„Manual starover de sfințenie” – Comunități Etnice/Ruși Lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20:30, 20.05.2020)

Astfel se intitulează prima apariție editorială a Editurii RoRu din Iași (www.facebook.com/editura.roru), coordonată de cel pe care îl vom avea invitat în această seară la microfonul emisiunii noastre - Ștefan Silvestru, tânăr starover, absolvent al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Iași, cu studii de licență și master la Facultatea de Informatică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, totodată pasionat și de pictură, urmând cursuri la Școala Populară de Arte din Iași.

Ediția de astăzi a emisiunii Comunități Etnice/Ruși Lipoveni vine ca o continuare a emisiunii de miercurea trecută, atunci când Ștefan Silvestru, tânăr starover din comunitatea ieșeană, ne-a prezentat cronologic principalele evenimente din istoria Rusiei - de la creștinare până la Revoluția bolșevică.

Ștefan Silvestru – împreună cu Diana Guțu și Svetlana Hercuț, au tradus cartea - Manual starover de sfințenie - din slavonă și rusă veche, volum apărut la Editura RoRu din Iași, nu întâmplător, chiar în Săptămâna Mare (a.c.), trimițând la momentul arderii pe rug a protopopului Avvakum (și a celor dimpreună cu el), petrecut în Vinerea Mare a anului 1682.

Anul acesta, în Rusia și în comunitățile de staroveri din întreaga lume este sărbătorit Anul Avvakum, împlinindu-se 400 de ani de la nașterea acestuia, cu acest prilej asistând și la apariția Manualului starover de sfințenie, ediție îngrijită și comentarii de Ștefan Silvestru.

În acest context, trebuie să amintim că, anul acesta, se împlinesc 30 de ani de la înființarea Comunității Rușilor Lipoveni din România, dar și 60 de ani de la moartea lui Feodor Evfimovici Melnikov, teolog starover - autorul volumului Scurtă Istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit vechi, ediție îngrijită, tradusă, prefațată și adnotată de către universitarul ieșean Leonte Ivanov, volum prezentat în  mai multe rânduri în emisiunea noastră.

În deschiderea emisiunii de astăzi, Ștefan Silvestru ne oferă amănunte despre contextul Raskolului din Biserica Rusă de la mijlocul secolului al XVII-lea, ilustrând, cronologic, principalele evenimente care au dus la această situație, inițial cu accent pe Cercul Râvnitorilor Cucerniciei și principalele evenimente premergătoare Sinodului Moscovit dintre anii 1666/1667, moment din care începe, în mod oficial, prigoana împotriva staroverilor.

 Sinodul Moscovit_1666-1667 - Pictor Serghei Miloradovici_1885

Țarul Alexei Mihailovici și Patriarhul Nikon

În următoarea secvență audio - pe care o difuzăm - Ștefan Silvestru ne creionează, pe scurt, o imagine a principalelor evenimente din viața staroverilor, de după prigoana acestora din Rusia, subliniind principala problemă cu care aceștia se confruntau, problemă rezolvată prin înființarea Mitropoliei Ortodoxe de Rit Vechi de la Fântâna Albă (1846), apoi - invitatul nostru ne aduce în prezent, punctând principalele evenimente care au dus la înființarea Comunității Rușilor Lipoveni din România, în anul 1990.

 Catedrala Adormirea Maicii Domnului_Fântana Albă

Sfântul Ambrosie_Primul Mitropolit de Fântana Albă

În următoarele minute, Ștefan Silvestru ne oferă mai multe amănunte despre volum, amintind de munca de cercetare depusă, spunându-ne că alături i-a fost domnul profesor Leonte Ivanov de la Catedra de Slavistică „Petru Caraman” a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Invitatul nostru ne conturează, succint, biografiile protopopului Avvakum, călugărului Epifanie și a boieroaicei Morozova, cei mai importanți apărători ai credinței de rit vechi (bizantin), jertfiți întru apărarea acesteia.

