Vrajitorul cruzimii. Vladimir Nabokov - tristete, exil ...

Într-un interviu, Vl. Nabokov a fost rugat sa comenteze truismul autorial popular conform caruia personajele ficţionale pot “prelua” şi dicta autorului cursul unei povestiri. Pentru a respinge aceasta idee destul de bizara, Nabokov şi-a descris personajele ca “sclavi”. Unii critici condamna vocea existenta in unele din personajele din cartile lui Nabokov ca elitista, inumana. Concret, aceasta este o afirmaţie cu care “sclavii” sai ar fi de acord, întrucât sunt supuşi unei soarte nefericite şi ridicule, triste. Ceea ce este foarte important in cazul de fata e si faptul ca personajele sale si traseele parcurse de acestea prin lumea sahului, de exemplu, sunt descrise într-un limbaj rafinat, dar tot odata întortocheat si de ce nu? chiar comic. Distinctive, in acest context sunt cuvintele din Apararea Lujin: “Dar sahul nu cunostea mila, il tinea, il aspira. Aici era grozavia, dar tot aici si unica armonie, caci mai exista ceva pe lume in afara sahului? Ceata, necunoscut, neant …”. 1.Vladimir Nabokov, Apararea Lujin, traducere de Adriana Liciu, Editura Universal Dalsi, Chisinau, 1996, p. 114.
Unui cititor care asteapta sa i se spuna cum sa traiasca sau cum sa i se arate adevarul într-un fragment de ficţiune, complexitatea riguroasa şi nemiloasa a lui Nabokov poate parea cruda pentru ca nu ofera nimic din aceste lucruri. Unii cititori interpreteaza aparent frumuseţea prozei lui Nabokov, ca fiind cruda, şi aici exista un super rafinament, o calitate curioasa la frumusetea sa care poate fi de-a dreptul dura, pur şi simplu pentru ca arunca o întreaga infinitate de fiinte umane intr-un astfel de relief. In aceasta lume se detaşeaza intr-un mod destul de clar nimfetele, ier cea mai faimoasa, evidenta este nimeni alta decat Lolita Haze.
Ce uita a parte dintre criticii lui Nabokov este ca o anumita doza de detaşare, permite cele mai intense sentimente care nu sunt întotdeauna morale. Aceasta detaşare permite o varietate de sentimente din cele mai neprevazute şi oscilante. O persoana trista care este aşa de implicata în tristeţea ei încât o confunda cu realitatea va avea perioade grele întrucat se vede numai ca un personaj trist. Pentru el tristetea nu este un sentiment pe care îl experimenteaza, ci este chiar el. Acelasi lucru se întampla cu un scriitor complet absorbit de emoţionalitatea personajelor sale sau chiar de punctul lui de vedere. “ Dar cel mai curios in visul acesta era ca in jur parea a fi Rusia, din care insusi cel care dormea plecase cam demultisor” sau, dupa cum in urmatoare pagina, daca citim cu atentie gasim: “Intoarcerea in Rusia, Lujin o constata cu interes, cu multumire”, ceea ce demonstreaza o alta stare, de data aceasta, sa spunem, fericita. 2. Idem. pp. 109-110.
Asadar, vedem atat in personajele lui Nabokov, chiar pe autor. Nelipsita lui dorinta, poate irealizabila in aceasta viata, de a se intoarce la matca, de a reveni de unde a plecat atat de tanar.

