Gheorghe Boancă (n. 12 nov. 1948, în satul Glodenii Gândului, comuna Țibănești, județul Iași) - artist naiv. Este fiul Minodorei și al lui Petrache Boancă, țărani. A absolvit Liceul de Artă „Octav Bancilă” și Școala Populară de Artă dn Iași, clasa prof. Gabriela Agafiței. Membru al Cenaclului „România Pitorească”, „Nicolae Tonitza”, „Theodor Pallady”, Asociației Artiștilor Plastici, București (1996) și „Asociației Artiștilor Plastici” din Iași, din anul 1990 și până astăzi.
Expoziții personale: 1985 - Rotonda
IMF, Iași; 1993, 1994, 1995 - Muzeul de Știinte Naturale, Iași; 1995 - Casa de
Cultură Țibănești; 2004, 2011 - Galeriile „Top Art”, Iași.
Expozitii
naționale: 1980-2012 - Pitești; 1984, 1988 - Botoșani; 1989 - Constanța, Dorohoi;
1990 - Reșița; 1991, 1992, 1995, 1998 - București; 1994, 2004, 2005 - Galați;
1994-2007 - Bacău; 1995-2000, 2003 - Alba Iulia; 1992-2012 - Iași; 1998, 1999,
2002 - Timișoara; 2001 - Caransebeș, Reșița.
Expozitii internaționale: 1992 -
SUA, Texas; 1992 - Chișinău; 1993-2013 - SIAN, București; 1994 - Thailanda;
1996 - Budapesta; 1997, 2003 - Germania si Franța; 1998 - Austria;
Gheorghe Boancă este prezent cu
lucrări de pictură și sculptură naivă în patrimoniul Galeriei de Artă Naivă a
Muzeului Județean de Artă din Argeș, Pitești si în diferite colecții
particulare din Austria, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia,
S.U.A., Thailanda, Ungaria și România.
Lucrări esențiale:
-
Imagini din lumea satului, Iaşi, PIM,
2008;
-
Lumea satului în tranziţie, Iaşi, Timpul,
2008;
-
Bucurii şi patimi din lumea satului,
Iaşi, Timpul, 2009;
-
Iarna din suflete, Iaşi, Timpul,
2009;
-
Oamenii satului, Iaşi, Timpul, 2010;
-
Oameni plângând, Iaşi, Timpul, Iaşi,
2011;
-
În nopțile cu lună, Iași, Timpul,
2012;
-
Tu ne iubești pe toți, Iași, Timpul,
2013;
-
Balada lui Bostan, Iași, Timpul,
2013;
-
În zadar, Iași, StudIS, Iași, 2014;
-
Tu ai hotărât, Iași, StudIS, 2015.
Pentru
că „în nopțile cu lună” mintea veghează, l-am provocat la dialog pe modestul,
talentatul, pictorul, țăranul, distinsul Gheorghe Boancă, a cărui concluzie
imperativă este: „Tu ne iubești pe toți!”.
Dintotdeauna
caut să aleg cuvinte meșteșugite pentru a contura frumusețea unui om precum Gheorghe
Boancă, despre care este greu să vorbești, întrucât modelele societății fiind
altele și tiparul altul, când prinzi câte un specialist în toate tinzi să-l
întrebi, într-un timp, relativ scurt, cât mai multe, încluzându-i toată viața. Așadar,
cu Gheorghe Boancă, este altfel: trăirile lui ridicate la gradul de
autenticitate, simplitatea și modestia conturează profilul unui om pe care-l
cauți demult timp, reprezintă mana cerească într-un deșert sau comoara dintr-un
pământ pe care-l aștept de-o viață. Contururile sale, trăirea, implicarea,
simplitatea, simțămintele trimit către omul, scriitorul, pictorul naiv Gh.