 Surghiunul in Dauria al protopopului Avvakum

Arderea pe rug a protopopului Avvakum si a celor dimpreuna cu el

Boieroaica Morozova, pictura de Vasili Surikov

Stimați ascultători, împreună cu Ștefan Silvestru, invitat al celor două edițiii - de săptămâna trecută și de astăzi, raportat la subiectele conturate - de la creștinarea Rusiei, anul 988, până la Revoluția bolșevică din 1917, prezentarea Marii Schisme, de la mijlocul secolului al XVII-lea, din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse și prezentarea vieților Protopopului Avvakum, călugărului Epifanie și a boieroicei Morozova în Manual starover de sfințenie, carte apărută, în Săptămâna Mare (a.c.), la Editura RoRu din Iași -  tragem concluziile, referindu-ne succint la experiența de viață a marelui scriitor rus Alexandr Soljenițîn.

Icoana cu Sfântul Protopop Avvakum

Raportat la subiectele prezentate în cele două ediții ale emisiunii Comunități Etnice/Ruși Lipoveni, încheiem prin câteva cuvinte care aparțin domnului profesor universitar, doctor în filologie, Leonte Ivanov, cel care a scris Prefața Manualului starover de sfințenie: „[...] nevoiți să trăiască ascunși, aidoma primilor creștini, ei au reușit să-și păstreze credința, semnul crucii cu două degete, vechile pravile, cărțile de cult și icoanele venerate, să-și ducă zilele în cucernicie. În țările de adopție au găsit aproape întotdeauna mai multă înțelegere și toleranță decît în patria părăsită”, invitându-vă încă o dată să intrați în contact cu această carte și să înțelegeți istoria zbuciumată a staroverilor – credincioșii ortodocși ruși de rit vechi (bizantin).
MAI Multe - AUDIO - AICI - http://www.radioiasi.ro/emisiuni/manual-starover-de-sfintenie-comunitati-etnice-rusi-lipoveni-cu-dumitru-serban-ora-2030-20-05-2020/

Text și audio: Dumitru ȘERBAN

Tradiția focalizată pe satul arhaic și bucătăria autentică - Tradiții cu Dumitru Șerban (ora 21:03, 23.08.2018)

           Iubiți prieteni, în emisiunea de astăzi, în prima parte a acesteia, poposim în vatra etnofolclorică Borca din Ținutul Neamțului, pentru ca - spre final - să vorbim despre - Expoziția de fotografie „Satul vasluian – tradiție și actualitate”, vernisată la începutul lunii iulie, la Iași, în incinta Muzeului Etnografic al Moldovei.

Intrăm în incinta Hanului Plutașilor din Borca, han situat de pe cursul râului Bistrița, acolo unde dialogăm cu maestrul bucătar Costică Fedeleș, cel care ne prezintă câteva rețete originale, reinventate și cu mare cerință pentru iubitorii bucatelor tradiționale.

Delicatesele tradiționale nu aveau cum să nu fie asociate cu tradițiile și meșteșugurile românești, întrucât în gospodăria domniei sale am descoperit părticele din universul înaintașilor străbuni, ca o completare între tradiție și arta culinară.

Costică Fedeleș ne introduce în atmosfera Hanului Plutașilor, descriindu-ne atmosfera din urmă cu 70 de ani din Borca, pentru ca imediat - prin cuvânt și faptă - să-și arate calitățile de maestru bucătar, prezentându-ne o interesantă rețetă de hribi cu smântână. Interlocutorul nostru ne mai oferă, prin cuvânt, amănunțit - toți pașii pregătirii ciorbei de burtă. În ideea că pofta nu e prea mare, încât să ne ia auzul, vă invit, iubiți prieteni, să intrați în lumea culinară, alături de invitatul nostru, iar pe gospodine le poftim să-și aducă pix și hârtie pentru a nota rețeta, încât nu veți regreta...

Și să nu credeți că tot omul se naște învățat, invitatul nostru a început să cocheteze cu bucătăria pe la vârsta de 20 de ani, când, soldat fiind, fură din tainele bucutăritului de la bucătarul șef, care, cu talent și pasiune, le punea și oferea mâncarea delicioasă soldaților.

