Novoghireevskaia, nomer 37 ... Sadovaia Kudrinskaia, nomer 6

Moscova. Un oraş urât şi neagreat de o parte a lumii imediat după anul 1990. Interesant este că acesta ascunde istoria lumii. Aici copiii blonzi, cu cizmuliţele roşii, care lasă paşi mici pe zăpadă, se întind, de parcă ar şti cine le este stăpânul. Se intind la tarabă şi cer cartea cu viaţa şi destinul lui Vladimir Putin, deşi au numai sapte-opt anişori.
Oraşul culturii, oraşul unde se stă la rând ore în şir pentru a intra la piesa de balet “Spărgătorul de Nuci” a lui Ceaikovski.
La orice pas respiri cultură, la orice pas trebuie să fii atent la detaliu. Te încotoşmezi, îţi iei inima în dinţi şi încerci să răzbaţi furnicarul, încerci să te alinţi spunându-ţi că “am fost şi eu pe aici şi am călcat zăpada Rusiei”. Aşa că, păşeşti de la Institutul Puşkin spre staţia de metrou “Beliaevo”. Aici tot felul de vânzători ambulanţi. Unii vând mănuşi, alţii fulare, unii flori. Tinerii cu “atviorka” în mână fac încălzirea pentru a merge la o discotecă sau chiar la o piesă de teatru. Furi din această staţie de metrou imagini care-ţi rămân veşnic în minte. În vagonul metroului rusoaicele îşi scot oglinda şi se rujează sau îşi aranjează părul. Te uiţi subtil, imaginaţia ta o ia razna şi numai că se anunţă staţia unde trebuie să cobori: “Tretiakovskaia”. Treci pe linia galbenă de metrou şi te îndrepţi spre staţia “Perovo”. După numai câteva minute numele acesteia este rostit şi cobori din nou. În capătul staţiei un chip imens, te faci că nu-l observi, dar dornic de a a afla cât mai multe lucruri te îndrepţi într-acolo şi îi faci şi o fotografie. Este Vladimir Ilici Lenin. De data aceasta te faci că nu înţelegi, că eşti un turist amărât, cu doar câteva ruble în buzunar şi ieşi la suprafaţă. Nu departe se vede o clădire cărămizie. În acest moment eşti plin de întrebări: Oare am coborât bine? Oare aici este muzeul? Oare este deschis? Nu râmâne decât să apăs clanţa uşii. Întuneric. Într-un colţ o doamnă cu capul descoperit mă invită în interior. A aprins lumina numai pentru mine şi mi-a explicat în două minute ce pot vedea. Linoleumul era spălat impecabil, iar oricât am încercat să îmi scutur bocancii de zăpadă, urmele rămâneau. Pe pereţi tablouri care conţineau chipuri de femeie, de bărbat. Siluete se întreceau care mai de care pentru a ieşi în evidenţă. Însetat de nou, absorbeam tot, încercam să nu scap nimic. Muzeul “Vadima Sidura”, uliţa Novoghireevskaia, nomer 37.
Acest spectacol durează un ceas. Cumpăr o carte de versuri de Vadim Sidur, poate este singura lui creaţie scrisă, dar captează atenţia titlul: “Samaia sciastlivaia osen’” (“Cea mai fericită toamnă”).
Printre muzeele care sunt prioritare în vederea descoperirii acestora şi “fac cu ochiul” oricărui străin şi nu numai, sunt: “Casa L. N. Tolstoi”, precum şi “Casa-Muzeu A. P. Cehov”.
După două vizite, dar numai până la poarta Casei lui Tosltoi, deoarece era în restaurare, precum scria pe o foaie învelită în plastic ţintuită în gardul de culoare ruginie, a treia oară am avut fericirea de a o găsi deschisă. Muzeograful era o femeie bătrână, care în momentul când am intrat, s-a îndreptat cu paşii încărcaţi de timp, către un casetofon şi a apăsat “play”. Vocea lui Tolstoi. Păşeam din cameră în cameră, podeaua scârţâia şi îngreuna ascultarea vorbelor romancierului. În acest mediu vedeam omul Tolstoi, obiectele care l-au înconjurat şi de care s-a folosit în perioada cât a locuit la Moscova. Interesant este faptul că pe o masă de lemn cu sertar erau expuse instrumentele de cizmărie, respectiv papucii lui Lev Tolstoi. Într-un ungher pe un umeraş era agăţată şuba de călătorie a scriitorului, numai vorbim de expoziţia de rochii ce au aparţinut soţiei Sofia Andreevna. Magnifice sunt patinele lui Tolstoi, care stârnesc un râs liniştit şi bineînţeles că ne trimit la medaliile obţinute de Sluţkaia şi Iagudin. Bicicleta lui Tolstoi invita la activitate. În momentul când am văzut-o în faţa ochilor emoţia a început să mă cuprindă, inima a început să bată mai tare, amintindu-mi de copilărie. Acesta este mediul unde a trăit şi a compus o parte din creaţia sa Tolstoi. De amintit şi camerele fetelor Tatiana şi Maria. Astfel, dacă pentru unii copii, atât din Rusia şi nu numai, în acea perioadă masa pentru pregătirea lecţiilor lipsea, pentru băieţii lui Tolstoi, Andrei şi Mihail, aceasta constituia un adevărat spectacol. Globul pământesc, ceasul, instrumentele de scris, sfeşnicul, cărţi, foi cu ştersături şi explicaţii ale “tăticului".
Casa A. P. Cehov este unul dintre cele mai cunoscute muzee muscovite. Este situat pe Sadovaia Kudrinskaia, numărul 6. În această zonă a Moscovei, dacă eşti o secundă atent poţi profita de prezenţă şi vei vizita în aceeaşi zi şi Casa Bulgakov, respectiv Casa lui Ceaikovski. Concret, nu rămâne decât să savurezi ce se află în casa lui Cehov şi atât. Indicat ar fi ca pentru Bulgakov să iei cartea “Master i Margarita” sub braţ şi să parcurgi fiecare pas al romanului, dar bineînţeles dedicându-i o altă zi, poate o viaţă întreagă. Despre muzeul Ceaikovski, probabil că acum s-a deschis, deoarece în iarna anului 2004 aceasta era în restaurare.
Muzeul de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. În acest context, acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Pe pereţii acesteia sunt câteva tablouri care la prima vedere nu le dăm importanţă. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul ghidului din cadrul muzeului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în capodopera lui Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în versurile Annei Ahmatova, dar ne aminteşte şi Makanin în Underground.