Boancă, care, alături de trăsăturile amintite, are agățată de inimă, de suflet,
de trup pensula cu o cromatică aparte cu care surprinde „oamenii satului”,
zugrăvește „lumea satului în tranziție”, surprinzând „bucurii și patimi din
lumea satului”, așa cu tot ce-i oferă acesta: „iarna din suflete”, „oamenii
satului”, „oameni plângând”.
Tocmai
că în „marele sfârșit”, o mare parte din omul Gheorghe Boancă va lua cu el, ne
asumăm rolul de a-i opri arvună, chezășie, tribut și dobândă opera întreagă,
cuvântul care șlefuiește, dar și ucide, arta desăvârșită realizată cu măiestria
artistului naiv, urmând de a încheia cu gândurile celui care astăzi ne este
prieten și interlocutor: „o parte din gânduri le voi lua cu mine, dar
vor rămâne acestea așternute pe hârtie. Aș căuta și eu comori, dar nu pot, aș
aduna bani, dar mă tem să nu mucegăiască. M-aș face castele, dar nu știu cât
mai am de trăit. Aș aduna pământ, dar ce să fac cu el, e prea greu. Adun
cuvinte, că-s tot grele, chiar foarte grele”.
- Înainte de toate, Domnule Boancă,
în câteva gânduri, să ne vorbiți despre originile dumneavoastră.
-
M-am
născut în localitatea Glodenii Gândului, apoi am trăt și lucrat în Municipiul
Iași, vreme îndelungată, iar, acum, fac schimb de destinații, când la țară,
când la oraș. Schimb în același timp și aerul, frumosul, natura, viața pe care mi-a
dat-o Creatorul, cel care l-a făurit pe om după chipul și asemănarea lui.
- Descrieți-ne atmosfera de acasă,
de la Glodenii Gândului. Explicați-ne care este legătura dumneavoastră cu
stelele, cu Dumnezeu, pentru că în sat viața este cu totul altfel.
-
Pe când eram mic și mă uitam către orizont, aveam acel gând că acolo - în
depărtare - cerul se unește cu pământul, însă, cu trecerea timpului am
observat că cerul se distanțează de pământ, cu pașii pe care-i facem către
orizonturi, dar noi am trăit la țară și încă mai trăim, aici fiind aerul curat,
liniștea, pentru că pământul ne cheamă întotdeauna la el, numai că, astăzi, nu
dintotdeauna, omul a început tot mai mult și tot mai accentuat să otrăvească
pământul care-l hrănește.
- Să revenim la acele timpuri când
pământul nu era otrăvit și să ne povestiți cum era altădată, pentru că legat de
muncile câmpului, de obiceiurile satului, de riturile de trecere, imagini,
trăiri, stări vedem în tablourile pictorilor naivi și în special în lucrările
dumneavoastră. Ce ne puteți spune despre aceste vremuri?
-
Multă lume, atunci când aude termenul de
naiv,
gândește că acesta ar fi sinonim cu prost,
încât, foarte mulți gândesc că ceea ce pictează unul ca mine este ceva prost,
deci nu este o lucrare de artă. Cred că foarte mulți se înșală gândind astfel.
Cuvântul de artă naivă vine de la
Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier-Vameșul), încât, într-un
dialog cu alți artiști ai vremii lui, a denumit această pictură, care se află la
originea artelor, naivă. Astăzi,
mulți specialiști îi spun spontană, primitivă, îi găsesc tot felul de denumiri.
