Faceți căutări pe acest blog

Translate

Italiană Rusă Portugheză Olandeză Poloneză Engleză Franceză Spaniolă Germană

marți, 14 august 2018

Dincolo de limitele imaginarului…

Romanul Femeile lui Lazăr, apărut în anul 2011, a fost premiat de două ori cu distincţia Bolşaia Kniga, având un real succes, fiind tradus şi vândut în peste douăzece de limbi. Autoarea, Marina Stepnova, născută în anul 1971, a crescut şi a studiat la Moscova, publicând de-a lungul timpului proză şi poezie în revistele “Zvezda”, “Oktiabrî”, “Novîi Mir” şi altele. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - a tradus în limba rusă piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian, care se află pe afişele a numeroase teatre din Federaţia Rusă şi din Ucraina. Scriitoarea este cunoscută, începând din anul 2005, când debutează cu romanul Hirurg, făcându-se remarcată, atât de criticii literari, cât şi de cititori, fiind considerată una dintre cele mai impunătoare şi promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane.
Consacrarea definitivă a venit o dată cu publicarea romanului Femeile lui Lazăr în anul 2011, urmat fiind, în 2014, de romanul Bezbojnîi.                                                                      
Romanul are o structură narativă amplă, aproximativ patru sute de pagini, desfăşurat pe mai multe planuri paralele sau intersectate cu o intrigă complexă, cu o acţiune care te prinde, având personaje numeroase, cu pondere diferită în structura epică. Printre personajele principale amintim pe Lazăr, Marusia, Galina Petrovna, Lidocika, unde figura centrală a romanului este conturată prin Lazăr Lindt, un geniu al ştiinţei sovietice şi purtător jovial al unei identităţi evreieşti neasumate. Idetitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune: cea maternală; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care-i devine soţie sacrificând visul modest al fericirii, iar sacrificiul ei dă naştere unei forțe de nestăvilit - cea a urii conjugale.                                              

Numai Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege. Printre personajele secundare amintim familia Cealdonovilor, Lujbin, iar personajele episodice, care conturează acţiunea, nenea Kolia, familia Ţariovilor, generalul Sedlov, Liusia etc.