Vladimir Nabokov – tristete, exil …

Romancier, critic rus, antrenor de tenis, traducator, Nabokov a scris atat in limba rusa, cat si in engleza. Romanul Lolita a socat, daca putem spune asa, foarte multa lume. Umorul si stilul literar aparte, inedit, au fost laudate de foarte multi critici, dar si de cititorii, care, poate si azi vorbesc de specificul prozei lui Nabokov, lucrur rar intalnit. Se vorbeste, dar la intalnirile dintre literati si cititori, chiar in Muzeul Nabokov, dupa cum o spun si afisele gasite pe siteul acestuia. (http://www.nabokovmuseum.org/). Prima versiune a povestirii, intitulata Vrajitorul, a fost scrisa la Paris in anul 1939. Vrajitorul avea ca personaj principal un barbat in varsta cam de patruzeci-cincizeci de ani, care se indragosteste de o fetita de doisprezece ani si se casatoreste cu mama acesteia, vaduva si bolnava, pentru a-si satisface dorintele erotice. Ulterior, o molesteaza pe fetita intr-un hotel de pe Riviera cand aceasta doarme, se trezeste iar ulterior el moare in accident de masina.
Nabokov s-a nascut in Petersburg, fiul lui Vladimir Dimitrievich Nabokov, un politician de factura liberala, si al Elenei Ivanovna. Vladimir a fost educat de catre profesori francezi si englezi, dat fiind faptul ca familia sa era din inalta societate a Rusiei din vremea respectiva. La varsta de 16 ani, Nabokov a mostenit o mare mosie de la fratele tatalui sau dar nu s-a bucurat prea mult de averea sa din cauza revolutiei rusesti. Imediat, familia sa a emigrat la Berlin si Vladimir Nabokov a intrat la Colegiul Trinity din Cambridge, absolvit peste 3 ani, mai exact in 1923. Tatal sau a fost ucis in 1922 de catre un fascist rus in Berlin si de atunci cuvantul Dumnezeu a disparut din textele sale, iar “singuratatea il inveselea”.
A locuit in Berlin o perioada de 15 ani si a lucrat ca translator, profesor si antrenor de tenis. A castigat aprecierea celor din jur, atat ca scriitor tanar in comunitatea rusa din Berlin la o editura importanta si la doua gazete literare de aici. In lucrarile sale timpurii, Nabokov a scris despre moarte, trecerea timpului si sentimentul neputintei. “Era o stare chinuitoare, oribila, asemanatoare acelei tristeti apasatoare care te cuprinde cand, abia trezit din somn, nu-ti poti deschide decat cu greu pleoapele lipite parca pe vecie”. 3. Vladimir Nabokov, Masenka, traducere de Adriana Liciu, Editura Albatros, 1997, p. 43. Utilizand metafore complexe, temele din scrierile lui Nabokov devin mai tarziu enigme.

Era un jucator de sah remarcabil si dupa cum jongla cu mutarile si strategiile in vederea castigarii partidei, astfel, provoaca, pe partea literei, cititorul sa se implice in joc. In cazul in care acesta (cititorul) nu este partas la jongleriile lui literare, Nabokov nu ezita sa-l sustina: “Acestia nu sunt oi”, i-a scris unui editor “si nu fiecare penita ii tenteaza”. Aceste cuvinte spun totul de modul cum stia Nabokov sa acorde credibilitate si celor care nu citesc sau care chiar stiu sa citeasca. Unii sunt buni la tenis de camp, altii la citit.

Rusia lui Nabokov

La începutul secolului al XX-lea foarte mulţi scriitori ruşi au fost exilaţi şi o parte din scrierile lor au apărut în străinătate, unde îşi duceau traiul. Alţii, precum este cazul lui Aleksandr Soljeniţân a publicat în revistele ce apăreau pe timpul regimului comunist, iar unii au îndurat în interiorul graniţelor Rusiei şi au adunat „negreaţa” comunismului în suflet. În acest context, evidenta este soarta lui Osip Emilievici Mandelştam, care a trait acel tip de exil interior. În continuare voi evidenţia Rusia prezenta prin toate ţarile pe unde a umblat Nabokov.