Eu nu aș putea să-i spun nici spontană, nici primitivă, pentru că Doamne-Doamne
a înzestrat pe fiecare om cu ceva: pe unul l-a înzestrat să poată făuri un
butoi, pe altul l-a înzestrat să poată face o oală, pe altul să poată desena,
pentru că prima dată a fost comuna primitivă, matriarhatul, deci, mama avea
grijă de familie, iar tatăl trebuia să meargă la vânat pentru a-și întreține
familia. Familia respectivă, pe vremuri, la începuturi, trăia prin peșteri,
Unul dintre membrii acelei familii avea, să zicem, harul de desenator și decora,
astfel, spațiul din peșteră. Acel membru era prețuit, pentru că Dumnezeu l-a
înzestrat cu un talent deosebit. În acele vremuri, nu erau școli, facultăți,
academii, precum sunt astăzi, însă oamenii înzestrați cu astfel de simțuri, erau
prețuiți. Așadar, o dată cu trecerea timpului, după cum se poate constata, unele
simțuri au dispărut. Unii oamenii erau clarvăzători, alții comunicau telepatic,
intuitiv. Artistul este dăruit de Dumnezeu lumii, pentru că este un spirit
aparte, pentru a spune și transmite frumosul, trăirea sufletească.
- Fiindcă
ați amintit de trăirea sufletească, în cele ce urmează vorbiți-ne în câteva
fraze despre suflet și cum poate fi descris de către pictorul naiv - „meșteșugitorul
de cuvinte”- Gh. Boancă?
-
În acest context, trebuie să reamintim de familie, aceasta are băieți și fete.
La începuturi se cunosc doi tineri, cei doi se îndrăgostesc, iar din dragostea
lor trebuie să apară rodul. Acel copil, care urmează să se nască, primește de
la Creator acea încredințare de a se naște într-o anume familie pe care spiritul
copilului o alege, căruia îi se spune: vei trăi atât, vei face cutare lucru,
vei suferi, deci - i se spun toate. Dacă el acceptă, i se dă dreptul de a se
naște în familia respectivă, pentru a-și îmbogăți calitățile lui spirituale, de
a urca pe o treaptă mai înaltă către divinitate. Așadar, copilul respectiv
pentru prima dată este spirit, apoi după ce se naște, trage aerul, deci acea prana, precum îi spun indienii, sau acea
suflare în românește, acesta fiind, de fapt, sufletul. Sufletul se află în gât
și i se spune cocon, acel omușor care se vede. După șapte ani, coconul se
dezvoltă, crește. Știut este faptul că până la șapte ani copilul nu poate fi
dat la școală, pentru că nu are inteligență, încât Dumnezeu o fi făcut El
legământul de a se naște, dar a tras cu buretele de a șterge amintirile pentru
a nu se naște atoateștiutor și să facă pozne mai mari. Apoi, se dezvoltă
spiritual și în momentul când omul moare, sufletul se ridică la cer, pentru ca
după un timp, acel câmp energetic descompunându-se, rămânând, astfel, astralul,
trecând în astral, obligatoriu, sufletul se contopește cu spiritul.
Într-un tablou se poate descrie
starea spirituală, supărarea, bucuria personajului pe care-l folosim într-o
compoziție. Dacă este supărat trebuie să aibă trăsături de supărare, de necaz.
Dacă este vesel, putem să-l transpunem într-o horă, într-un dans, dându-i tușe
de mulțumire pe care să o putem vedea pe chipul lui.
-
Să spunem așa cu aproximație, cam de 20 de ani, poate fi mai mult sau mai
puțin, legătura cu Doamne-Doamne este mai bună decât altădată. În timpul
comunismului, sincer să fiu, uitasem Tatăl Nostru. Acum, dacă omul se roagă mai
mult, divinitatea îl ajută. Sincer vă spun, la mine, toate acestea se cunosc,
atât în arta plastică, cât și în versurile pe care le-am meșteșugit. Situația
aceasta o simt și în starea de sănătate.
-
Descrieți-ne momentul când vă așezați la
masa de scris și înșirați pe hârtie cuvintele? În cazul picturii cum procedați?
-
Atunci când scriu participă și divinitatea, dacă aceasta nu ar participa eu nu
aș putea scrie. Nimic nu este întâmplător, ci totul este dat de la Creator. Nu
aș putea spune că lupt să scriu o frază, ci totul curge de la sine. O dă
Dumnezeu, iar eu o transpun pe foaia albă.
