt, îndepărtează un surplus de material, lăsând lucrarea
să iasă la lumina zilei. Fiecare bucată de lemn are în mijlocul ei o mică
capodoperă, e nevoie de un intermediar, care, în cazul de față, este sculptorul,
pentru a o elibera. Relația dintre sufletul creatorului şi fibra lemnului, dă
naştere unor forme ce transmit anumite sentimente, atrăgând privirile. Pentru a
face ca lemnul să vorbească trebuie să ai puterea să te deconectezi de tot ce
este în jur, lăsând doar inima să-ți vorbească, ghidându-te, urmărind nişte
paşi pentru a putea lucra şi, la final, să reuşeşti să transformi o banală
bucată de lemn, care ar fi trebuit să ardă în sobă, într-o lucrare admirată de
iubitorii de artă.
- Domnule
Iftinchi, vă simt ancorat în lumea strămoșilor noștri prin tot ceea ce faceți?
Cum îi vedeți pe cei care ne-au zămislit și în cea constă frumusețea vieții?
Gândindu-ne la Faust, a lui Goethe, „dacă ar fi să opriți clipa”, ce i-ați
spune?
- Fiecare dintre noi avem propriile rădăcini, foarte adânci,
de care suntem ancorați spiritual. Referitor la seva pe care o extragem,
necesară supraviețuiri, depinde de fiecare individ în parte. Nu este o regulă dacă
în familie ai avut părinți sau bunici într-un domeniu şi tu la rândul tău, să
spunem, navighezi spre acel tărâm. De exemplu, eu nu am avut pe nimeni în
familie care să fi prezentat inclinații artistice. Consider că fiecare îşi
croieşte propriul drum. Cunosc persoane care au insistat asupra copiilor să
meargă într-o anumită direcție, rezultatul fiind de multe ori catastrofal.
Fiecare are propria personalitate, nu putem urma un şablon folosit de înaintaşii
noştri. Trecutul strămoşilor este doar un reper după care putem doar să ne
ghidăm, dar rezultatul final e total schimbat.
Referitor la clipă, dacă o oprim, o dată cu ea se opresc şi visurile. Am
rămâne într-o stare în care am privi numai înapoi, trecutul îl ştim totdeauna,
ne-am ancora în trecut, fără să mai privim înainte că nu mai putem, că am oprit
clipa. Următoarea clipă e viitorul. La fiecare secundă ce se scurge din timpul
nostru se transformă în trecut. Viitorul e timpul ce nu l-am apucat a-l trăi,
este mereu plin de surprize. Omul, în general, trăieşte din vise şi speranțe,
că „o să facă”, „o să ajungă”, totul se raportează la vremea ce va veni. Ca o
concluzie, nu-mi doresc a opri clipa, ci aş dori să pot să-mi imaginez ce vom
discuta peste zece ani, de exemplu, atunci când ne vom întâlni, referitor la
acest interviu.
- Împreună
cu Gustav Hlinka și Mihai Dascălu ați surprins viața și activitatea artiștilor
naivi participanți la mai multe manifestări dedicate fenomenului despre care
vorbim. Descrieți-ne, secvențial, rezultatul acestor evenimente.
- În decembrie 2005, aflându-mă la vernisajul Salonului
Internațional de Artă Naivă de la Bucureşti, seara, la masa festivă, colegul
meu Mihai Dascălu a venit cu ideea: ce ar
fi să scoatem o carte cu amintiri din viața noastră de naivi? Din câți am fost
prezenți, doar trei am prins această idee şi în 2006, la doar un an, la Expoziția Națională de Artă
Naivă de la Piteşti, lansam primul volum „Aventuri
în insula naivilor”, având trei coautori, Mihai Dascălu de la Oradea,
Gustav Hlinka din Reşița şi subsemnatul. Această prietenie, care, în final,
după cum se ştie, s-a destrămat, a reuşit să scoată la lumina zilei un număr de
patru volume.
Al doilea volum se intitulează „Povestiri din spatele simezei”, apărut
în 2007, lansat tot la expoziția de la Piteşti.