Astfel, starea exilului este descrisa cu parere de rau şi cu strângere în suflet de catre talentatul şi egoistul Sirin, care la frageda vârstă de numai 18 ani a început peregrinările. Lumea creata de el este numai şi numai a lui, face parte din suferinţele îndurate prin ţarile pe unde a trecut, este o particica din toate camerele şi casele pe care le-a schimbat si le-au lasat în urma, atât el, cât şi personajele lui: „Dintre toţi şi toate ma preocupa numai personalitatea mea. Aceasta este fantasma mea, boala mea şi, totodata, ceva care parca îmi aparţine, numai mie data spre judecata ... De aceea am dus o viaţa grea, singuratica, în nevoi, în odai închiriate.”1
„Emigranţi ruşi”, „pravalia ruseasca”, „dragostea mea”, „Rusia”, „fotografia ei”, „vedere mişcatoare pâna la lacrimi”, toate acestea îi dau speranţa lui Vasili Ivanovici, eroul nuvelei Norul, lacul, turnul. Treptat, lumea eroilor din aceasta nuvela capata farmec, autorul îi prinde în caruselul ameţitor şi inconştient al vieţii straine, îi pune sa picteze tablouri interioare, voalate cu culori triste, dar într-o oarecare masura, salvatoare.
Rusia este condamnata de toţi emigranţii, Rusia înca poarta o haina neagra pentru Occident, Rusia este şi acum înmormântata, idee conturata de Merejkovski la începutul aceluiaşi secol XX: „ ... o fiinţa îngropata de vie. Striga, bocaneşte în capacul sicriului şi nimeni nu o aude, ceilalţi arunca, pumn cu pumn, ţarâna, o niveleaza, crucea a fost pusa. Dostoievski scrie pe cruce: ''Smereşte-te, om mândru!'' Lev Tolstoi: ''Neîmpotrivirea la rau''. Vl. Soloviov: ''Nu asta-i problema''. Veaceslav Ivanov: ''Prin Sfântul Duh înviem''.
Nu, eu nu învii prin Duhul Sfânt, ci ma sufoc, mor prin duhul de Fiara- ar putea raspunde cel îngropat. Ţip, bocanesc, şi nimeni nu ma aude. Pamântul s-a surpat, m-a strivit. Nu mai pot ţipa, nu mai am voce. Am pamânt în gura.”2
Pe de alta parte, în scrierile lui Nabokov, Rusia apare în „izmene de deţinut, picioare nespalate cu unghii sidefii şi blanuri de urs peste piepturi late”.3 Cu astfel de blana s-au învelit Al. Soljeniţân şi Vl. Bukovski, chiar şi A. Makine.
Personajele lui Nabokov au o existenţa vie, ele respira şi traiesc o drama a urmaririi, au un miros fin al raului, un miros al odailor şi pensiunilor occidentale, unde nu-şi gaseau liniştea. Uneori sunt alintate şi li se creeaza o aura diferita prin culoarea naturii, a mediului unde îşi duc existenţa: „luciditatea stravezie a apei”, „soarele purpuriu”, „nor rozaliu”, „verdeaţa padurii”, iar alteori autorul le creaza ascunzişul pentru a le feri de umbra comunista: „perdeaua roşie”, „pereţii albi”, „anonimat îngrozitor pentru suflet”, „pustietatea ademenitoare”.
În Exterminarea tiranilor, vedem cum acel “el” îi urmareşte atât pe autor, cât şi personajele sale. Observam cum patrunde peste tot, cum molipseşte cu viaţa sa întunecata modul de a gândi al fiecarui om. Este un personaj ascuns, plat, nul, cu deprinderi cenuşii, iar prin acestea condamna pe veci viaţa Rusiei, “viaţa ţarii mele”, cum spune însuşi autorul. Legea pe care o instaureaza aparţine majoritaţii, iar majoritatea este “el”. Naratorul, în aceste fragmente pline de durere, vede o Rusie înfloritoare, salbatica de înfloritoare, în bunul şi purificatorul sens al cuvântului. Dar, acel “el”, gen Bunicuţul Lenin, care da oamenilor legi bune, care i-a mânat din urma spre a ucide, a facut din Rusia o vasta gradina de zarzavat, “în care se acorda o grija deosebita napului, verzei şi sfeclei; de aceea toate pasiunile ţarii s-au redus la nişte patimi rotofeie, terne leguminoide.”4
Alaturi de Norul, lacul, turnul şi Exterminarea tiranilor, ţin sa conturez subiectul romanului Maşenka, şi încep prin a asocia într-o oarecare masur viaţa din pensiunea Lidiei Nikolaevna Dorn cu viaţa descrisa într-un mic fragment existent în romanul Pnin, scris de acelaşi Nabokov.
“Era prima data când Pnin venea ''La Pini'', dar eu mai fusesem acolo. Ruşii din emigraţie – liberali şi intelectuali care parasisera Rusia în jurul anului 1920 – mişunau peste tot. Îi gaseai în fiecare colţişor cu umbra pestriţa, aşezaţi pe banci rustice şi discutând despre scriitorii emigranţi - Bunin, Aldanov, Sirin; zacând atârnaţi în hamace, cu ediţia de duminica a unui ziar de limba rusa acoperindu-le faţa, mijloc tradiţional de aparare împotriva muştelor; sorbind cu înghitituri mici ceaiul cu gem, pe veranda; plimbând-se prin padure şi întrebându-se daca ciupercile din partea locului sunt comestibile.” 5