Romanul mi-a stârnit o oarecare curiozitate, încă înainte de a-i deschide paginile… unde titlul, deşi metaforic, m-a făcut să gândesc în avans, a însemnat un prag simbolic spre lumea operei, iar realizarea coperţii a însemnat punctul culminant… pentru că prin portretul, acelei femei, realizat din bucăţi… ca într-un puzzle, am anticipat că fiecare jeton, aparţine altei femei,… bineînţeles, fără să mă fi înşelat în vreun fel, şi că, toate laolaltă, alcătuiesc “filmul vieţii” personajului Lazăr, unde cele trei femei şi-au lăsat amprenta asupra destinului personajului… astfel, baza, gâtul şi umerii aparţin femeii model, de care Lazăr Lindt se îndrăgosteşte, cu toate că este soţia mentorului său, senzualitatea reprezentată prin intermediul gurii, aparţine Galinei Petrovna, femeia frumoasă de care Lindt se  va îndrăgosti şi nu va primi în schimb decât ură şi trădare, iar cel de-al treilea jeton, care fixează puzzle-ul, creând portretul femeilor lui Lazăr este impresionant prin frumuseţea ochilor, pentru că, Lidocika, este cea care are  puterea de a alege… alege cu sufletul prin “ochii vieţii” refuză viaţa complicată şi dură de balerină, deşi avea şansa să se realizeze în carieră,  va alege liniştea căminului, alături de un bărbat care o iubeşte enorm, un bărbat care la rîndul său a iubit şi a fost trădat, deşi, s-a sacrificat enorm pentru marea lui iubire, Olga… 
Titlul este un element paratextual şi se constituie într-o valoroasă cheie de lectură pentru receptor, modelând indirect aşteptările estetice ale acestuia, orientându-l către semnificaţiile fundamentale ale operei. Femeile lui Lazăr este alcătuit, la nivel morfologic, din două substantive, unul comun articulat hotărât enclitic şi altul propriu articulat proclitic, pentru a accentua importanţa şi rolul pe care-l joacă personajele, iar din punct de vedere stilistic, este construit metaforic, şi trimite la tema textului - iubirea care îmbracă diferite forme, conturând o variantă de interpretare a mesajului, creionând personajul principal, precum şi conflictele interioare ale acestuia şi zbuciumul său sufletesc.                                                                             
Cartea  tratează, atât tema iubirii, cât şi precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, viaţa refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de-al doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concetraţionar al şcolii ruse de balet… unde baletul presupune muncă, ura celor din jur, tensiune maximă, şi nu este capabil să lege prietenii… toate acestea sunt de formă, pentru că în momentul în care una dintre fete este descalificată, ura se răsfrânge şi izbucneşte un adevărat conflict exterior… când prietena Lidocikăi, Liusia este eliminată de la şcoala de balet, aceasta încercând să o consoleze, amintindu-şi de toate clipele frumoase şi grele totodată prin care au trecut, Liusia îi va răspunde:                     
“- Du-te dracului cu scrisorile tale! Te urăsc, mereu te-am urât! Proasto! Viperă! Monstru cu picioare strâmbe! Putoare…”, aproape toate evenimentele la care participă Lidocika sunt memorabile şi accentuează suferinţa fetei, rămasă singură pe lume, înconjurată doar de falsitate, ură, trădare şi neiubire… chiar şi atunci când ai senzaţia că i-a surâs iubirea şi că s-a îndrăgostit de un bărbat care să-i ofere şi să-i suplinească toate lipsurile, bucurându-te alături de ea, în clipa imediat următoare, ni se dezvăluie că Vitkovski este homosexual…”- Lid, ce-i, tu chiar nu ştiai? Sunt gay, înţelegi. De fapt niciodată nu mi-au plăcut femeile, niciodată în viaţă, mă crezi? “.
Romanul are o tehnică modernă de prezentare, acţiunea nu este prezentată linear, iar evenimentele nu sunt relatate în ordinea defăşurării acestora, ci, uneori, prin memoria involuntară a personajelor, fiind aduse în prezentul acţiunii faptele şi evenimentele trecute, autoarea, având o putere exacerbată de a se juca cu textul, trecând uşor de la o idee la alta, dar fără riscul de a te lăsa păcălit sau pierdut, rătăcit în lectură.          
                   
Opera Femeile lui Lazăr este structurată pe şase mari capitole, cu titluri sugestive, care anticipează tema fiecărui capitol, fiecăreia dintre personajele principale fiindu-i dedicate câte unul, respectiv două capitole: Bombonica, Marusia, Lazăr, Galocika, Galina Petrovna, Lidocika.        
Cartea poate fi structurată, pe de o parte, de emoţia sau impresia afectivă, iar pe de altă parte, de acumularea de material documentar (pentru scrierea acestei cărţi autoarea a cercetat arhivele statului, iar personajul Lazăr trimite spre omul de ştiinţă Ceaplîghin).
                                
Romanul este unul modern şi obiectiv, prin formula realistă, prin ilustrarea aproape a unui secol de istorie, oferind cititorului un tablou detaliat al marelui imperiu, în tuşe, forme şi culori tari, iar formula narativă este una obiectivă, unde naratorul este neimplicat, focalizare zero, naraţiunea fiind plasată la persoana a III-a, cu un narator omniscient şi omniprezent, cu viziunea dindărăt, care-şi conduce personajele din spatele scenei, ca un adevărat regizor, naratorul ştiind totul despre acestea.

Femeile lui Lazăr, are mai multe chei de lectură, unde tema principală o reprezintă iubirea, “o iubire care a rătăcit aşa de mult prin povestea asta, care aşa de multă vreme nu a reuşit să-şi intre în ritm”, precum afirmă autoarea în finalul romanului. Temei iubirii îi sunt subordonate şi o serie de teme secundare, precum cea a omului de geniu, ura, lupta pentru supravieţuire, eşecul etc. Ne adresează o serie de întrebări: Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea? Genialitatea omului de ştiinţă îl face obiect sau subiect în luptele de toate felurile duse în tulburatul secol XX rusesc? Cît este cu adevărat alegere subiectivă, personală, în vieţiele celor care îl traversează?

