Gheorghe Boancă, omul ancorat în satul tradițional și credință, mânuitorul pensulei și al cuvântului

Gheorghe Boancă (n. 12 nov. 1948, în satul Glodenii Gândului, comuna Țibănești, județul Iași) - artist naiv. Este fiul Minodorei și al lui Petrache Boancă, țărani. A absolvit Liceul de Artă „Octav Bancilă” și Școala Populară de Artă dn Iași, clasa prof. Gabriela Agafiței. Membru al Cenaclului „România Pitorească”, „Nicolae Tonitza”, „Theodor Pallady”, Asociației Artiștilor Plastici, București (1996) și „Asociației Artiștilor Plastici” din Iași, din anul 1990 și până astăzi.

Expoziții personale: 1985 - Rotonda IMF, Iași; 1993, 1994, 1995 - Muzeul de Știinte Naturale, Iași; 1995 - Casa de Cultură Țibănești; 2004, 2011 - Galeriile „Top Art”, Iași.

Expozitii naționale: 1980-2012 - Pitești; 1984, 1988 - Botoșani; 1989 - Constanța, Dorohoi; 1990 - Reșița; 1991, 1992, 1995, 1998 - București; 1994, 2004, 2005 - Galați; 1994-2007 - Bacău; 1995-2000, 2003 - Alba Iulia; 1992-2012 - Iași; 1998, 1999, 2002 - Timișoara; 2001 - Caransebeș, Reșița.

Expozitii internaționale: 1992 - SUA, Texas; 1992 - Chișinău; 1993-2013 - SIAN, București; 1994 - Thailanda; 1996 - Budapesta; 1997, 2003 - Germania si Franța; 1998 - Austria;

Gheorghe Boancă este prezent cu lucrări de pictură și sculptură naivă în patrimoniul Galeriei de Artă Naivă a Muzeului Județean de Artă din Argeș, Pitești si în diferite colecții particulare din Austria, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, S.U.A., Thailanda, Ungaria și România.

Lucrări esențiale:

- Imagini din lumea satului, Iaşi, PIM, 2008;

- Lumea satului în tranziţie, Iaşi, Timpul, 2008;

- Bucurii şi patimi din lumea satului, Iaşi, Timpul, 2009;

- Iarna din suflete, Iaşi, Timpul, 2009;

- Oamenii satului, Iaşi, Timpul, 2010;

- Oameni plângând, Iaşi, Timpul, Iaşi, 2011;

- În nopțile cu lună, Iași, Timpul, 2012;

- Tu ne iubești pe toți, Iași, Timpul, 2013;

- Balada lui Bostan, Iași, Timpul, 2013;

- În zadar, Iași, StudIS, Iași, 2014;

- Tu ai hotărât, Iași, StudIS, 2015.

Pentru că „în nopțile cu lună” mintea veghează, l-am provocat la dialog pe modestul, talentatul, pictorul, țăranul, distinsul Gheorghe Boancă, a cărui concluzie imperativă este: „Tu ne iubești pe toți!”.

Dintotdeauna caut să aleg cuvinte meșteșugite pentru a contura frumusețea unui om precum Gheorghe Boancă, despre care este greu să vorbești, întrucât modelele societății fiind altele și tiparul altul, când prinzi câte un specialist în toate tinzi să-l întrebi, într-un timp, relativ scurt, cât mai multe, încluzându-i toată viața. Așadar, cu Gheorghe Boancă, este altfel: trăirile lui ridicate la gradul de autenticitate, simplitatea și modestia conturează profilul unui om pe care-l cauți demult timp, reprezintă mana cerească într-un deșert sau comoara dintr-un pământ pe care-l aștept de-o viață. Contururile sale, trăirea, implicarea, simplitatea, simțămintele trimit către omul, scriitorul, pictorul naiv Gh. Boancă, care, alături de trăsăturile amintite, are agățată de inimă, de suflet, de trup pensula cu o cromatică aparte cu care surprinde „oamenii satului”, zugrăvește „lumea satului în tranziție”, surprinzând „bucurii și patimi din lumea satului”, așa cu tot ce-i oferă acesta: „iarna din suflete”, „oamenii satului”, „oameni plângând”.