Costică Fedeleș, din Borca, primul invitat al ediției de azi a emisiunii noastre ne face cunoscută o altă rețetă inventată de domnia sa. Ingredientele? Papilele gustative nu-mi dau voie nici să pot pronunța… unt de oi, păstrăv? Cu toate că-mi plouă în gură, vă invit să pătrundeți în lumea păstrăvului în unt de oi, o noutate, cred, și pentru dumneavoastră, iar dacă aveți drum prin Borca, neapărat trebuie gustat, dacă nu, când nu știți ce meniu să mai puneți pe masă, încercați rețeta și trimiteți emisiunii noastre măcar fotografiile cu farfuriile care neapărat trebuie să conțină păstrăv în unt de oaie… Cine știe? Poate chiar facem un concurs premiind cea mai frumoasă farfurie cu peștele în unt de oaie.

În a doua parte a ediției de astăzi a emisiunii noastre vorbim despre proiectul - „Satul vasluian – tradiție și actualitate”. Așadar, Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui au organizat, la Palatul Culturii din Iași, expoziția de fotografie „Satul vasluian – tradiție și actualitate”. Expoziția etalează o selecție de 68 de fotografii realizate în cadrul proiectului menționat și a fost deschisă publicului la începutul lunii iulie 2018, în spațiul expozițional al Muzeului Etnografic al Moldovei, unde va putea fi vizitată până la 2 septembrie. Despre proiect, de la vernisajul expoziției, ne povestește etnolog Lucian Lefter, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui.

De asemenea, etnolog Lucian Lefter, ne vorbește și despre un alt proiect de suflet pe care l-a coordonat în instituția în care activează. Este vorba despre transferul de pe benzi magnetice a Arhivei de Folclor "Vasile Adăscăliței" și punerea, în variantă modernă, în circulație. Primul pas a fost deja întreprins, fiind vorba despre un Volumul I, dintr-o serie de mai multe volume, volum intitulat – Măi soldate Roșior, lansat, la Vaslui, în luna aprilie 2018.

Vă invităm ca în seara aceasta, începând cu ora 21 și 3 minute, să deschideți aparatele de radio, pe frecvențele Radio Iași, pentru a-i cunoaște pe cei care însuflețesc emisiunea de astăzi, având în comun arta și tradițiile neamului românesc.

Text, audio, foto: Dumitru ȘERBAN

Foto - Arhiva Centrului Județean pentru Conservarea Culturii Tradiționale Vaslui

BIBLIOTECA, FORMATOARE ŞI CREATOARE DE ÎNŢELEPŢI

La Iaşi, în perioada 6 iulie – 17 iulie 2017, Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România şi Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi au organizat Cursul de calificare/perfecţionare bibliotecar studii superioare. Cursul s-a desfăşurat sub forma a două module, primul adresat introducerii în catalogare, iar cel de-al doilea iniţierii în comunicare. Şi cum, un astfel de eveniment nu putea trece neobservat, în calitate de bibliograf la Biblioteca Judeţeană şi realizator de emisiuni la Radio România Iaşi, am realizat un interviu, cu un om care a adunat de-a lungul timpului, în zestrea de valori, informaţii care trebuiau împărtăşite publicului larg, dar şi colegilor din breaslă. 

Interlocutorul nostru, formator Constanţa Dumitrăşconiu, a răspuns apelului nostru şi ne-a lăsat să pătrundem în universul dumneaei, pentru a ne iniţia, a afla detalii despre lumea pe care o conduce, unde este stăpână, mentor, profesionist, acestea bazate pe experienţa acumulată de o viaţă, cum însăşi ne mărturiseşte în interviul pe care l-am realizat. 

Nu degeaba se spune că esenţele puternice stau în sticluţe mici; fără să exagerăm, putem aplica această maximă, metaforic şi în conturarea portretului doamnei mentor, în care se regăseşte, întrucât, deşi a ajuns la stadiul de profesionist, este un om modest, frumos spiritual, încadrată de un calm aparte, o comunicare perfectă cu receptorul, făcându-se nu doar plăcută, ci şi bine înţeleasă. 