Romanul este de tip circular pentru că incipitul coincide cu finalul, începe şi se termină cu povestea personajului feminin Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, care are o viaţă chinuită de orfană, alături de o bunică care nu o iubeşte, trăind mereu fără afecţiunea celor din jur, singurele amintiri plăcute, fiind cele trăite în sânul familiei până la vârsta de cinci ani; iubirea familială este creionată şi foarte bine surprinsă în familia Lidocikăi, unde copilul de cinci ani vede şi simte iubirea din sânul familiei, care parcă, pluteşte, impresionându-ne, încă de la primele pagini. Dar această iubire interzisă, va fi continuată şi dincolo, pentru că, iubirea nu are graniţe, nu are hotare. După moartea mamei, înecată în apele Mării Negre, în timp ce se aflau în concediu pe litoral, Lidocika va fi dată în grija bunicii, Galina Petrovna, iar tatăl, nesuportând moartea soţiei, din iubire, se va sinucide, pentru a-şi trăi iubirea dincolo, pentru a transcende erosul şi în lumea celor care nu cuvântă, ba, chiar mai mult de atât, pentru a duce împreună cu el marea iubire care i-a unit şi i-a făcut puternici pe cei doi.

Lidocika, fetiţa orfană, va afla la finalul romanului, printr-o revelaţie sau printr-o posibilă moarte, cauzată de sinucidere, când călătoreşte în univers, trecând vămile văzduhului, iar în momentul în care se întâlneşte cu mama sa, îi povesteşte de moartea tatălui, moarte despre care nu ştia nimic, pentru că nimeni nu a avut grijă să-i spună, ea, crezând mereu că tatăl a părăsit-o. 

Un alt cadru, în care este surprinsă iubirea familială, bazată pe respect, încredere, credinţă, este zugrăvit în familia Cealdonovilor, a marelui fizician, marelui om de ştiinţă, care-şi respectă şi-şi iubeşte jumătatea, fiindu-i aproape până la sfârşitul vieţii. Cu toate că soarta nu a fost dreaptă şi nu le-a oferit de-a lungul vieţii un copil, acest fapt nu i-a îndepărtat, ci i-a apropiat şi mai mult, atât de mult, încât după… ani de căsătorie, visul Marusiei a fost împlinit şi, în timpul războiului, casa i-a fost plină de copii, pe care i-a spălat şi i-a îngrijit ca o mama devotată. În sfârşit, luminiţa de la capătul tunelului, prinsese contur… iubirea celor doi este atât de impresionantă, încât, în momentul în care Marusia moare, Cealdonov o va tine în braţe, aşa rece, până se va face dimineaţă, pentru că separarea, despărţirea celor ce se iubesc este foarte grea… “Era întuneric beznă, ticăia sonor pe noptieră deşteptătorul invizibil cu căciuliţa lui metalică, cu urechi, mâna lui Cealdonov încă mai era culcată pe pieptul Marusiei, el simţea la fel, cu obrazul, aroma catifelată a cămăşii ei de noapte, dar Marusia nu mai era.
Deloc.
Cealdonov nu scoase niciun cuvânt, nu putu, pur şi simplu, până dimineaţa, până ce începu să se lumineze, stătu aşa culcat, temându-se să nu foşnească, să n-o tulbure oe soţie – micuţă, strânsă ghem, caldă încă, multă, multă vreme caldă, pentru că, pentru prima oară în viaţă, el o hrănea cu căldura sa. El, nu ea. Şi nu numai în zori, când mâna, care îi amorţise de încordare, începuse să-l doară pur şi simplu insuportabil, Cealdonov îşi permise să mişte.
-          Te iubesc, spuse el încet. Te iubesc, mă auzi?
Marusia tăcu şi Cealdonov, cu fruntea băgată în spatele ei nemişcat, începu în cele din urmă să plângă”. 

Opera este conturată pe tehnica flash-back-ului, fiind inserate în discursul narativ evenimentele petrecute anterior momentului în care se desfăşoară acţiunea, evenimente care au rolul de a ajuta, atât la caracterizarea personajelor, cât şi la integrarea acţiunii prin detaliu şi dinamism, bazându-se pe tehnica monologului interior.