Tocmai că în „marele sfârșit”, o mare parte din omul Gheorghe Boancă va lua cu el, ne asumăm rolul de a-i opri arvună, chezășie, tribut și dobândă opera întreagă, cuvântul care șlefuiește, dar și ucide, arta desăvârșită realizată cu măiestria artistului naiv, urmând de a încheia cu gândurile celui care astăzi ne este prieten și interlocutor: „o parte din gânduri le voi lua cu mine, dar vor rămâne acestea așternute pe hârtie. Aș căuta și eu comori, dar nu pot, aș aduna bani, dar mă tem să nu mucegăiască. M-aș face castele, dar nu știu cât mai am de trăit. Aș aduna pământ, dar ce să fac cu el, e prea greu. Adun cuvinte, că-s tot grele, chiar foarte grele”.  

- Înainte de toate, Domnule Boancă, în câteva gânduri, să ne vorbiți despre originile dumneavoastră.

- M-am născut în localitatea Glodenii Gândului, apoi am trăt și lucrat în Municipiul Iași, vreme îndelungată, iar, acum, fac schimb de destinații, când la țară, când la oraș. Schimb în același timp și aerul, frumosul, natura, viața pe care mi-a dat-o Creatorul, cel care l-a făurit pe om după chipul și asemănarea lui.

- Descrieți-ne atmosfera de acasă, de la Glodenii Gândului. Explicați-ne care este legătura dumneavoastră cu stelele, cu Dumnezeu, pentru că în sat viața este cu totul altfel.

- Pe când eram mic și mă uitam către orizont, aveam acel gând că acolo - în depărtare - cerul se unește cu pământul, însă, cu trecerea timpului am observat că cerul se distanțează de pământ, cu pașii pe care-i facem către orizonturi, dar noi am trăit la țară și încă mai trăim, aici fiind aerul curat, liniștea, pentru că pământul ne cheamă întotdeauna la el, numai că, astăzi, nu dintotdeauna, omul a început tot mai mult și tot mai accentuat să otrăvească pământul care-l hrănește.

- Să revenim la acele timpuri când pământul nu era otrăvit și să ne povestiți cum era altădată, pentru că legat de muncile câmpului, de obiceiurile satului, de riturile de trecere, imagini, trăiri, stări vedem în tablourile pictorilor naivi și în special în lucrările dumneavoastră. Ce ne puteți spune despre aceste vremuri?

-  Multă lume, atunci când aude termenul de naiv, gândește că acesta ar fi sinonim cu prost, încât, foarte mulți gândesc că ceea ce pictează unul ca mine este ceva prost, deci nu este o lucrare de artă. Cred că foarte mulți se înșală gândind astfel.

Cuvântul de artă naivă vine de la Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier-Vameșul), încât, într-un dialog cu alți artiști ai vremii lui, a denumit această pictură, care se află la originea artelor, naivă. Astăzi, mulți specialiști îi spun spontană, primitivă, îi găsesc tot felul de denumiri. Eu nu aș putea să-i spun nici spontană, nici primitivă, pentru că Doamne-Doamne a înzestrat pe fiecare om cu ceva: pe unul l-a înzestrat să poată făuri un butoi, pe altul l-a înzestrat să poată face o oală, pe altul să poată desena, pentru că prima dată a fost comuna primitivă, matriarhatul, deci, mama avea grijă de familie, iar tatăl trebuia să meargă la vânat pentru a-și întreține familia. Familia respectivă, pe vremuri, la începuturi, trăia prin peșteri, Unul dintre membrii acelei familii avea, să zicem, harul de desenator și decora, astfel, spațiul din peșteră. Acel membru era prețuit, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat cu un talent deosebit. În acele vremuri, nu erau școli, facultăți, academii, precum sunt astăzi, însă oamenii înzestrați cu astfel de simțuri, erau prețuiți. Așadar, o dată cu trecerea timpului, după cum se poate constata, unele simțuri au dispărut. Unii oamenii erau clarvăzători, alții comunicau telepatic, intuitiv. Artistul este dăruit de Dumnezeu lumii, pentru că este un spirit aparte, pentru a spune și transmite frumosul, trăirea sufletească.  

- Fiindcă ați amintit de trăirea sufletească, în cele ce urmează vorbiți-ne în câteva fraze despre suflet și cum poate fi descris de către pictorul naiv - „meșteșugitorul de cuvinte”- Gh. Boancă?