Pentru mai multe detalii puteti accesa: http://www.sidur.ru/

Rusia lui Nabokov

La începutul secolului al XX-lea foarte mulţi scriitori ruşi au fost exilaţi şi o parte din scrierile lor au apărut în străinătate, unde îşi duceau traiul. Alţii, precum este cazul lui Aleksandr Soljeniţân a publicat în revistele ce apăreau pe timpul regimului comunist, iar unii au îndurat în interiorul graniţelor Rusiei şi au adunat „negreaţa” comunismului în suflet. În acest context, evidenta este soarta lui Osip Emilievici Mandelştam, care a trait acel tip de exil interior. În continuare voi evidenţia Rusia prezenta prin toate ţarile pe unde a umblat Nabokov.

Astfel, starea exilului este descrisa cu parere de rau şi cu strângere în suflet de catre talentatul şi egoistul Sirin, care la frageda vârstă de numai 18 ani a început peregrinările. Lumea creata de el este numai şi numai a lui, face parte din suferinţele îndurate prin ţarile pe unde a trecut, este o particica din toate camerele şi casele pe care le-a schimbat si le-au lasat în urma, atât el, cât şi personajele lui: „Dintre toţi şi toate ma preocupa numai personalitatea mea. Aceasta este fantasma mea, boala mea şi, totodata, ceva care parca îmi aparţine, numai mie data spre judecata ... De aceea am dus o viaţa grea, singuratica, în nevoi, în odai închiriate.”1
„Emigranţi ruşi”, „pravalia ruseasca”, „dragostea mea”, „Rusia”, „fotografia ei”, „vedere mişcatoare pâna la lacrimi”, toate acestea îi dau speranţa lui Vasili Ivanovici, eroul nuvelei Norul, lacul, turnul. Treptat, lumea eroilor din aceasta nuvela capata farmec, autorul îi prinde în caruselul ameţitor şi inconştient al vieţii straine, îi pune sa picteze tablouri interioare, voalate cu culori triste, dar într-o oarecare masura, salvatoare.
Rusia este condamnata de toţi emigranţii, Rusia înca poarta o haina neagra pentru Occident, Rusia este şi acum înmormântata, idee conturata de Merejkovski la începutul aceluiaşi secol XX: „ ... o fiinţa îngropata de vie. Striga, bocaneşte în capacul sicriului şi nimeni nu o aude, ceilalţi arunca, pumn cu pumn, ţarâna, o niveleaza, crucea a fost pusa. Dostoievski scrie pe cruce: ''Smereşte-te, om mândru!'' Lev Tolstoi: ''Neîmpotrivirea la rau''. Vl. Soloviov: ''Nu asta-i problema''. Veaceslav Ivanov: ''Prin Sfântul Duh înviem''.
Nu, eu nu învii prin Duhul Sfânt, ci ma sufoc, mor prin duhul de Fiara- ar putea raspunde cel îngropat. Ţip, bocanesc, şi nimeni nu ma aude. Pamântul s-a surpat, m-a strivit. Nu mai pot ţipa, nu mai am voce. Am pamânt în gura.”2
Pe de alta parte, în scrierile lui Nabokov, Rusia apare în „izmene de deţinut, picioare nespalate cu unghii sidefii şi blanuri de urs peste piepturi late”.3 Cu astfel de blana s-au învelit Al. Soljeniţân şi Vl. Bukovski, chiar şi A. Makine.
Personajele lui Nabokov au o existenţa vie, ele respira şi traiesc o drama a urmaririi, au un miros fin al raului, un miros al odailor şi pensiunilor occidentale, unde nu-şi gaseau liniştea. Uneori sunt alintate şi li se creeaza o aura diferita prin culoarea naturii, a mediului unde îşi duc existenţa: „luciditatea stravezie a apei”, „soarele purpuriu”, „nor rozaliu”, „verdeaţa padurii”, iar alteori autorul le creaza ascunzişul pentru a le feri de umbra comunista: „perdeaua roşie”, „pereţii albi”, „anonimat îngrozitor pentru suflet”, „pustietatea ademenitoare”.
În Exterminarea tiranilor, vedem cum acel “el” îi urmareşte atât pe autor, cât şi personajele sale. Observam cum patrunde peste tot, cum molipseşte cu viaţa sa întunecata modul de a gândi al fiecarui om. Este un personaj ascuns, plat, nul, cu deprinderi cenuşii, iar prin acestea condamna pe veci viaţa Rusiei, “viaţa ţarii mele”, cum spune însuşi autorul. Legea pe care o instaureaza aparţine majoritaţii, iar majoritatea este “el”. Naratorul, în aceste fragmente pline de durere, vede o Rusie înfloritoare, salbatica de înfloritoare, în bunul şi purificatorul sens al cuvântului. Dar, acel “el”, gen Bunicuţul Lenin, care da oamenilor legi bune, care i-a mânat din urma spre a ucide, a facut din Rusia o vasta gradina de zarzavat, “în care se acorda o grija deosebita napului, verzei şi sfeclei; de aceea toate pasiunile ţarii s-au redus la nişte patimi rotofeie, terne leguminoide.”4
Alaturi de Norul, lacul, turnul şi Exterminarea tiranilor, ţin sa conturez subiectul romanului Maşenka, şi încep prin a asocia într-o oarecare masur viaţa din pensiunea Lidiei Nikolaevna Dorn cu viaţa descrisa într-un mic fragment existent în romanul Pnin, scris de acelaşi Nabokov.