Cartea este creionată pe principiul simetriei cu cel al circularităţii prin analogia planurilor, a episoadelor narative, secvenţei din incipit, unde este conturată viaţa de familie împlinită a Lidocikăi, îi vor corespunde, în final, pagini dedicate aceluiaşi personaj feminin, Lidocika, care surprinde viaţa neîmplinită, tulburată, pe care o duce orfană de ambii părinţi, crescută de o bunică indiferentă, având, la sfârşit, posibilitatea de a alege. Lidocika este o “întrupare” a bunicului Lazăr Lindt, “Era privirea lui pe sub sprâncene, zâmbetul lui, mâinile lui, falangele degetelor lui, osul lui colţuros de la încheietură, modalitatea lui de a se lipi repede, parcă pe furiş, de şoldul ei, astfel încât Galina Petrovna tresărea fizic din cauza repulsiei – ca din cauza unei lovituri cu cotul în locul cel mai viu, cel mai neajutorat, mai sensibil”. 

Dacă în prima parte a romanului, fetiţa de cinci ani cunoaşte iubirea alături de părinţi, pe parcursul romanului iubirea o ocoleşte, dându-i diverse lovituri. Este fetiţa care “deranjează” în casa Galinei Petrovna, de aceea va sta pe toată durata studiilor la liceul internat, iar scurta perioadă petrecută în casa acesteia este marcată de dădacele “proaste şi stângace” care pentru o anumită sumă de bani aveau grijă de ea, dar fără să o iubească… “De fapt nimeni nu o mai iubea pe Lidocika, treptat, de la o zi la alta, îşi dădea seama din ce în ce mai acut de acest lucru”.

Jocul şi joaca lipsesc cu desăvârşire, copila neavând voie să alerge, să sară, să facă gălăgie, lucruri fireşti, de altfel pentru un copil: “De fapt, Lidocika trăia ca un bichon de rasă. De patru ori pe zi, pe o farfurie aproape translucidă din porţelan, de colecţie, i se dădea mâncarea corectă, iar după micul dejun şi la gustarea de seară – era scoasă la plimbare în curte”. Singura salvare o reprezintă cărţile, mai ales cărţile bunicului la care acum avea acces, “pentru că ele nu cereau nimic, nu interziceau şi putea să vorbească cu ele cât dorea. Chiar şi în gând”.

Cartea care îi va deveni de suflet şi prin care va trăi şi sufletul Marusiei, este cea scrisă de către Elena Molohoveţ, o carte pentru tinerele gospodine, carte care îi devine familiară, încât aproape “nu-şi mai aduse aminte nici de mămica şi pentru prima oară era complet fericită” (cartea era a Marusiei şi fusese luată de Lindt după ce murise şi Cealdonov), “când, de fapt, nu mai rămăsese nimic în afara amintirii, în afara vocii, în afara râsului care nu putuse să moară, în afara acestei cărticele”.

În plan simbolic, pare o iubire împlinită, dincolo de orizonturi. Marusia şi-a dorit toată viaţa un copil, pe care nu l-a avut, iar Lidocika duce lipsa unei mame, această mamă, în plan simbolic, va fi suplinită prin cartea de bucate, unde Marusia, cu vocea caldă îi va da sfaturi pentru a-i ieşi nişte prăjituri grozave.

Copilul orfan, de ambii părinţi, lipsită de dragostea celor din jur, visează doar la o casă, o casă a ei, un cămin simplu, care trebuie să adăpostească nu doar omul, ci, începând de la şoareci, pisici, căţei, fiecare trebuie să-şi găsească un colţişor… Ultima care va încheia activitatea, mulţumită pentru toate binefacerile şi pentru tot ce i-a oferit ziua, va fi Lidocika… cu toate că, acestea nu prindeau încă contur, “copiii erau numai nişte voci amestecate ca ale unor păsări, iar soţul chiar rămânea total invizibil, şi, oricât de mult se grăbea Lidocika trecând prin cameră, oricum nu reuşea să prindă decât mişcarea caldă a aerului tulburat…. Lidocika se pierdea, fără să ştie cum va mirosi soţul, fără să înţeleagă cum îl putea striga. Dragul meu? Se întreba ea, stând tulburată în pragul unei camere pustii, plutitoare, mişcătoare, iar în faţa ei se unduia o anfiladă de spaţii la fel de neclare…”.