- În acest context, trebuie să reamintim de familie, aceasta are băieți și fete. La începuturi se cunosc doi tineri, cei doi se îndrăgostesc, iar din dragostea lor trebuie să apară rodul. Acel copil, care urmează să se nască, primește de la Creator acea încredințare de a se naște într-o anume familie pe care spiritul copilului o alege, căruia îi se spune: vei trăi atât, vei face cutare lucru, vei suferi, deci - i se spun toate. Dacă el acceptă, i se dă dreptul de a se naște în familia respectivă, pentru a-și îmbogăți calitățile lui spirituale, de a urca pe o treaptă mai înaltă către divinitate. Așadar, copilul respectiv pentru prima dată este spirit, apoi după ce se naște, trage aerul, deci acea prana, precum îi spun indienii, sau acea suflare în românește, acesta fiind, de fapt, sufletul. Sufletul se află în gât și i se spune cocon, acel omușor care se vede. După șapte ani, coconul se dezvoltă, crește. Știut este faptul că până la șapte ani copilul nu poate fi dat la școală, pentru că nu are inteligență, încât Dumnezeu o fi făcut El legământul de a se naște, dar a tras cu buretele de a șterge amintirile pentru a nu se naște atoateștiutor și să facă pozne mai mari. Apoi, se dezvoltă spiritual și în momentul când omul moare, sufletul se ridică la cer, pentru ca după un timp, acel câmp energetic descompunându-se, rămânând, astfel, astralul, trecând în astral, obligatoriu, sufletul se contopește cu spiritul.

Într-un tablou se poate descrie starea spirituală, supărarea, bucuria personajului pe care-l folosim într-o compoziție. Dacă este supărat trebuie să aibă trăsături de supărare, de necaz. Dacă este vesel, putem să-l transpunem într-o horă, într-un dans, dându-i tușe de mulțumire pe care să o putem vedea pe chipul lui.

- Constatăm că în discursul dumneavoastră își face simțită prezența Dumnezeu. Care este legătura dumneavoastră cu divinitatea?

- Să spunem așa cu aproximație, cam de 20 de ani, poate fi mai mult sau mai puțin, legătura cu Doamne-Doamne este mai bună decât altădată. În timpul comunismului, sincer să fiu, uitasem Tatăl Nostru. Acum, dacă omul se roagă mai mult, divinitatea îl ajută. Sincer vă spun, la mine, toate acestea se cunosc, atât în arta plastică, cât și în versurile pe care le-am meșteșugit. Situația aceasta o simt și în starea de sănătate.

- Descrieți-ne momentul când vă așezați la masa de scris și înșirați pe hârtie cuvintele? În cazul picturii cum procedați?

- Atunci când scriu participă și divinitatea, dacă aceasta nu ar participa eu nu aș putea scrie. Nimic nu este întâmplător, ci totul este dat de la Creator. Nu aș putea spune că lupt să scriu o frază, ci totul curge de la sine. O dă Dumnezeu, iar eu o transpun pe foaia albă.

            Pictez din anul 1975. La început, ca la fiecare artist naiv, mi-a fost mai greu. Nu știam să cer culorile de la prăvălie, nu știam pensoanele și nici mărimile lor. Auzeam de carton de mucava, încât mă întrebam: ce-o mai fi și ăsta? Chiar și astăzi sunt destui care nu știu cum arată cartonul de mucava. Apoi am avut bucuria, și cred că tot divinitatea a fost la mijloc, de a cunoaște o parte de artiștii țării și mă gândesc la acea promoție de vârf a lui Ștefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza și a lui Octav Băncilă. În acest context, se cuvine să dau și câteva exemple. Un pictor important și care mi-a fost drag și încă îi păstrez amintirea vie în suflet, este Călin Alupi. Am fost cu el, de câteva ori, în tabere de creație. I-am cunoscut pe Ion Bălău, Mihai Cămăruț, Alexandru Clavel, cel care a fost maltratat de comuniști, Costache Agafiței. Pot să spun că de la fiecare dintre aceștia „am ciupit”, am învățat câte ceva.

- Ce a urmat după anul 1975? Care sunt primele tablouri pe care le-ați creat?

- Primele tablouri pe care le-am făurit aveau ca temă centrală istoria. Pentru a obține diploma de absolvent al Școlii Populare de Artă, am pictat o locrare care a avut ca temă - un atac de noapte condus de Decebal, rege al Daciei între anii 87-106.

- Cum îl vedeți pe Decebal, acest dac păzitor al porților Daciei?

- Întemeietor al poporului român. Nu-l văd pe Traian întemeietor al poporului român, ci pe Decebal, pe Burebista și pe mulți alții care, de-a lungul a două mii de ani, și-au vărsat sângele pentru aceste ținuturi binecuvântate de Dumnezeu.

- În afară de tema istorică, ce alte teme surprindeți în pânzele dumneavoastră?

- Am abordat de-a lungul timpului și peisaje, portrete, dar, în general, compoziția predomină și astfel mă pot desfășura pentru a arăta starea de moment. Câteodată artistul își transpune, fără să vrea, din starea lui spirituală, din starea de moment, mai ales atunci când pictează portrete sau compoziții.