“Era prima data când Pnin venea ''La Pini'', dar eu mai fusesem acolo. Ruşii din emigraţie – liberali şi intelectuali care parasisera Rusia în jurul anului 1920 – mişunau peste tot. Îi gaseai în fiecare colţişor cu umbra pestriţa, aşezaţi pe banci rustice şi discutând despre scriitorii emigranţi - Bunin, Aldanov, Sirin; zacând atârnaţi în hamace, cu ediţia de duminica a unui ziar de limba rusa acoperindu-le faţa, mijloc tradiţional de aparare împotriva muştelor; sorbind cu înghitituri mici ceaiul cu gem, pe veranda; plimbând-se prin padure şi întrebându-se daca ciupercile din partea locului sunt comestibile.” 5
Pe parcursul întregii sale opere, de la Maşenka pâna la romanul Pnin, scris la batrâneţe, considerat de specialişti capodopera lui Nabokov, scriitura este diferita, el reflecta în Darul o istorie romanesca a Rusiei secolului al XIX – lea, iar în Invitaţie la eşafod, evidenţiaza o fantezie politica intrata repede pe culoarul antiutopiilor.
Am amintit pasajul de mai sus, deoarece diferita este lumea emigranţilor în Maşenka, aparut în 1926, în comparaţie cu cea din Pnin, roman scris mai târziu. Personajele sunt aproape aceleaşi, au aceeaşi personalitate, au aceeaşi maturitate, însa în Lolita, roman aparut între cele doua, autorul le creeaza alte însuşiri, dar la un mod destul de ironic.
Revenind la Maşenka, despre care un contemporan afirma: „O carte care are drept titlu numele eroinei şi nu are, de fapt, eroina”6. Acelaşi N. Andreev considera ca Maşenka, absenta fiind, este alegoria Rusiei. Un loc aparte al criticii despre proza lui Nabokov este acela ca proza lui se centreaza pe nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei şi adolescenţei, nostalgie înecata în disperarea provocata de „vulgaritatea” din prezentul scriiturii şi foarte bine evidenţiata în cartea Vorbeşte, memorie! :
„La început n-am fost conştient ca timpul, atât de nemarginit la prima vedere, este o temniţa. Cercetându-mi memoria (ceea ce este lucrul cel mai bun de facut dupa ce îţi cercetezi eternitatea) întrevad tresarirea conştiinţei ca pe o serie de strafulgerari distanţate, iar intervalele dintre ele se micşoreaza treptat, pâna ce se formeaza blocuri stralucitoare de percepţie, îngaduind memoriei sa înşface câte ceva”7.
Sub acest aspect este creat romanul în discuţie. Ganin, personajul principal, încearca un soi de apatie profunda, vecina cu moartea. Acţiunea este plasata chiar în anul publicarii. Îl putem considera roman de dragoste, al unei existenţe, al retrairii unei mari iubiri. Autorul gaseşte cuvinte gingaşe, ce sunt de o puritate neobişnuita pentru scriitorii ruşi. Fluxul amintirii este trait cu intensitate, este evidenţiat detaliul, o iubire care nu este dusa la capat, pentru ca are prea multa gingaşie.
Sertarul, fotografiile joaca un rol foarte important în roman, daca putem sa-l numim astfel. La vederea acestora, viaţa îşi schimba cursul, Ganin traieşte o zguduire teribila, recunoaşte pe Maşenka, recunoaşte Rusia. Astfel, pentru Nabokov, Rusia lui este în Maşenka, în ea este chintesenţa rusa. Nabokov construieşte un roman, dând o lovitura de teatru în final, lovitura de maestru: Rusia este Maşenka, Maşenka este Rusia. Omul, gara, ora trezirii, umbrele înca mai sunt, toate detaliile se trezesc din beţia proprie a amintirii. Romanul are foarte multa tristeţe în final. Oraşul îşi pierde straja dat de umbre, acum se trezeşte Ganin, este un semn al trezirii la viaţa, şi nu la dragoste. Ochiul lui este viu, avid de viaţ, este sugerat triumful vieţii, al speranţei. Berlin.
În concluzie, Nabokov prin scrierile sale creeaza un nou tip de cititor. Tema exilului prezenta în toate scrierile sale este „tema noastra”, cum spunea Nina Berberova, mai exact a tuturor exilaţilor Rusiei de la începutul secolului XX.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007

Bibliografie:

1. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32) (iulie) 2001, p.4.
2. Dmitri Merejkovski, Rusia bolnava, traducere de Emil Iordache, Editura FIDES, Iaşi, 1996, p. 147.
3. VL. Nabokov, Norul, lacul, turnul, traducere din limba rusa de Roxana Doncu şi Rodica Mavrodin, , în „România literara”, Nr. 17, 3-9 mai 2000, p.20.
4. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32), iulie 2001, p.4.
5. Vl. Nabokov, Pnin, traducere din limba engleza de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.104.
6. N. Andreev, Sirin, în vol.: V.V. Nabokov: pro et contra, I, Sankt-Petersburg, 1997, p. 222.
7. Vl. Nabokov, Vorbeşte, memorie! (o autobiografie rescrisa), traducere de Sanda Aronescu, Editura UNIVERSAL DALSI, 1994, p.26.

