Într-un interviu, Vl. Nabokov a fost rugat sa comenteze truismul autorial popular conform caruia personajele ficţionale pot “prelua” şi dicta autorului cursul unei povestiri. Pentru a respinge aceasta idee destul de bizara, Nabokov şi-a descris personajele ca “sclavi”. Unii critici condamna vocea existenta in unele din personajele din cartile lui Nabokov ca elitista, inumana. Concret, aceasta este o afirmaţie cu care “sclavii” sai ar fi de acord, întrucât sunt supuşi unei soarte nefericite şi ridicule, triste. Ceea ce este foarte important in cazul de fata e si faptul ca personajele sale si traseele parcurse de acestea prin lumea sahului, de exemplu, sunt descrise într-un limbaj rafinat, dar tot odata întortocheat si de ce nu? chiar comic. Distinctive, in acest context sunt cuvintele din Apararea Lujin: “Dar sahul nu cunostea mila, il tinea, il aspira. Aici era grozavia, dar tot aici si unica armonie, caci mai exista ceva pe lume in afara sahului? Ceata, necunoscut, neant …”. 1.Vladimir Nabokov, Apararea Lujin, traducere de Adriana Liciu, Editura Universal Dalsi, Chisinau, 1996, p. 114.
Unui cititor care asteapta sa i se spuna cum sa traiasca sau cum sa i se arate adevarul într-un fragment de ficţiune, complexitatea riguroasa şi nemiloasa a lui Nabokov poate parea cruda pentru ca nu ofera nimic din aceste lucruri. Unii cititori interpreteaza aparent frumuseţea prozei lui Nabokov, ca fiind cruda, şi aici exista un super rafinament, o calitate curioasa la frumusetea sa care poate fi de-a dreptul dura, pur şi simplu pentru ca arunca o întreaga infinitate de fiinte umane intr-un astfel de relief. In aceasta lume se detaşeaza intr-un mod destul de clar nimfetele, ier cea mai faimoasa, evidenta este nimeni alta decat Lolita Haze.
Ce uita a parte dintre criticii lui Nabokov este ca o anumita doza de detaşare, permite cele mai intense sentimente care nu sunt întotdeauna morale. Aceasta detaşare permite o varietate de sentimente din cele mai neprevazute şi oscilante. O persoana trista care este aşa de implicata în tristeţea ei încât o confunda cu realitatea va avea perioade grele întrucat se vede numai ca un personaj trist. Pentru el tristetea nu este un sentiment pe care îl experimenteaza, ci este chiar el. Acelasi lucru se întampla cu un scriitor complet absorbit de emoţionalitatea personajelor sale sau chiar de punctul lui de vedere. “ Dar cel mai curios in visul acesta era ca in jur parea a fi Rusia, din care insusi cel care dormea plecase cam demultisor” sau, dupa cum in urmatoare pagina, daca citim cu atentie gasim: “Intoarcerea in Rusia, Lujin o constata cu interes, cu multumire”, ceea ce demonstreaza o alta stare, de data aceasta, sa spunem, fericita. 2. Idem. pp. 109-110.
Asadar, vedem atat in personajele lui Nabokov, chiar pe autor. Nelipsita lui dorinta, poate irealizabila in aceasta viata, de a se intoarce la matca, de a reveni de unde a plecat atat de tanar.
Vladimir Nabokov – tristete, exil …
Romancier, critic rus, antrenor de tenis, traducator, Nabokov a scris atat in limba rusa, cat si in engleza. Romanul Lolita a socat, daca putem spune asa, foarte multa lume. Umorul si stilul literar aparte, inedit, au fost laudate de foarte multi critici, dar si de cititorii, care, poate si azi vorbesc de specificul prozei lui Nabokov, lucrur rar intalnit. Se vorbeste, dar la intalnirile dintre literati si cititori, chiar in Muzeul Nabokov, dupa cum o spun si afisele gasite pe siteul acestuia. (http://www.nabokovmuseum.org/). Prima versiune a povestirii, intitulata Vrajitorul, a fost scrisa la Paris in anul 1939. Vrajitorul avea ca personaj principal un barbat in varsta cam de patruzeci-cincizeci de ani, care se indragosteste de o fetita de doisprezece ani si se casatoreste cu mama acesteia, vaduva si bolnava, pentru a-si satisface dorintele erotice. Ulterior, o molesteaza pe fetita intr-un hotel de pe Riviera cand aceasta doarme, se trezeste iar ulterior el moare in accident de masina.
Nabokov s-a nascut in Petersburg, fiul lui Vladimir Dimitrievich Nabokov, un politician de factura liberala, si al Elenei Ivanovna. Vladimir a fost educat de catre profesori francezi si englezi, dat fiind faptul ca familia sa era din inalta societate a Rusiei din vremea respectiva. La varsta de 16 ani, Nabokov a mostenit o mare mosie de la fratele tatalui sau dar nu s-a bucurat prea mult de averea sa din cauza revolutiei rusesti. Imediat, familia sa a emigrat la Berlin si Vladimir Nabokov a intrat la Colegiul Trinity din Cambridge, absolvit peste 3 ani, mai exact in 1923. Tatal sau a fost ucis in 1922 de catre un fascist rus in Berlin si de atunci cuvantul Dumnezeu a disparut din textele sale, iar “singuratatea il inveselea”.
A locuit in Berlin o perioada de 15 ani si a lucrat ca translator, profesor si antrenor de tenis. A castigat aprecierea celor din jur, atat ca scriitor tanar in comunitatea rusa din Berlin la o editura importanta si la doua gazete literare de aici. In lucrarile sale timpurii, Nabokov a scris despre moarte, trecerea timpului si sentimentul neputintei. “Era o stare chinuitoare, oribila, asemanatoare acelei tristeti apasatoare care te cuprinde cand, abia trezit din somn, nu-ti poti deschide decat cu greu pleoapele lipite parca pe vecie”. 3. Vladimir Nabokov, Masenka, traducere de Adriana Liciu, Editura Albatros, 1997, p. 43. Utilizand metafore complexe, temele din scrierile lui Nabokov devin mai tarziu enigme.
Era un jucator de sah remarcabil si dupa cum jongla cu mutarile si strategiile in vederea castigarii partidei, astfel, provoaca, pe partea literei, cititorul sa se implice in joc. In cazul in care acesta (cititorul) nu este partas la jongleriile lui literare, Nabokov nu ezita sa-l sustina: “Acestia nu sunt oi”, i-a scris unui editor “si nu fiecare penita ii tenteaza”. Aceste cuvinte spun totul de modul cum stia Nabokov sa acorde credibilitate si celor care nu citesc sau care chiar stiu sa citeasca. Unii sunt buni la tenis de camp, altii la citit.