„Sub
umbrela artei naive”, a fost cel de al treilea volum, lansat la Forumul
German din Reşița, în anul 2008, iar ultimul volum a fost lansat în 2009 la
expoziția de la Piteşti, purtând numele de „Caravana
naivilor”.
Toate cele patru volume au fost publicate la Editura Pim din Iaşi,
ocupându-mă, astfel, şi de partea de editare. Fiecare volum este împărțit în
trei capitole, fiecare autor având partea lui. Fiecare a prezentat ce a dorit,
subiectele celor trei capitole neavând o continuitate.
Referitor la capitolele mele, în primul volum am vorbit despre „În tabără la Gărâna”, unde am prezentat
atmosfera din această tabără din Munții Semenic. „Păşind prin artă” este capitolul din cel de al doilea volum, în
care povestesc diferite întâmplări petrecute cu ocazia unor evenimente artistice,
tabăra internațională de la Tulcea sau povestea vinului de Iaşi. În volumul din
2008, capitolul se numeşte „Naivi în
oglinzi”, unde am prezentat peripețiile din cele două tabere de creație ce
au avut loc la Oglinzi, județul Neamț în anii 2001 şi 2002.
În ultimul volum, titlul capitolului
este „Întoarcerea naivilor”, un
capitol dedicat expoziției de artă naivă de la Botoşani din 2008, prezentând
toate comentariile şi frământările din preajma unui eveniment artistic.
Cele patru volume numără 966 de pagini de amintiri trăite în lumea
naivilor. O destăinuire în fața publicului, prin care încercăm să prezentăm clipele
trăite într-un mediu cultural-artistic, cuprinzând, atât micile secrete, cât şi
părerile despre artă şi lume.
- Domnule
Iftinchi, știu că aveți o colecție impresionantă de lucrări ale pictorilor
naivi din România și nu numai. De care lucrare sunteți împlinit, mulțumit în
suflet, pentru că o aveți în colecția personală. Detaliați-ne…
- O dată cu apariția revistei, am început să scriu diferite
articole şi cronici în unele albume ale unor colegi sau albume expoziționale,
drept mulțumire am primit câte o lucrare. Încet, în timp, numărul lor s-a mărit,
ajungând, astăzi, la o adevărată colecție de artă naivă, semnată de artişti din
11 țări. Valoarea lor este dată de timp. Am în colecție lucrări ale unor
artişti care au trecut în lumea umbrelor, pe unii cunoscându-i. Nu pot face o
departajare, fiecare lucrare are propria poveste, fiind, de fapt, amprenta
vizibilă a unui suflet care s-a aplecat asupra artei.
Fiind colecționar şi pasionat de
literatură, de-a lungul anilor, am achiziționat şi un număr destul de mare de materiale
publicate dedicate acestei arte, conturându-se, astfel, o mică bibliotecă a
artei naive universale, care, trebuie să recunosc, mi-au fost necesare în
demersul meu publicistic. Pentru a te exprima într-un domeniu, trebuie să
citeşti foarte mult. Este adevărat că internetul este plin de tot felul de
site-uri unde găsim tot felul de înscrisuri, dar nu putem lua de bun tot ce se
publică în acest spațiu. Cartea rămâne singura sursă de cercetare, care îți
oferă şi garanția ca toată informația a trecut printr-un filtru al celui care a
publicat-o.
- Ce
tablouri surprind trecerea prin istorie a poporului român?
- Din subiectele abordate de mine sunt câteva legate şi de
istoria poporului sau de diferite evenimente care au avut loc de-a lungul
secolelor pe aceste meleaguri. De exemplu - „Revoluția/1989”
este o lucrare realizată în lemn de cireş, în care, prin tăișul dălții, am
dorit să prezint clipa care ne-a adus schimbarea regimului politic. Un tanc
călărit de oameni care țin în mâini steagul şi tot felul de lozinci. În
pictură, cea pe care o consider mai deosebită din punctul meu de vedere, este
lucrarea „Coroana României”, în care prezint
clipa când ne-a fost luată coroana şi modalitatea prin care ea a fost
îndepărtată din țară. Această lucrare am realizat-o cu prilejul sărbătoririi
Centenarului.