Interviul nu a avut intenţia de a reda tematica din cele două module, ci şi-a propus să pătrundă în tainele unui om al bibliotecii, pentru a ne împărtăşi din experienţă, din practica acumulată de-a lungul timpului, dar şi din cercetarea, atât din faţa, cât şi din spatele cărţilor, pentru că singurele bucurii care te detaşează de o viaţă stresată, monotonă, le găseşti, le trăieşti alături de personaje, unde eşti martor, participant, putând călători, în timp şi spaţiu, într-o perioadă relativ scurtă, alături de cartea preferată. În continuare redăm interviul care constituie o mărturie a faptului că doar citind şi pătrunzând în lumea operelor, poţi reuşi în viaţă, pentru că lectura te înalţă, te face să fii mai bun, să fii om. 

 – Care este bucuria unui formator? Ce așteptări are el de la „învățăceii” săi? 

– Cea mai mare satisfacţie a unui formator este atunci când îşi dă seama că participanţii la cursurile sale sunt interesaţi, în mod real, de ceea ce încearcă să le transmită. Aşteptările unui formator sunt legate de înţelegerea conceptelor, noţiunilor pe care le transferă celor care, de bună voie, au dorit să adauge noi cunoştinţe referitoare la profesia în care s-au pregătit ori pe care au adoptat-o. Finalul întâlnirilor ar trebui să demonstreze că formatorul a avut vocaţia pentru a oferi ceea ce şi-a propus, că a fost destul de persuasiv încât participanţii/cursanţii doresc să continue perfecţionarea, iar testul final arată că interesul faţă de problemele puse în discuţie a fost major. 

– Cum ați privit și cum priviți lumea cărților din spatele acestora? Este frumoasă această lume? 

– Nu ştiu dacă noi, bibliotecarii, ne aflăm în spatele cărţilor. Eu cred că, din contră, bibliotecarii sunt oamenii fericiţi care au la îndemână într-adevăr o „lume a cărţilor” (acum şi a altor suporturi), dar, din păcate, această lume nu poate fi explorată niciodată în totalitate. Discutând cu mai multe persoane care doreau să se angajeze într-o bibliotecă, cel mai mare avantaj îl vedeau în faptul că vor putea citi foarte mult. Când le contraziceam spunându-le că nu vor avea timp de lectură, dacă îşi vor vedea de meseria de bibliotecar, nu mă credeau. Însă, ceea ce este, cu siguranţă, un avantaj, mai ales dacă lucrezi într-un serviciu de Catalogare, este faptul că poţi fi mereu la curent cu ceea ce apare şi-ţi poţi alege titlurile, notându-le pentru o lectură viitoare (câte liste de asemenea titluri le am, încă, necitite sau nestudiate!). 

– Care este cartea sau cărțile, cu siguranță sunt mai multe, care în spatele lor fiind, v-au făcut cu ochiul, implorându-vă să pătrundeți în universul ei/lor. Ați avut experiențe de acest fel? 

– Nu pot spune că am avut chiar nişte experienţe de genul acesta. Am citit multe cărţi despre artă şi mi-ar fi plăcut să ştiu mai mult. După informatizarea bibliotecilor am fost mereu tentată să mă apuc serios să aflu şi eu ce e cu informatica aplicată într-un domeniu al culturii. Desigur că mi-am dat seama că nu am cunoştinţele şi abilităţile necesare, la vârsta la care mă apucase dorinţa de a fi independentă în activitatea de catalogare. Mereu trebuia şi trebuie să mă sfătuiesc cu specialiştii domeniului, fără de care nimic nu se mai poate face. Câteodată primesc ajutor, altădată primesc multe întrebări. Într-o viaţă nu le poţi cuprinde pe toate. 

– V-a dezamăgit, vreodată, vreo carte, în sensul că dorința lecturii a fost atât de mare, iar în momentul incursiunii ați descoperit că nu răspunde așteptărilor? 

– Probabil că vă referiţi la beletristică. Sigur mi s-a întâmplat şi aşa ceva. Dar, acum, eu sunt dezamăgită mai ales de unele cărţi, articole din specialitatea mea, unde am o expertiză.  