Tinerii rusi lipoveni la Iasi

Sâmbătă, 16 decembrie, în Sala “Mihai Ursachi”, din incinta Casei cu Absidă Iaşi s-a desfăşurat conferinţa “Tinerii staroveri, încotro?”. Iniţial, conducerea Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România a dorit ca la această conferinţă să participe şi tineri ruşi lipoveni din afara graniţelor ţării, însă acest lucru nu a fost posibil.
Astfel, în sală au fost prezenţi peste 50 de tineri ruşi lipoveni din principalele localităţi ale ţării unde aceştia conveţuiesc. Este vorba despre Bucureşti, Constanţa, Jurilovca, Tulcea, Slava Rusă, Slava Cercheză, Brăila, Suceava, Manolea, Fălticeni, Focuri, Roman, Brăteşti, respectiv Rădăuţi.
În cadrul conferinţei, tinerii ruşi lipoveni, precum şi reprezentanţi din conducerea comunităţii, dar şi simpli membri au susţinut lucrări pe teme diferite. Concret, sesiunea de comunicări a cuprins trei secţiuni în cadrul cărora s-a vorbit despre cultura, religia, precum şi istoria ruşilor lipoveni. Cuvântul de deschidere al sesiunii a aparţinut lui Petru Ivanof, preşedinte al Comunităţii, precum şi poetului Nichita Danilov. Mai mult, acesta din urmă a susţinut faptul că, în cazul în care comunismul rezista şi astăzi, comunitatea ruşilor lipoveni nu mai exista. “Democraţia are şi partea ei bună, iar paradoxurile istoriei funcţionează în orice moment, se păstrează tendinţele de conservare a identităţii. Probabil, dacă ceauşismul, comunismul ar fi funcţionat încă şaptesprezece ani, procesul de asimilare în cadrul comunităţii ruşilor lipoveni ar fi fost devastator, iar comunitatea nu ar mai fi existat”, a susţinut Danilov.

“Să nu uite că sunt staroveri”

După prezentarea referatelor din cadrul celor trei secţiuni amintite, tinerii ruşi lipoveni nu au ezitat să pună întrebări, dar şi să asculte răspunsurile celor mai în vârstă. Pe de altă parte, preşedintele CRLR, Petru Ivanof a susţinut faptul că întrunirea, care a avut loc sâmbătă este prima care vizează viaţa ruşilor lipoveni de pe teritoriul României. Intenţia conducerii comunităţii este de a continua şi în anii următori acest tip de conferinţe, când, speră a fi prezenţi şi tineri ai comunitătilor de ruşi lipoveni din celelalte ţări unde aceştia trăiesc. Printre principalele “poveţe” aduse de către Petru Ivanof tinerilor ruşi lipoveni sunt acelea de a păstra tradiţia. Considerând că timpul în care trăim este al “tentaţiilor”, tinerii ruşi lipoveni trebuie să fie atenţi la ceea ce însuşesc, la ceea ce percep, iar în acelaşi timp “să nu uite că sunt staroveri”, ceea ce demonstrează că au o cultură, religie, istorie proprii şi de necontestat.
“Astăzi în Iaşi este un eveniment deosebit. Mai exact, este prima conferinţă cu o tematică ce vizează viaţa staroverilor din România. Titlul conferinţei este sugestiv (n.r.“Tinerii staroveri, încotro?”) prin prisma integrării României la 1 ianuarie în structurile europene şi având în vedere că una dintre componentele integrării este multiculturalitatea, tinerii ruşi lipoveni trebuie şi îmi şi doresc acest lucru, să îşi păstreze specificul, obiceiurile, religia, credinţa. Fenomenul starover a ajuns obiect de studiu pentru mari universităţi din Rusia, Statele Unite ale Americii, precum şi din alte ţări. Este un domeniu unde se poate cerceta foarte mult, iar conferinţa de astăzi vine în idea aflării acelor lucruri pe care tinerii noştri încă nu le cunosc. Generaţia a două din rândul ruşilor lipoveni ştiu de la bunicii, părinţii lor cum a fost şi îşi mai aduc aminte de portul specific, de obiceiurile noastre. Tinerii trăiesc într-o altă perioadă. Există discotecile, internetul, calculatorul, mai bine zis este un timp al tentaţiilor. În acest context, tinerii nu ştiu cum să le perceapă, cum să le aleagă, cum să le însuşească. Credinţa staroveră este un pic mai severă în acest sens, iar prin seminarul de astăzi nutrim speranţa că îi va orienta şi îi va ajuta într-un comportament adecvat care să răspundă doleanţelor noastre în etapa integrării, dar în acelaşi timp să nu uite că sunt staroveri. Să nu uite că trebuie să păstreze limba şi să îmbrace din când în când rubaşka, iar fetele să nu uite că trebuie să poarte baticul, deoarece aşa au făcut strămoşii noştri şi au respectat obiceiurile, credinţa cu sfinţenie”, a precizat Petru Ivanof, preşedinte al Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România. Astfel, un alt lucru punctat de conducerea Comunităţii a fost acela că “nu tot ceea ce se împrumută din afară este neapărat şi grozav”.

Cum au văzut tinerii staroveri simpozionul?