- Care este legătura creației dumneavoastră cu tradițiile noastre?

- Ca să fiu sincer, mulți care sunt șefi de Centre de Creație, care au acea menire de a păstra tradiția, cred că nu știu ce reprezintă cuvântul tradiție și cum se explică acesta. Eu văd tradiția, astăzi, ca o trădare. Vă și explic! Dintotdeauna s-a transmis pe cale orală unele secrete, care se păstrau în familie. De exemplu, la etnicii rromi, niciunul nu-ți va spune cum încheie el tabla prin lovituri de ciocan pentru ca vasul pe care-l realizează să fie trainic. Însă, treptat-treptat s-a ajuns la divulgarea acestui secret, încât s-a transmis și la alte familii, dar, în general, s-au păstrat unele secrete. Nu ne putem referi numai la meseriași, ci ne putem referi și la rugăciuni, la legătura dintre divinitate și omul respectiv sau familie, deci cultul strămoșilor, apoi unele descântece, unele vrăji sau farmece. Pentru că dacă întrebăm pe un director de centru, nu o se ne aducă el detalii concrete despre toate acestea, ci el o să ne spună doar despre obiceiurile de la sărbătorile de iarnă și cântatul lăutarului.

- Toate cele pe care le-ați amintit sunt reflectate în lucrările dumneavoastră?

- Cu siguranță! Dacă am crescut și trăit la țară până „m-au fugărit” comuniștii la oraș, la serviciu, având, astfel, posibilitatea și norocul să văd anumite scene. De exemplu, tatălui înainte de a i se lua pământul, avea două vaci. În acea perioadă dacă aveai vaci, boi, erai considerat chiabur. Tata cu carul cu boi căra de pe câmp. De exemplu, în momentul treieratului se cărau snopii de grâu, și, astfel, am avut bucuria să merg în carul tras de boi, plin cu snopi. Dacă toate acestea i le povestești unui tânăr, în ziua de astăzi, acesta nu va realiza ce înseamnă - snop de grâu sau seceră sau cum se face acel polog, pentru ca grâul să poată fi aruncat, apoi, în batoză. Am făcut mai multe tablouri în care am reflectat treieratul grâului - de altădată - din satele noastre. Unele dintre aceste lucrări sunt achiziționate de către colecționari din Statele Unite ale Americii.

-  Oferiți-ne câteva detalii și despre culorile pe care le utilizați?

-  La începuturi foloseam culorile reci, mai mult albastru, verde închis, însă, acum, le utilizez pe toate. Albastrul ne arată starea spirituală, liniștea sufletească, starea naturii, puritatea acesteia. Verdele ne redă viața, trezirea la viață, soarele este ajutătorul nostru, cel care ne menține în viață, redându-ne lumina și care are șapte nuanțe, vorbind, în acest context, de curcubeu.

- Cum a fost despărțirea de sat și cum a fost drumul spre oraș. Cum a fost acea dezrădăcinare/rupere de sat… ușoară, grea? Poate ați trăit o stare de bucurie?

- Da, am avut o foarte mare bucurie, încât în loc să urc în trenul care venea la Iași, am urcat în trenul care mergea înspre Vaslui și, astfel, am ajuns în Vaslui, iar până seara târziu nu am mai avut cu ce să ajung la Iași. Am lăsat în urmă satul, și v-o spun din tot sufletul, cu părere de rău. Oricine pleacă de la locul de baștină, acolo unde a trăit o viață, are niște regrete, o mare strângere de inimă.

- Spuneți-ne și povestea versului? De când scrieți versuri? Cum a început apropierea de cuvânt? Când ați simțit că trebuie să vă exprimați și astfel? Care e legătura versurilor dumneavoastră cu satul nostru?

- Sincer vă spun că prea multă carte nu știu, chiar dacă pe hârtie scrie multe clase, eu doar patru clase am învățat, restul, poate, cine știe? m-au trecut profesorii din milă.

- Ați expus în toată țara - unde? Când? În ce context?

- Este adevărat, am expus în foarte multe orașe din țară, am participat și particip la foarte multe evenimente, iar dacă Dumnezeu va vrea, voi mai expune și de acum înainte. Am scris versuri așa cum am simțit, pentru a fi înțelese de cel cu patru clase, nu numai de cei cu studii la Sorbona. Am expus și în comuna Țibănești, acasă la mine, mai exact - într-o alimentară, pentru ca să vadă cei mulți ai satului. Apoi, am expus la saloane locale, naționale și internaționale. Sunt lucrări expuse, pe alocuri, în timpuri diferite, și în străinătate, și aici mă refer la lucrările mele din colecții particulare. Aceste lucrări, în timp, au fost achiziționate de străinii pasionați de arta naivă, și pe care nu am cum să le urmăresc. Bucuria cea mai mare este că rămâne ceva în urmă.