Dar, până la a-şi vedea visul cu ochii, mai e puţin, cu toate că punctul culminant abia începe…. După reprezentaţia de balet, toată lumea vrea să o cunoască şi să vorbească cu Lidocika, întrucât spectacolul fusese de un real succes… Cu toate că este necăjită, supărată, pentru că numai ce aflase că bărbatul de care se îndrăgostise este gay, viaţa îi va deschide o altă cale, un nou drum, pentru că… în sfârşit, Lidocika va avea o casă. Lujbin, bărbatul care suferise din dragoste, pentru femeia Olga, pentru care altădată era în stare să-şi dea şi viaţa, astăzi… se va îndrăgosti din nou… Ajunsă în casa lui Lujbin, unde se va odihni pentru început, apoi, treptat, va lua contact cu toate lucrurile din casă, încât, toată viaţa trecută fusese doar un coşmar, “o arătare urâtă din care începe încet să-şi revină”. După momentul de iubire, unde amândoi stângaci, nu ştiu să se comporte, Lujbin o  cere de nevastă şi nunta va avea loc în luna iunie, imediat după ce Lidocika a făcut optsprezece ani… cu toate că, Lujbin se chinuie pentru că simte că Lidocika nu-l iubeşte şi simte că a făcut o greşeală grăbindu-se. Liniştea căminului se va tulbura în momentul în care Galina Petrovna, le găseşte într-o zi, cumpărător pentru casa în care locuiesc şi decide plecarea acestora la Moscova, pentru că Teatrul Bolşoi o vrea pe Lidocika în lumea baletului, aceasta fiind o a doua Pavlova, foarte talentată şi bună dansatoare.

Lipsa comunicării cu soţul, faptul că nu are puterea să spună ce-şi doreşte, posibila separare de casa la care visase de o viaţă, dezamăgirea întoarcerii la şcoala de balet, o conduc spre o portiţă doar de ea înţeleasă, pentru că va alege sinuciderea ca singura şansă de salvare… “ Trebuia să plece. Trebuia să danseze. Trebuia. Trebuia. Trebuia. Nici măcar nu-i trecu prin minte că putea refuza. Pur şi simplu să spună: nu, nu plecăm nicăieri. Eu nu plec. Pur şi simplu nu vreau”. 

Procedeul prin care naratoarea alege să prezinte această secvenţă este de o originalitate aparte. În momentul în care încearcă să se sinucidă, îi apare lumina ca o izbăvire şi resimte frigul. Trece prin mai multe încăperi, albe, proaspăt zugrăvite, toate semănând între ele, pluteau, se deschideau una după alta, luminoase, goale, identice. Ca într-un iureş, Lidocika încearcă să numere încăperile, se încurcă, şi de aceea nu renunţă, ci este într-o mişcare continuă, la sfârşitul călătoriei, deja îmbătrânise, cu fiecare cameră, cu fiecare pas… murea.

Cititorul este atât de prins, încât mai e un pic până va fi eliberat, din capcănă, deocamdată e blocat, ţinut captiv în lumea de dincolo, unde nu există mari diferenţe, după cum afirmă naratoarea: “Că doar aici totul e ca la voi. Ziarele mint, la televizor se dau numai seriale. Sunt veşti numai de la cunoştinţe”.

După parcurgerea “vămilor”, întâlnirea dintre mamă şi fiică este demenţială, încât, oricât te-ar “fura” lectura, nu ai cum, să nu întrezăreşti în colţul ochiului o lacrimă, o lacrimă jucăuşă care se vrea nevăzută… Întâlnirea dintre Lidocika şi membrii familiei, mama şi bunicul, se realizează atât de repede, încât creează o falsă impresie de autentic, planurile se suprapun, lumea aceasta, lumea de dincolo… o trecere uşoară şi o revedere pe care o aşteptăm cu sufletul la gură, încă din momentul în care, mama se înneacă în apele Mării Negre, iar tatăl dispare subit, fără ca Lidocika sa afle vreodată adevărul. Acum este momentul ca naratoarea, să descopere lectorului, adevăratul motiv pentru care Boris nu-şi mai vizitase niciodată fata… pentru că s-a sinucis, da, s-a sinucis pentru că ceea ce iubea mai mult, îi fusese “furat”, cu toate că, am putea gândi, că Lidocika trebuia sa fie veriga de care trebuia să-i atârne viaţa, dar nu, o iubire şi o pasiune mare, este aducătoare de moarte, tocmai pentru că, dincolo avea să continuie iubirea lor, dincolo, locul unde viaţa continuă, şi unde aproape toate-s la fel…