Foarte mulţi dintre tinerii ruşi lipoveni prezenţi la acest simpozion şi-au spus punctul de vedere, şi-au argumentat ideile în conţinutul referatelor susţinute în cadrul celor trei secţii, precum şi a discuţiilor libere. Unii dintre ei au spus răspicat că se simt staroveri, alţii au ascultat cu atenţie intervenţiile din sală ale colegilor şi au susţinut acest lucru prin exemple din mediul unde muncesc, al şcolii, respectiv al bisericii. La final, tinerii ruşi lipoveni au afirmat că simpozionul este bine venit şi constituie un impuls în vederea păstrării tradiţiei, vorbirii limbii ruse pentru fiecare dintrei cei prezenţi, dar şi pentru cei care nu au lipsit. “Unii dintre tinerii ruşi lipoveni nu au cunoscut toate aceste amănunte despre care s-a vorbit astăzi, însă prin intermediul acestui simpozion, care a fost bine venit, aceştia le-au aflat. Important este faptul ca ei să se străduiască şi să respecte ceea ce s-a discutat aici. Chiar dacă viaţa profesională ne ocupă foarte mult timp, important este faptul ca, noi, tinerii staroveri să respectăm această tradiţie foarte veche şi încărcată de spiritualitate. Dacă te simţi starover trebuie şi să demonstrezi acest lucru”, a spus Ustinia Pahom, absolventă a Facultăţii de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucuresti.
Pe de altă parte, unii dintre cei prezenţi la simpozion, s-au arătat, într-o oarecare măsură sceptici, în legătură cu modul de percepere asupra tradiţiilor, implicit asupra păstrării acestora, de către toţi tinerii ruşi lipoveni. “Am mare încredere în tinerii comunităţii, dar nu aş putea garanta că aceştia vor percepe în mod corect ideile conturate în cadrul acestui simpozion, însă sunt sigur că o parte dintre ei pot înţelege şi pot duce mai departe mesajul”, a susţinut jurnalistul Pavel Tudose, membru al CRLR.
Cu toate acestea, lucrările prezentate vor fi publicate într-o carte, iar prin intermediul acestui simpozion s-a încercat crearea unui impuls pentru toţi tinerii ruşi lipoveni din România în vederea determinării acestora pentru a afla cât mai multe despre ce reprezintă cultura, istoria, religia staroverilor. “Principalul obiectiv al acestui proiect este promovarea şi valorificarea cultului starover printre tinerii ruşi lipoveni, deoarece, ştim cu toţii faptul că tineretul în general, fie că vorbim despre noi sau despre alte minorităţi este o verigă foarte importantă în exigenţa acelei comunităţi. Sperăm, ca în urma acestui simpozion să reuşim să-i determinăm să se intereseze şi în acelaşi timp să se implice mai mult în studierea fenomenului starover. Dorim ca tinerii ruşi lipoveni, să se documenteze şi să realizeze lucrări de specialitate. Acesta este primul pas, iar pe viitor îi aşteptăm cu propriile lor observaţii, lucrări din ceea ce au învăţat astăzi”, a explicat Irina Parfon, vicepreşedinte al Asociaţiei Tinerilor Ruşi Lipoveni din România.

“Avem tradiţia noastră şi suntem deosebiţi”

Proiectul care s-a desfăşurat la Iaşi a fost iniţiat de Asociaţia Tinerilor Ruşi Lipoveni din România în colaborare cu CRLR şi a fost finanţat de Ministerul Culturii şi al Cultelor. Fiindcă tinerii acestei comunităţi au fost în centrul atenţiei, iar prin implicarea lor, putem susţine că acest simpozion s-a desfăşurat cu succes. În acest contex, liderul tinerilor ruşi lipoveni, Andrei Luchici a punctat idea că biserica joacă un rol important în comunitate, precum şi în păstrarea tradiţiei starovere. “Am avut o plăcută surpriză să văd că aceast proiect s-a materializat. În sală sunt peste cincizeci de tineri, precum şi seniori din cadrul comunităţii, dar şi specialişti în domeniu. Mai exact în ceea ce reprezintă fenomenul starover, ceea ce înseamnă ruşii lipoveni, precum şi ceea ce înseamnă cultura şi tradiţia acestora. Am fost plăcut surprins de modul cum abordează problema tinerii ruşi lipoveni, de seriozitatea cu care s-au implicat în cadrul simpozionului. Important este să dezvoltăm, să învăţăm şi să păstrăm tradiţiile noastre, cartea bisericească, dar şi să ne apropiem de religia noastră. Astfel, chintesenţa ruşilor lipoveni o reprezintă biserica, religia, prin acestea ne-am dezvoltat şi trebuie respectate în continuare”, a precizat Andrei Luchici, preşedinte al Asociaţiei Tinerilor Ruşi Lipoveni din România.
În ultimii ani au plecat din ţară foarte mulţi tineri ruşi lipoveni. Chiar dacă sunt împrăştiaţi prin lume, precum sunt şi români, dar şi ruşi, ucrainieni, bieloruşi, armeni, ruşii lipoveni îşi păstrează şi încearcă, pe cât este posibil, să nu-şi piardă obiceiurile şi tradiţiile. Astfel, aceştia continuă să fie aproape de biserică, oriunde s-ar afla în lume.
“Ce înseamnă rus lipovean, ce înseamnă biserica pentru un rus lipovean, precum şi ce reprezintă implicarea tineretului, cred că toate acestea s-au concretizat în cadrul simpozionului ''Tinerii staroveri, încotro?'', iar la întrebarea aceasta putem răspunde în mai multe moduri. Foarte mulţi au plecat din ţară, dar acesta nu este un impediment. Au păstrat comunităţi în Spania, Italia, Canada, în Statele Unite ale Americii. Aceştia sunt împreună şi lucrează împreună. Cheamă preoţi din România să impărtăşească copii, să îi boteze, să îi cunune. Astfel, fiecare îşi păstrează legătura cu biserica, cu ceea ce reprezintă ei. Pe zi ce trece trebuie să conştientizăm mai mult faptul că, deşi suntem angrenaţi în cotidian, prin a mai merge la biserică sau a mai citi o carte bisericească, totuşi, prin grija părinţilor şi prin voinţa noastră, prin dorinţa de a cunoaşte mai mult şi de a rămâne în continuare aproape toate acestea pot fi realizate. Avem ceva ce este al nostru, avem tradiţia noastră şi suntem deosebiţi. Tocmai pentru că ştim să ne rugăm şi ne-am născut prin credinţă”, a mai susţinut Luchici.
În concluzie, seniorii comunităţii, prin discursurile lor, precum şi prin referatele susţinute, au imprimat tinerilor ruşi lipoveni sentimentul că sunt şi vor rămâne în continuare deosebiţi, iar tradiţiile lor nu se vor pierde.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 12 (97), decembrie 2006, p. 4-5