Pictez din anul 1975. La început, ca
la fiecare artist naiv, mi-a fost mai greu. Nu știam să cer culorile de la
prăvălie, nu știam pensoanele și nici mărimile lor. Auzeam de carton de mucava,
încât mă întrebam: ce-o mai fi și ăsta?
Chiar și astăzi sunt destui care nu știu cum arată cartonul de mucava. Apoi am
avut bucuria, și cred că tot divinitatea a fost la mijloc, de a cunoaște o
parte de artiștii țării și mă gândesc la acea promoție de vârf a lui Ștefan
Dimitrescu, Nicolae Tonitza și a lui Octav Băncilă. În acest context, se cuvine
să dau și câteva exemple. Un pictor important și care mi-a fost drag și încă îi
păstrez amintirea vie în suflet, este Călin Alupi. Am fost cu el, de câteva
ori, în tabere de creație. I-am cunoscut pe Ion Bălău, Mihai Cămăruț, Alexandru
Clavel, cel care a fost maltratat de comuniști, Costache Agafiței. Pot să spun
că de la fiecare dintre aceștia „am ciupit”, am învățat câte ceva.
-
Ce a urmat după anul 1975? Care sunt
primele tablouri pe care le-ați creat?
-
Primele tablouri pe care le-am făurit aveau ca temă centrală
istoria. Pentru a obține diploma de absolvent al Școlii Populare de
Artă, am pictat o locrare care a avut ca temă - un atac de noapte condus de
Decebal, rege al Daciei între anii 87-106.
-
Cum îl vedeți pe Decebal, acest dac
păzitor al porților Daciei?
-
Întemeietor al poporului român. Nu-l văd pe Traian întemeietor al poporului român,
ci pe Decebal, pe Burebista și pe mulți alții care, de-a lungul a două mii de
ani, și-au vărsat sângele pentru aceste ținuturi binecuvântate de Dumnezeu.
-
În afară de tema istorică, ce alte teme surprindeți în pânzele
dumneavoastră?
-
Am abordat de-a lungul timpului și peisaje, portrete, dar, în general,
compoziția predomină și astfel mă pot desfășura pentru a arăta starea de
moment. Câteodată artistul își transpune, fără să vrea, din starea lui
spirituală, din starea de moment, mai ales atunci când pictează portrete sau
compoziții.
-
Care este legătura creației dumneavoastră
cu tradițiile noastre?
-
Ca să fiu sincer, mulți care sunt șefi de Centre de Creație, care au acea
menire de a păstra tradiția, cred că nu știu ce reprezintă cuvântul tradiție și
cum se explică acesta. Eu văd tradiția, astăzi, ca o trădare. Vă și explic!
Dintotdeauna s-a transmis pe cale orală unele secrete, care se păstrau în
familie. De exemplu, la etnicii rromi, niciunul nu-ți va spune cum încheie el
tabla prin lovituri de ciocan pentru ca vasul pe care-l realizează să fie trainic.
Însă, treptat-treptat s-a ajuns la divulgarea acestui secret, încât s-a
transmis și la alte familii, dar, în general, s-au păstrat unele secrete. Nu ne
putem referi numai la meseriași, ci ne putem referi și la rugăciuni, la
legătura dintre divinitate și omul respectiv sau familie, deci cultul
strămoșilor, apoi unele descântece, unele vrăji sau farmece. Pentru că dacă
întrebăm pe un director de centru, nu o se ne aducă el detalii concrete despre
toate acestea, ci el o să ne spună doar despre obiceiurile de la sărbătorile de
iarnă și cântatul lăutarului.
-
Toate cele pe care le-ați amintit sunt
reflectate în lucrările dumneavoastră?