Mustrarea pentru faptele Lidocikăi, vine din partea bunicului, Lindt, care, parcă citindu-i gândurile o fugăreşte acasă… pentru că ea trebuia să se salveze, încă nu-i sunase ceasul să treacă dincolo, viaţa îi pregătise multe de acum încolo, găsise un bărbat care o iubea, şi… în sfârşit avea casa ei, casa la care visase de mic copil. Bunicul devine un zid între Lidocika şi mama ei, se opune ca fata să treacă înspre mama, care o dorea atât de mult lângă ea, dar trecerea aceaata ar fi însemnat moartea ei trupească şi transformarea într-o entitate. Omul de ştiinţă, Lazăr Lindt, ştie toate acestea, de aceea îi porunceşte nepoatei să se întoarcă, iar în revenirea ei la viaţă i se deschide o carte imensă - viitorul, cu file care urmau să fie scrise de acum încolo. Viaţa avea să-i surâdă, dăruindu-i doi copii, o fetiţă şi un băiat în portretele cărora se regăsesc trăsăturile întregii familii, copiii au din trăsăturile bunicului, ale Galinei, ale Lidocikăi, precum şi din trăsăturile tatălui, Lujbin. Deşi se duce o puternică luptă, mama o strigă încontinuu pe Lidocika să nu o părăsească, bunicul o ajută să treacă în lumea vie. Această trecere se realizează cu ajutorul ferestrei, motiv utilizat de scriitoare, pentru a nunaţa că viaţa de dincolo există, iar trecerea este foarte ușoară, e ca şi cum ai trece pe fereastră. Se trezește în lumea vie, unde soţul său, înzestrat cu iubire şi inteligenţă o salvase, pentru că o înfășurase strâns într-un cearşaf rupt fâşii ca să oprească sângerarea, să nu i se scurgă viaţa pe care o avea încă de trăit, biata copilă, dar cu o ultimă putere, înainte de a veni salvarea, îi mărturiseşte soţului dorinţa de a rămâne în această casă, susţinând refuzul de a pleca în Moscova. 

În sfârşit, Lujbin înţelese că e vorba despre ei, despre viaţa lor care aveau s-o petreacă pentru totdeauna de acum încolo, pentru că în pântecele Lidocikăi era deja ascuns un capitol care urma să fie citit de acum încolo. Salvarea îşi face apariţia, iar viaţa Lidocikăi va fi salvată.

Totul este frumos când se termină cu bine, întrucât Lidocika este fetiţa privată de iubire, în final fiind singurul personaj din roman, care se salvează, alegând viaţa, casa, şi iubirea lui Lujbin.

Romanul este unul de iubire, o iubire care se lasă aşteptată, o iubire care nu-şi intră în ritm decât la finalul romanului. Iubirea ocoleşte toate personajele, Lindt o iubeşte pe Marusia, soţia mentorului său, dar acesta îl iubeşte ca pe propriul copil; Lindt se îndrăgosteşte de Galina Petrovna, dar aceasta îi va răspunde cu neiubire, ură şi trădare, cu toate că îi va deveni soţie.
                
Boris, băiatul Galinei îşi iubeşte soţia, pe mama Lidocikăi, dar va muri de tânără, prilej cu care naratoarea decide ca iubirea lor să continue dincolo, în lumea celor care nu cuvântă; Lidocika se îndrăgosteşte pentru prima data în viaţă, dar nu ştie să aleagă, întrucât este neiniţiată în această taină, şi nu alege bine, pentru că cel de care se îndrăgosteşte are altă orientare sexuală, este gay; Galina Petrovna are sentimente, iubește şi trebuie să se căsătorească cu bărbatul visurilor, dar destinul are altceva pregătit pentru ea, o căsătorie aranjată, la care participă şi părinţii ei, (pe care-i va urî de moarte) căsătoria cu Lazăr Lindt, va fi purtătoare de neîmplinire, ură şi trădare.