Romania in patru

Poate că trebuie să fim ascultaţi. Noi suntem tinerii de astăzi. Din păcate (…) nu suntem fii de “ştabi” sau de “jnapani”. Dacă am fi nu v-am povesti situaţia noastră. Din fericire unii dintre noi vor să lucreze, dar lasaţi-ne oameni buni să lucrăm!!! Oricum, în perioada imediat următoare vom părăsi această ţară de căcat. Voi aţi adus-o aici. Punct.
- Jnapanilor!!! Strigă unul dintre personaje.
- V-aţi folosit de numele meu!?! Strigă altul.
- Mi-aţi promis că mă angajaţi la editură!?! Am lucrat două luni şi nu m-aţi plătit! Căcaţilor… .
Să le dăm alte nume. Sunt exemple reale şi au nume adevărate, dar din respect pentru ei … astăzi vor fi “literaţi”. Adică vor fi trei litere, precum îşi numea Makanin, în mici paranteze, personajele din romanul Underground sau un erou al timpului nostru. Ei sunt eroii timpului … nostru.
Prima literă despre care se vorbeste este A.
- Măi fraţilor aveţi grijă de el(a). Vă hotărăsc. E talentat, aşteaptă un copil. Adică va fi tată.
- Boilor ce sunteţi, jnapanilor!?! A jucat şi în studenţie şi imediat după … teatru. Vă daţi seama! Teatru.
- Ei, dar spuneţi-le despre teatru ruşilor, eschimoşilor. Spuneţi-le şi şefilor din primărie. Da … toate trei litere au început să se mire (eram în crîşmă!!!) că nişte “oameni inteligenţi” au început şi ei să joace teatru. Prima replică a fost mişcarea, rapiditatea. Au început să smulgă afişele de pe garduri.
- Bine, dar A a citit, A ştie cum stă treabă cu poezia, îl cunoaşte pe Brâncuşi, iar în momentul când mai vorbim despre ce se întâmplă în ţărişoara noastră spune, bineînţeles ce-i trece prin minte, cu un “sâctir bahluian”. Era să uit … A ştie cum stă treaba cu Piramidele din Egipt şi ne vorbeşte fain despre Set.
- Cuvintele astea turceşti… , intervine B (al doilea personaj).
- Ştie golanul cum stă treaba cu literele astea.
- Ştie … ştie … susţine hătărât litera C. Au început să vorbească literele, precum vorbesc şuruburile, fierul de călcat prin nişte nuvele ale lui Andreev.
- Dumnezeule Doamne!!! Dar tu ştii chimie, matematică, mecanică!?! Cum dracu de-mi spui de Andreev??? Intervine personajul nocturn, căruia nu-i dăm nicio literă. El face cinste tot timpul şi lui ne spovedim cu toţii.
B este un tip de treabă. Are nişte replici de te doare capul. Dar noi îl numim “poetul”. Este poet! Ce pisicii măsii! Un poet care ştie, de exemplu, despre alt poet că-şi fute curvele în apartamentul primit gratis de la primărie. Îl mai şi închiriază, are bani, dar e un alt tip de poet. Are chiriaşi.
- Na, Na, Na, Na, Na, Na … începe să vocifereze personajul nostru.
- E din Porumbescu bucăţica asta, spune liniştit C. (În gândul meu spun: Taci dracului din gură că îţi vine rândul şi vom vorbi şi despre tine).
Îşi iese B din fire.
- Mă băieţi ai timpurilor noastre … nu m-a trecut mustăciosul ăla la examen. El habar nu are că eu am publicat, că am citit toată literatura japoneză în original. Habar nu are că sunt cel mai bun la billiard din oraşul acesta. Mă, dar un examen mă face pe mine! Am să-l iau în perioada de restanţe. Bea un gât de bere, se uită sictirit la gâza din fundul halbei şi nu spune nimic. Se linişteşte. Imediat … începe să recite din creaţia unui poet … şi începe, şi începe, sughite, rosteşte primul cuvânt, Efebul … Nu mai recit mă, ăsta e tipul care a primit apartamentul, dă-l în p(i)ustiu.
B este îmbrăcat într-un palton de culoare neagră, blugii negri, o cămaşă maro. Şi-a luat şi foi de culoare neagră.
Îşi intră C în drepturi.
- Ce dracu e cu tine! Te îmbraci numai în culori închise! Parcă ai fi într-un tablou al lui Chagal. Se face linişte! Nu-si aminteşte nimeni tabloul. Se uită unul la altul şi …
Tipul care ne face cinste mai tot timpul spune pe un ton liniştit:
- În sat copchilaşi. Atenţie nu în sac, ci în sat.
- Da, da în sat stau, continuă litera C.
Fotografia cu gust, fotbalul şi invitaţiile în direct la tv, radio Guerrilla sunt ale lui.
- Îşi iese din fire, că doar Molotovul trebuie să fie gata:
- Am lăsat CV-ul la o firmă şi am văzut cum râdeau de mine! Ce nemernici! Au costume, cravate şi râdeau de mine!
- Dar uitaţi-vă cum s-au îmbrăcat astea. În crâşmă intrase între timp patru gagici beton.
C continua să dialogheze…
- Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit. Gangul mirosea a timp. Şerpişorii, fructul de după bere … săreau precum peştii în năvod.
Mi-am dat seama că nu trebuie să mai fac cinste nimănui şi niciodată.
Ceasul de la Universitate bătea ora 12 şi de fapt nu era chiar 12… era fără un douăzeci… timpul pierdut … douăzeci de minu(n)te.
Literele au început să-şi spună ca-ntr-un poem al lui Poe. Paiaţo!!! Şi se duelau care strigă mai tare acest cuvânt … Paiaţo, Paiaţoooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo, Paiaţooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo, paiaţooooooooo…. Lipsea ţipătul literei C.
In noaptea, mangaiata de vocile formatiei U2, se auzeau aceste tipete. Se mai aud si astazi.