- Ce tonuri ați
folosi pentru a transpune societatea actuală într-o lucrare semnată de Costel
Iftinchi și ce titlu i-ați da?
- Sunt sigur că mulți colegi, nu numai eu, privind
atmosfera în care ne aflăm vor alege culoarea gri. Eu fiind un naiv, visez, aş alege culori calde, aprinse, care
să emane în jur căldură sufletească. Dacă subiectul este societatea în care
trăim, titlul ar fi „Visul românului transformat în realitate”, o compoziție
care depăşeşte orice barieră de obstacol. Consider că este loc şi pentru mai
bine. Nu trebuie să renunțăm să visăm.
- Mama este
universul copilului în sens exhaustiv, este raiul nostru pe pământ. În afară de
faptul că este icoana pe care o păstrăm în suflet mereu, o aveți surprinsă în
tablouri?
- Această icoană de care spuneți a fost mereu un subiect
atins de foarte mulți creatori, indiferent de mijloacele de exprimare. Am un
portret realizat, în creion, iar în sfera literară, în fiecare volum de poezie
pe care l-am publicat, am o poezie dedicată sufletului care mi-a dat viață. Mi-am
prezentat părinții în mod egal, considerând că ei sunt, de fapt, un întreg din
care eu m-am născut şi am devenit ceea ce sunt.
- Cum vedeți
destinul artei naive? Sunt tineri interesați de arta naivă? Aveți ucenici?
- Imediat după ce a căzut comunismul au avut loc multe
schimbări la nivel național. În latura artistică, vorbind la modul general,
există o mare libertate de exprimare. Îmi amintesc că, în perioada vechiului
regim, după cum îmi povesteau colegii - nu aveai voie ca în tabloul tău să se
vadă vreo turlă de biserică. Acum, fiecare e liber să facă ce vrea. Chiar şi în
latura literară se scrie foarte mult, nu mai există acea cenzură care-ți elimina
- din carte - anumite pasaje care erau considerate împotriva statului. Cu toate
acestea, împreună cu această libertate deplină, ne-a venit - la pachet - şi o
categorie de „personalități”, care sunt mai puțin ancorate în sfera
cultural-artistică, însă prin intermediul unei culori politice, au fost
poziționate în anumite locuri de conducere în sistemul cultural. Este foarte
adevărat, nu putem cunoaşte chiar totul, dar, la noi mândria pe care o capătă
peste noapte unii oameni, datorită scaunului pe care îl ocupă, le astupă
urechile, încât nu sunt interesați să asculte nici un sfat.
Referitor la arta naivă, comparând
evenimentele de dinainte de ”89 cu cele care se desfăşoară în zilele noastre,
există o vizibilă diferență. La ora actuală, simeza artei naive este invadată
de fals, un fals care înlocuieşte autenticitatea şi originalitatea acestei
arte. Spun acest lucru pentru că am văzut încercarea unora să o numească
spontană, singulară şi tot felul de expresii împrumutate.
Sunt o categorie de semeni de-ai noştri care îşi doresc -
cu desăvârşire - acest statut de artist. Unii sunt chiar împinşi de la spate de
părinți. După ce urmează cursurile de specialitate şi aici trebuie să
recunoaştem că există: şcoala populară de arte, liceul de arte şi institutul de
arte, ajungând ca absolvenți ai respectivelor forme de învățământ în fața unui
juriu de specialitate, care îi refuză creația pentru că nu se încadrează la
standardele artistice şi nu-l primesc în expoziție sau nu-l acceptă să devină
membru într-o grupare artistică. O parte dintre cei refuzați se îndreaptă spre
o altă latură, o altă profesie, dar există unii care râvnesc să ajungă mari
artişti şi atunci ei migrează spre arta naivă.