-
Cu siguranță! Dacă am crescut și trăit la țară până „m-au fugărit” comuniștii
la oraș, la serviciu, având, astfel, posibilitatea și norocul să văd anumite
scene. De exemplu, tatălui înainte de a i se lua pământul, avea două vaci. În
acea perioadă dacă aveai vaci, boi, erai considerat chiabur. Tata cu carul cu
boi căra de pe câmp. De exemplu, în momentul treieratului se cărau snopii de
grâu, și, astfel, am avut bucuria să merg în carul tras de boi, plin cu snopi.
Dacă toate acestea i le povestești unui tânăr, în ziua de astăzi, acesta nu va
realiza ce înseamnă - snop de grâu sau seceră sau cum se face acel polog,
pentru ca grâul să poată fi aruncat, apoi, în batoză. Am făcut mai multe
tablouri în care am reflectat treieratul grâului - de altădată - din satele
noastre. Unele dintre aceste lucrări sunt achiziționate de către colecționari
din Statele Unite ale Americii.
- Oferiți-ne
câteva detalii și despre culorile pe care le utilizați?
-
La începuturi foloseam culorile reci, mai
mult albastru, verde închis, însă, acum, le utilizez pe toate. Albastrul ne
arată starea spirituală, liniștea sufletească, starea naturii, puritatea acesteia.
Verdele ne redă viața, trezirea la viață, soarele este ajutătorul nostru, cel
care ne menține în viață, redându-ne lumina și care are șapte nuanțe, vorbind,
în acest context, de curcubeu.
-
Cum a fost despărțirea de sat și cum a
fost drumul spre oraș. Cum a fost acea dezrădăcinare/rupere de sat… ușoară,
grea? Poate ați trăit o stare de bucurie?
-
Da, am avut o foarte mare bucurie, încât în loc să urc în trenul care venea la
Iași, am urcat în trenul care mergea înspre Vaslui și, astfel, am ajuns în
Vaslui, iar până seara târziu nu am mai avut cu ce să ajung la Iași. Am lăsat
în urmă satul, și v-o spun din tot sufletul, cu părere de rău. Oricine pleacă
de la locul de baștină, acolo unde a trăit o viață, are niște regrete, o mare
strângere de inimă.
-
Spuneți-ne și povestea versului? De când
scrieți versuri? Cum a început apropierea de cuvânt? Când ați simțit că trebuie
să vă exprimați și astfel? Care e legătura versurilor dumneavoastră cu satul
nostru?
-
Sincer vă spun că prea multă carte nu știu, chiar dacă pe hârtie scrie multe
clase, eu doar patru clase am învățat, restul, poate, cine știe? m-au trecut
profesorii din milă.
-
Ați expus în toată țara - unde? Când? În
ce context?
-
Este adevărat, am expus în foarte multe orașe din țară, am participat și
particip la foarte multe evenimente, iar dacă Dumnezeu va vrea, voi mai expune
și de acum înainte. Am scris versuri așa cum am simțit, pentru a fi înțelese de
cel cu patru clase, nu numai de cei cu studii la Sorbona. Am expus și în comuna
Țibănești, acasă la mine, mai exact - într-o alimentară, pentru ca să vadă cei
mulți ai satului. Apoi, am expus la saloane locale, naționale și
internaționale. Sunt lucrări expuse, pe alocuri, în timpuri diferite, și în
străinătate, și aici mă refer la lucrările mele din colecții particulare.
Aceste lucrări, în timp, au fost achiziționate de străinii pasionați de arta
naivă, și pe care nu am cum să le urmăresc. Bucuria cea mai mare este că rămâne
ceva în urmă.
-
Cum vedeți evenimentele dedicate
fenomenului artei naive din România?