Aceasta povestire a fost scrisa cu mult timp in urma! In cazul in care cineva se regaseste in aceste cuvinte l-as ruga sa nu "pozeze" in victima! Singur s-a transformat in client al pierzaniei!

România de dincolo de Prut

În Iaşi, dar şi în celelalte oraşe mari ale ţarii se vorbeşte, se scrie despre Republica Moldova, precum şi despre autoritaţile care conduc aceasta ţara, dar, ajungând între graniţele acesteia, realitatea este cu totul alta. Unii batrâni se tem sa vorbesca. Undergroundoul înca mai domina. Alţii, “afumaţi” de vinul moldovenesc nu ezita nici o secunda sa rosteasca faptul ca Republica Moldova este pamânt românesc şi aparţine României. Nu demult, in perioada 17-20 mai 2007, împreuna cu ansamblul folcloric “Busuioc Moldovenesc”, dar şi cu reprezentanţi ai Asociatiunii Transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman - ASTRA – Desparţamântul “Mihail Kogalniceanu” Iaşi, a fost organizat un itinerar folcloric, sub genericul "Se-ntalneste dor cu dor" în câteva localitaţi din Republica Moldova, dar şi din Transnistria. Astfel, principalele ţinte unde ansamblul amintit a susţinut concerte au fost: Ermoclia, Hagimus, Baccealia, Tanatari. Nu departe de aceasta localitate, numai la zece kilometri am putut vizita Manastirea “Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria”, Ratus, raionul Creuleni, unul dintre ultimele locuri vizitate. Principalele obiective ale acestei acţiuni au fost acelea de a raspândi cultura româna, dar şi de a simţi jocul şi cântecul românesc. Un alt obiectiv al reprezentanţlor Asociatiunii ASTRA a fost acela de a dona bibliotecilor scolare carti de literatura romana, carti de rugaciuni si pentru copii, prin bunavointa Tipografiei Trinitas din Iasi iconite pentru copii, precum si publicatii.

“România este şi aproape şi departe”

Prima localitate unde s-au împarţit carţi elevilor a fost Ermoclia. Copiii, dar şi oamenii de aici s-au aratat foarte mulţumiţi de prezenţa noastra în comuna lor, dar mai ales de faptul ca trebuia sa fie susţinut un concert de muzica populara, lucru petrecut dupa numai doua ore. Edilul satului s-a aratat mulţumit de prestaţia ansamblului folcloric ieşean, precum şi de relaţiile culturale existente între Republica Moldova şi România, însa, nemulţumit de hotarul constituit de râul Prut. “Satul Ermoclia este una dintre cele mai mari localitaţi din raion (Ştefan-Voda), avem peste patru mii cinci sute de locuitori. Pot sa spun ca în satul nostru prodomina tradiţia. Acest lucru este evidenţiat prin intermediul bisericii din sat, a carei atestare este din anul 1825. Alte obiective în satul nostru sunt: liceul, doua gradiniţe, un Centru de Sanatate”, a susţinut Alexandru Pavlicenco, primarul Localitaţii Ermoclia. Întrebat cum vede România, Pavlicenco a susţinut faptul ca “este şi aproape şi departe. Aproape prin identitatea poporului român, departe prin hotarul de la Prut. Suntem un popor şi nu este normal sa existe hotarul acesta între noi”.

“Martirologul libertaţii noastre - 1992”

A doua zi din cadrul periplului am fost prezenţi în satul Hagimus, raionul Cauşeni. Aceasta este prima localitate din Republica Transnistria. Graniţa. Soldaţii cu armele la brâu “stateau de straja patriei”. Tensiune. O “zona” unde aerul este altfel. Ceva mocneşte, de parca am fi personajele din “Il Sacrificio”, film regizat de cunoscutul Andrei Tarkovski. În cimitir sunt morminte proaspete. Şuieratul trenului brazda întreaga Transnistrie. Pe marginea şanţului doua capre paşteau iarba arsa de soare, iar nu departe de acestea o gramada de gunoaie, greblate de curând, dupa cum se putea observa, ardeau. Fumul se ridica încet spre înaltul cerului, spre înaltul Kremlinului. Doua fetiţe, de aproximativ şapte anişori, cu parul împletit în doua codiţe blonde, îmbracate în rochiţe roşii şi cu doua tingiri de cozonac în mânuţe ne-au întâmpinat. Numai şuieratul trenului începea sa se îmbraţişeze cu fumul. Linişte. Urmeaza concertul. Acesta se va ţine în incinta Casei de Cultura a satului. La intrarea în sala, privirea ţi se îndreapta spre Portretul lui Ştefan cel Mare, agaţat în partea dreapta, iar în partea stânga stema Republicii Moldova. Te aşezi pe un scaun a carei pânza este tocita şi priveşti imensitatea salii. Secerea şi ciocanul. Linişte. Sa simţi, sa guşti chiar şi din berea moldoveneasca trebuie sa ieşi afara din sala sa te racoreşti. Deodata ţi se arata în faţa ochilor un panou unde scrie cu litere mari “Martirologul libertaţii noastre - 1992”. Dedesubt cinci fotografii cu câteva chipuri tinere. “Au disparut în nouş’doi, îmi şopteşte unul dintre batrânii din holul Casei de Cultura, şi s-au jertfit pentru noi”, continua badea Vasile. În aceasta clipa ţi se taie rasuflarea şi nu îţi ramâne decât sa priveşti cele cinci fotografii. Imediat dupa spectacol, desi tarziu, urma sa sustinem un alt spectacol in localitatea Chircaiesti, raionul Causeni. Desi totul era pregatit, spectacolul nu a mai avut loc. Doar un simplu telefon a anulat totul.