- Cum vedeți evenimentele dedicate fenomenului artei naive din România?

- Arta naivă este izvorâtă din spiritul persoanei pe care o realizează. Dacă el nu are acea trăire adevărată nu va face artă, nu va avea ce transmite. Nu vreau să interpreteze cineva că sunt nostalgic, dar parcă mai multe săli de expoziție erau pe vremea „răposatului”. Astăzi, din sălile care au fost, mai toți au făcut prăvălii, birouri. Era Festivalul „Cântarea României”, eveniment care constituia un impuls pentru întreaga suflare din țară, însă nu spun că era o manifestare bună, dar nu pot spune că a fost rea, deși era o provocare, acțiune de la care, cu siguranță, se conturau și lucruri bune. Astăzi, mai toată lumea se uită la statul de plată, pentru a trece luna, să semneze, apoi să ia banul, dar să facă ceva și pentru artist, nu. Poate greșesc, dar cenzura există și acum. A fost dintotdeuna și va rămâne, pentru că cei care conduc, nu se ocupă de cultură, ci urmăresc ca poporul să fie analfabet, pentru a-l puteaa conduce, dirija.

- De-a lungul anilor, atât în Iași, cât și în alte orașe unde ați expus, ați cunoscut oameni speciali, dedicați artei naive. Ne puteți aminti câțiva dintre aceștia?

- După 1990 am mers la București la Salonul Național de Artă Naivă, acolo era director nepotul lui I. C. Parhon și aflând că îi spune astfel, imediat l-am și întrebat – Domnule, dumneata, ai legătură cu I. C. Parhon? Îmi răspunde – Da, sunt nepotul lui. Așa de mult m-am bucurat că era nepotul lui I. C. Parhon, încât am putut constatat că s-a preocupat de acest salon până a trecut la cele veșnice, pentru că până la urmă așa trecem toți.

            Apoi, la Pitești, l-am cunoscut pe Gheorghe Pantelie, artist profesionist, dar era trup și suflet pentru arta naivă din România. Acolo l-am cunoscut și pe directorul Muzeului din Pitești, Argeș, Radu Stancu. Domnule, toată viața lui a fost dedicată artei naive. L-am cunoscut și pe Costin Alexandrescu, director al Centrului de Creație, un om aparte, care peste 40 de ani s-a ocupat de arta naivă, până a trecut la pensie, încât, și astăzi, mai vine la saloanele artei naive, cu mare bucurie și tragere de inimă.

            A mai fost, la București, Vasile Savonea. Domnia Sa era artist plastic profesionist, dar, pentru el, profesioniștii erau artiștii naivi. Atât de mult iubea arta naivă, încât făcea legătura și cu cei din țările vecine României, în care se întâlnea pictura naivă, mai ales cu cei din Uzdin, acolo unde mergea, la vernisaje, de foarte multe ori.

            De la Iași, l-am cunoscut pe răposatul profesor Radu Negru, care nu o dată, ci de foarte multe ori m-a invitat la Domnia Sa acasă și stăteam de vorbă, până târziu în noapte, despre acest exuberant fenomen. Domnia Sa era un mare estetician, profesor la Academia de Arte și întotdeuna când mergea în străinătate, se lăuda cu arta naivă românească.

- Pe când o expoziție personală, deși știm că de-a lungul anilor ați mai avut?

- Nu pot hotărî eu, ci numai Cel de Sus, pentru că nimic nu se poate realiza fără ajutorul lui.

- În ultima perioadă am văzut, am participat la multe evenimente dedicate artei naive. Am văzut că sunt foarte mulți oameni implicați. Din acest punct de vedere, cum simțiți arta naivă?

- Nu pot decât să mă bucur că există aceste manifestări dedicate artei naive, prin intermediul cărora foarte mulți artiști se străduiesc să apară în public, dar parcă, la început, ar trebui să-și cenzureze, acasă, lucrările, pentru ca apoi să le expună. Este drept că unii nu știu să le aleagă sau prețuiesc mai mult o lucrare decât alta, lucrare care nu merită scoasă în public, făcându-și, astfel, un deserviciu.

                                                                                                      Dumitru ȘERBAN