-
Arta naivă este izvorâtă din spiritul persoanei pe care o realizează. Dacă el nu
are acea trăire adevărată nu va face artă, nu va avea ce transmite. Nu vreau să
interpreteze cineva că sunt nostalgic, dar parcă mai multe săli de expoziție
erau pe vremea „răposatului”. Astăzi, din sălile care au fost, mai toți au
făcut prăvălii, birouri. Era Festivalul „Cântarea României”, eveniment care
constituia un impuls pentru întreaga suflare din țară, însă nu spun că era o
manifestare bună, dar nu pot spune că a fost rea, deși era o provocare, acțiune
de la care, cu siguranță, se conturau și lucruri bune. Astăzi, mai toată lumea
se uită la statul de plată, pentru a trece luna, să semneze, apoi să ia banul,
dar să facă ceva și pentru artist, nu. Poate greșesc, dar cenzura există și
acum. A fost dintotdeuna și va rămâne, pentru că cei care conduc, nu se ocupă de
cultură, ci urmăresc ca poporul să fie analfabet, pentru a-l puteaa conduce,
dirija.
-
De-a lungul anilor, atât în Iași, cât și
în alte orașe unde ați expus, ați cunoscut oameni speciali, dedicați artei naive.
Ne puteți aminti câțiva dintre aceștia?
-
După 1990 am mers la București la Salonul Național de Artă Naivă, acolo era
director nepotul lui I. C. Parhon și aflând că îi spune astfel, imediat l-am și
întrebat – Domnule, dumneata, ai legătură cu I. C. Parhon? Îmi răspunde – Da,
sunt nepotul lui. Așa de mult m-am bucurat că era nepotul lui I. C. Parhon,
încât am putut constatat că s-a preocupat de acest salon până a trecut la cele
veșnice, pentru că până la urmă așa trecem toți.
Apoi, la Pitești, l-am cunoscut pe
Gheorghe Pantelie, artist profesionist, dar era trup și suflet pentru arta
naivă din România. Acolo l-am cunoscut și pe directorul Muzeului din Pitești,
Argeș, Radu Stancu. Domnule, toată viața lui a fost dedicată artei naive. L-am
cunoscut și pe Costin Alexandrescu, director al Centrului de Creație, un om
aparte, care peste 40 de ani s-a ocupat de arta naivă, până a trecut la pensie,
încât, și astăzi, mai vine la saloanele artei naive, cu mare bucurie și tragere
de inimă.
A mai fost, la București, Vasile
Savonea. Domnia Sa era artist plastic profesionist, dar, pentru el, profesioniștii
erau artiștii naivi. Atât de mult iubea arta naivă, încât făcea legătura și cu
cei din țările vecine României, în care se întâlnea pictura naivă, mai ales cu
cei din Uzdin, acolo unde mergea, la vernisaje, de foarte multe ori.
De la Iași, l-am cunoscut pe răposatul
profesor Radu Negru, care nu o dată, ci de foarte multe ori m-a invitat la Domnia
Sa acasă și stăteam de vorbă, până târziu în noapte, despre acest exuberant
fenomen. Domnia Sa era un mare estetician, profesor la Academia de Arte și
întotdeuna când mergea în străinătate, se lăuda cu arta naivă românească.
-
Pe când o expoziție personală, deși știm
că de-a lungul anilor ați mai avut?
-
Nu pot hotărî eu, ci numai Cel de Sus, pentru că nimic nu se poate realiza fără
ajutorul lui.
-
În ultima perioadă am văzut, am
participat la multe evenimente dedicate artei naive. Am văzut că sunt foarte
mulți oameni implicați. Din acest punct de vedere, cum simțiți arta naivă?
- Nu pot decât să mă bucur că există aceste manifestări dedicate artei naive, prin intermediul cărora foarte mulți artiști se străduiesc să apară în public, dar parcă, la început, ar trebui să-și cenzureze, acasă, lucrările, pentru ca apoi să le expună. Este drept că unii nu știu să le aleagă sau prețuiesc mai mult o lucrare decât alta, lucrare care nu merită scoasă în public, făcându-și, astfel, un deserviciu.
Dumitru ȘERBAN