Farâma de America la Baccealia

În acelaşi raion Cauşeni se afla şi localitatea Baccealia. Situaţia din aceasta localitate este mult mai aşezata iar oamenii de aici se arata foarte mulţumiţi de prezenţa unei firme din Statele Unite ale Americii care le lucreaza pamânturile şi le onoreaza contractele. “La noi în localitate terenurile agricole înca din anul 1999 sunt date în arenda peste doua mii doua sute de hectare de teren arabil la o firma din America. Satenii care deţin pamânturi, le-au dat în arenda şi stapânul (americanul) a încheiat contracte cu ei pe o perioada de trei ani de zile. Pot sa spun ca oamenii din satul nostru sunt foarte mulţumiţi, dat fiind faptul ca patronul firmei îşi onoreaza la timp obligaţiile conform contractelor încheate cu fiecare proprietar în parte. Suntem foarte mulţumiţi şi de faptul ca terenurile de pe raza localitaţii noastre se lucreaza cu tehnologie moderna iar oamenii sunt onoraţi conform cotractului”, a susţinut Svetlana Ţîbîrna, primar de Baccealia, raionul Cauşeni. Înaintea începerii spectacolului, reprezentanţii Astrei, dar şi ai ansamblului “Busuioc Moldovenesc” au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare de catre cetaţenii satului Baccealia. “Prin arta şi cultura noi vom dainui, aşa ca eu cred ca prezenţa ansamblului ''Busuioc Moldovenesc'' la noi în teriotoriu ne va înfraţi şi va duce la accentuarea relaţiilor de colaborare cu România”, a mai susţinut edilul şef al comunei Baccealia. Mentionam ca atat in Hagimus, cat si in Baccealia niciodata nu au fost prezenti oaspeti din Romania.

Integrarea este irealizabila

Alaturi de primarii din satele amintite am stat de vorba şi cu primarul satului Tanatari. Principalele obiective ale autoritaţilor de aici sunt acelea de a continua buna colaborare cu România, dar şi de a implementa unele proiecte în cadrul comunitaţii pentru ca cetaţenii sa poata duce un trai mai bun. “În prezent susţinem faptul ca donatori atât din interiorul ţarii şi din exterior, dar şi din cadrul comunitaţii locale sunt pe punctul de a finaliza, iar ulterior de a implementa proiectul de aprovizionare cu apa potabila a localitaţii”, a susţinut Lidia Jubea, primar de Tanatari, raionul Cauşeni.
Despre recenta noastra integrare în Uniunea Europeana, raportata, bineînţeles la Republica Moldova edilul satului Tanatari a spus ca este un lucru bun ca România şi-a îndreptat ochii spre Europa, dar în Republica Moldova lucrurile merg foarte ncet şi o posibila integrare a Republicii Moldova este irealizabila în curând. “Speranţa moare ultima dar vreau sa spun faptul ca în ultmul timp, mai ales integrarea României în cadrul Uniuniii Europene a pus foarte multa nadejde şi pentru Republica Moldova, dar în ce direcţie am merge şi cum, eu una spun ca lucrurile merg foarte lent”, a punctat Jubea.

Credinţa şi rabdare

La numai câţiva kilometri de graniţa cu Transnistria se afla un loc retras şi plin de credinţa. Este vorba despre Manastirea “Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria”. Acest lacaş reprezinta una din tinerele aşezari monahale din sudul Republici Moldova. Mai concret, Manastirea a fost fondata, în anul 1997 la 26 mai cu binecuvântarea Î. P. S. Vladimir, Mitropolitul Chişinaului şi al Întregii Moldove. “În vara anului 2000 înfruntând numeroase greutaţi cu ajutorul lu Dumnezeu, dar şi a oamenilor de buna credinţa, s-a pus temelia. Catedrala este în doua nivele: Bserica de vara cu hramul ''Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria'' şi Bserca de iarna cu hramul Sfântului Apostol Andrei Cel Dintâi Chemat. În timpul pregatirii terenului s-a taiat un arbore, maduva tulpinei caruia de la radacina pâna-n vârf avea semnul sfintei cruci”, dupa cum a susţinut Maica Evseeva.
Atmosfera de aici este plina de credinţa, dar şi de rabdare. Nu îţi ramâne decât sa laşi un acatist şi sa mergi sa dai cu apa pe frunte din izvoarele din spatele bisericii. “Specificul locurilor îl constituie abundenţa izvoarelor. Apa sfinţita prn rugaciuni primeşte putere de tamaduire a neputinţelor trupeşti şi sufleteşti. Mulţi pelerini viziteaza Izvorul sfinţit în cinstea Maicii Domnului de pe teritoriul manastirii”, a mai punctat maica Evseeva.
În concluzie, nu ramâne decât sa vizitaţi Republica Moldova şi în acelaşi timp sa aveţi rabdare şi puţina credinţa. Numai astfel putem întelege “altfelitatea” acestei ţarişoare.

Articol aparut in "Revista Romana", Anul 2 (48), luna iunie 2007, paginile 61, 62, 63.