Pe parcursul întregii sale opere, de la Maşenka pâna la romanul Pnin, scris la batrâneţe, considerat de specialişti capodopera lui Nabokov, scriitura este diferita, el reflecta în Darul o istorie romanesca a Rusiei secolului al XIX – lea, iar în Invitaţie la eşafod, evidenţiaza o fantezie politica intrata repede pe culoarul antiutopiilor.
Am amintit pasajul de mai sus, deoarece diferita este lumea emigranţilor în Maşenka, aparut în 1926, în comparaţie cu cea din Pnin, roman scris mai târziu. Personajele sunt aproape aceleaşi, au aceeaşi personalitate, au aceeaşi maturitate, însa în Lolita, roman aparut între cele doua, autorul le creeaza alte însuşiri, dar la un mod destul de ironic.
Revenind la Maşenka, despre care un contemporan afirma: „O carte care are drept titlu numele eroinei şi nu are, de fapt, eroina”6. Acelaşi N. Andreev considera ca Maşenka, absenta fiind, este alegoria Rusiei. Un loc aparte al criticii despre proza lui Nabokov este acela ca proza lui se centreaza pe nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei şi adolescenţei, nostalgie înecata în disperarea provocata de „vulgaritatea” din prezentul scriiturii şi foarte bine evidenţiata în cartea Vorbeşte, memorie! :
„La început n-am fost conştient ca timpul, atât de nemarginit la prima vedere, este o temniţa. Cercetându-mi memoria (ceea ce este lucrul cel mai bun de facut dupa ce îţi cercetezi eternitatea) întrevad tresarirea conştiinţei ca pe o serie de strafulgerari distanţate, iar intervalele dintre ele se micşoreaza treptat, pâna ce se formeaza blocuri stralucitoare de percepţie, îngaduind memoriei sa înşface câte ceva”7.
Sub acest aspect este creat romanul în discuţie. Ganin, personajul principal, încearca un soi de apatie profunda, vecina cu moartea. Acţiunea este plasata chiar în anul publicarii. Îl putem considera roman de dragoste, al unei existenţe, al retrairii unei mari iubiri. Autorul gaseşte cuvinte gingaşe, ce sunt de o puritate neobişnuita pentru scriitorii ruşi. Fluxul amintirii este trait cu intensitate, este evidenţiat detaliul, o iubire care nu este dusa la capat, pentru ca are prea multa gingaşie.
Sertarul, fotografiile joaca un rol foarte important în roman, daca putem sa-l numim astfel. La vederea acestora, viaţa îşi schimba cursul, Ganin traieşte o zguduire teribila, recunoaşte pe Maşenka, recunoaşte Rusia. Astfel, pentru Nabokov, Rusia lui este în Maşenka, în ea este chintesenţa rusa. Nabokov construieşte un roman, dând o lovitura de teatru în final, lovitura de maestru: Rusia este Maşenka, Maşenka este Rusia. Omul, gara, ora trezirii, umbrele înca mai sunt, toate detaliile se trezesc din beţia proprie a amintirii. Romanul are foarte multa tristeţe în final. Oraşul îşi pierde straja dat de umbre, acum se trezeşte Ganin, este un semn al trezirii la viaţa, şi nu la dragoste. Ochiul lui este viu, avid de viaţ, este sugerat triumful vieţii, al speranţei. Berlin.
În concluzie, Nabokov prin scrierile sale creeaza un nou tip de cititor. Tema exilului prezenta în toate scrierile sale este „tema noastra”, cum spunea Nina Berberova, mai exact a tuturor exilaţilor Rusiei de la începutul secolului XX.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007

Bibliografie:

1. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32) (iulie) 2001, p.4.
2. Dmitri Merejkovski, Rusia bolnava, traducere de Emil Iordache, Editura FIDES, Iaşi, 1996, p. 147.
3. VL. Nabokov, Norul, lacul, turnul, traducere din limba rusa de Roxana Doncu şi Rodica Mavrodin, , în „România literara”, Nr. 17, 3-9 mai 2000, p.20.
4. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32), iulie 2001, p.4.
5. Vl. Nabokov, Pnin, traducere din limba engleza de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.104.
6. N. Andreev, Sirin, în vol.: V.V. Nabokov: pro et contra, I, Sankt-Petersburg, 1997, p. 222.
7. Vl. Nabokov, Vorbeşte, memorie! (o autobiografie rescrisa), traducere de Sanda Aronescu, Editura UNIVERSAL DALSI, 1994, p.26.