Lujbin, o iubeşte pe Olga, dar este trădat, şi va fugi cu un alt bărbat, deşi acesta îşi sacrificase tot ce avea pentru acestă iubire, iar în momentul în care se îndrăgosteşte de Lidocika îşi dă seama că trebuia să mai fi aşteptat, să nu se fi grăbit, pentru că aceasta nu-l iubeşte, dar va învăţa Lidocika pănă la final, că iubirea înseamnă cu totul altceva; Singurul model de iubire este cel al Cealdonovilor, dar nici această iubire nu este pe deplin cunoscută, pentru că acestora le lipseşte rodul dragostei lor, un copil, pe care-l vor aştepta toată viaţa.

Ca o umplere a golului iubirii care lipseşte din fiecare cuplu, iubirea se va realiza o data cu cuplul  Lujbin - Lidocika, care cu răbdare îi va descoperi acesteia viaţa adevărată, şi o va face ca în finalul romanului, pentru prima data în viaţă, să aibă curajul, să ceară ceva pentru ea, pentru că nu îndrăznise niciodată să ceară nimic… cere dreptul la viaţa de familie, alături de Lujbin, şi renunţarea la carieră în folosul familiei, personajul având puterea de a alege şi de a se salva.

*Apărut în "Asachiana", Revistă de Biblioteconomie și de Cercetări Interdisciplinare, Anul V, Volumul 6, 2017

Ruşii Lipoveni în studii şi documente (I), de prof. univ., dr. în filologie, Leonte Ivanov – Comunităţi Etnice/Ruși lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20 și 30 de minute, 15.08.2018)


  În emisiunea de astăzi, invitat la microfon este doamna profesoară Marina Vraciu de la Catedra de Slavistică Petru Caraman a Facultății de Litere din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza.

  Abordăm un subiect pe care l-am tratat și în alte emisiuni, și, cu siguranță, vom mai vorbi, întrucât este de un real folos, nu doar comunităţii lipoveneşti, ci, şi nouă tuturor.

  Concret, în urmă cu ceva timp, a fost lansat volumul – Rușii Lipoveni în studii și documente, volum scris de către domnul Leonte Ivanov, profesor univ., dr. în filologie, în cadrul aceleași catedre de Slavistică a Facultății de Litere.

  Doamna prefesoară, Marina Vraciu, ne vorbește despre importanța volumului de față, un volum care servește, sau ar trebui să servească, drept model, nouă tuturor și valorifică tot ce se poate valoriza în ceea ce privește istoricul rușilor lipoveni.

  Invitatul nostru conturează capacitatea autorului Leonte Ivanov, de a vorbi, de a prezenta, cu o putere de argumentare extraordinară, volumul amintit, despre timpuri uitate, apuse.

  Cartea despre care vorbim – Rușii Lipoveni în studii și documente, de Leonte Ivanov, constituie o continuare a unor preocupări mai vechi ale autorului în cea ce privește imaginea rușilor lipoveni de pe teritoriul Principatelor Române de ieri, României de astăzi.

  Marina Vraciu, în emisiunea de astăzi, accentuează aducerea, prin intermediul volumului de față, în prezent, a unor texte necunoscute, texte care atestă, de fapt, istoricul unei etnii, al unui neam.

  De remarcat este faptul că, până la volumul de față, domnul profesor Leonte Ivanov a tradus – Краткая история древлеправославной (старообрядческой) Церкви/Scurtă istorie a Bisericii ortodoxe de Rit Vechi, de F. E. Melnikov, subiect care constituie și un capitol al cărți în discuție – Rușii Lipoveni în studii și documente.

  De asemenea, prof. Marina Vraciu, ne prezintă şi imaginea rusului lipovean în cultura română și, după cum ne spune chiar autorul volumului – cu toată precaritatea surselor, pot fi decelate cel puțin trei imagini ale rusului lipovean – lingvistică, științifică și literară.


Rușii Lipoveni în studii și documente, de prof. univ., dr. în filologie, Leonte Ivanov



Marina Vraciu, profesor univ., dr. în filologie, Catedra se Slavistică, Facultatea de Litere, Universitatea Alexandru Ion Cuza

Text și Foto: Dumitru Șerban

Powered By Blogger