Dacă privim simeza actuală a artei naive, vom găsi
absolvenți ai institutului de arte. În cazul acesta, organizatorul ar trebuie
să facă o separare corectă, dar lipsit de cunoştințe în acest domeniu, sau, în
unele cazuri, neinteresat, acceptă şi pe cei care, de fapt, mimează naivitatea.
Pe simeza naivă găsim expuse tot felul de lucrări precum: pictura infantilă, creațiile
meşterilor populari, ilustratori de carte, iconari, pictori profesionişti, toți
fiind prezentați marelui public ca fiind artişti naivi, iar, pe afiş, fiind
foarte vizibil scrise aceste două cuvinte - „artă naivă”.
În discursul de deschidere, cel care are această sarcină
vorbeşte despre naivitate în general. Îmi
amintesc că la o expoziția națională „cu pretenții”, printre lucrările de artă
naivă erau expuse bâte crestate şi opinci, cât şi linguri de lemn. Chiar la
deschidere, directorul organizator ținea o lingură în mână. Cel care vine la un
asemenea eveniment, ce să înțeleagă? Tineretul care este interesat de artă, în
general vorbind, o să poată distinge laturile ei, dacă la ora actuală
expozițiile au devenit nişte „ghiveciuri” artistice?
În spațiul public, am observat tot felul de declarații
din partea unora care râvnesc la o poziție favorabilă, lăudându-se într-un mod
ce a depăşit bariera imaginarului.
La ora actuală
avem un artist care declară că are peste 3000 de expoziții colective la care a
participat… cu tot cu Festivalul „Cântarea României”, care avea patru etape,
locală, județeană, interjudețeană şi republicană, la care expuneau şi artişti
plastici naivi. Astăzi avem doar 352 de manifestări, organizate de instituțiile
sau fundațiile ce au în activitatea lor inclusă şi arta naivă. Diferența este
enormă! Avem doctori în arta naivă, profesori de artă naivă care predau „naivitatea”. Fals! Cât se poate de fals! În unele oraşe
sau deschis aşa-zise şcoli de artă naivă. Pentru a preda, trebuie să existe un
manual, însă cum predai ceva care nu există în programa şcolară a Ministerului
Învățământului? În arta naivă nu există reguli, nu există unități de măsură. Cu
toate acestea… se tot oferă premii. Curios este că - și aceasta se observă
foarte clar - există un fel de abonamente la premii, mai tot timpul fiind
scoase în față anumite persoane. Această promovare a valorilor care sunt
lipsite de autenticitate şi originalitate a dus ca simeza artei naive să nu mai
aibă strălucirea pe care a avut-o la începutul drumului. Foarte multe lucrări
sunt copiate din pictura iugoslavă şi nu numai. Aici, de cele mai multe ori,
găsesc vinovat pe organizatori, pentru că acceptă acest lucru. Ca o concluzie la
toate acestea - susțin că - talentul nu se predă în şcoală, ci el este un dar
de la divinitate.
- În încheiere,
adunând experiență umană, dar și cea artistică, cum a fost văzut „Centenarul”
prin ochii artistului Iftinchi?
- Generația noastră este martoră la evenimente importante care,
cu siguranță, vor fi pomenite în paginile de istorie. Fără să vrem, facem parte
din aceste momente și trăim clipe unice. Referitor la Marea Sărbătoare, am
reuşit să public un volum dedicat acesteia. Albumul se numeşte „File de istorie în arta naivă românească”.
Prezint peste 200 de lucrări care au ca
temă diferite momente din istoria României, semnate de 100 de artişti plastici
naivi din toate timpurile. Lucrările sunt prezentate în ordinea cronologică a
evenimentelor, terminându-se cu această epocă a democrației, în care vedem toate
frământările şi conflictele politice. Consider că şi artiștii plastici naivi
contribuie la păstrarea unor mărturii care sunt legate de istoria noastră şi,
astfel, meritau să fie subiectul unui album, lucrare care să rămână
generațiilor care vor veni.
Dumitru ȘERBAN