– Care este cartea sufletului dumneavoastră? 

– Pentru multele decenii pe care le-am traversat poate că ar fi fost să am mai multe cărţi de suflet. Cred că acum vreo 30 de ani aş fi spus că am mai multe asemenea cărţi. Acum, făcând o analiză, rămân la Pe aripile vântului scrisă de Margaret Mitchell (şi filmul realizat după ea). Din literatura de actualitate îmi plac cărţile Ioanei Pârvulescu. Am citit, la un moment dat, cartea lui Petru Dumitriu Non credo, oro/ Nu cred, mă rog şi mă gândesc s-o recitesc.
De la începutul anului citesc/studiez o carte foarte interesantă: Antrenează-ţi creierul de Joe Dispenza. Poate voi mai câştiga ceva!
Şi cum se întâmplă cu cei care ajung la o anumită vârstă, îmi plac jurnalele, memoriile. Interpretez faptele cu altă psihologie. 

– Cum arată biblioteca de ieri, dar cea de astăzi? Sistemul informațional vine în ajutorul slujitorilor cărții sau era mai clasic și simplu înainte? 

– Pe scurt, biblioteca de ieri era un loc de lectură, mai ales pentru cei studioşi, de reflecţie adâncă, uneori, pentru că biblioteca avea titluri care nu se puteau cumpăra de toţi cei interesaţi. Cititorii (studenţii, cercetătorii, profesorii) alegeau biblioteca unde să citească, în funcţie de colecţiile bibliotecii, de sălile de lectură, dar şi de felul în care bibliotecarii, unii personalităţi cunoscute mai târziu sau chiar în acele vremuri, se comportau cu cititorii. Bibliotecile de astăzi s-au deschis foarte mult către orice fel de public. Aproape că nu mai există biblioteci care să nu înscrie utilizatori de toate tipurile. 

Bibliotecile de învăţământ s-au deschis şi către publicul larg, iar bibliotecile publice pot prelua şi utilizatori specifici bibliotecilor din învăţământ. Există o grijă deosebită pentru a mulţumi utilizatorul, dar, din păcate, se îndreaptă mai mult spre donaţii pentru a-şi îmbogăţi colecţiile. 

Sistemele informatizate din biblioteci ajută mult bibliotecarii şi utilizatorii, dacă cei care le folosesc cunosc meseria pe care o practică, precum şi cum funcţionează sistemul pe care îl utilizează. Desigur că interesul bibliotecarului trebuie să fie interesul utilizatorului. De asemenea, sistemele informatizate avansează dacă bibliotecarii, informaticienii din biblioteci fac observaţii pertinente şi la timp. 

N-aş putea să spun că era mai simplu înainte (de ce?). Fiecare etapă se bazează pe etapa anterioară, care a avut greutăţile ei. Şi atunci, sau mai ales atunci, trebuia să ştii biblioteconomie, să ştii documentele de referinţă la care să apelezi. Să nu uităm că regulile de catalogare stabilite la Conferinţa de la Paris, octombrie 1961, stau la baza regulilor actuale, adăugând, desigur, noi reguli pentru noi tipuri de resurse. În perioada în care ne aflăm tehnologia ajută foarte mult, numai că trebuie să ştim să alegem informaţia. 

– Pentru că tot am vorbit de lumea de ieri și de azi, astăzi, ați găsit omul căruia să-i lăsați moștenire zestrea dumneavoastră de valori? (omul formator care să fie măcar la fel de valoros ca dumneavoastră).  

– Eu nu mă consider atât de valoroasă pe cât insinuaţi dumneavoastră. Poate, doar, prin anii adunaţi. Cu siguranţă că sunt bibliotecari mult mai valoroşi decât mine în bibliotecile româneşti, dar nu se arată. Ceea ce ştiu eu spun tuturor celor cu care mă întâlnesc. Nu ţin nimic secret. Dar trebuie să precizez că nu deţin toate cunoştinţele domeniului, mai ales că acesta s-a diversificat foarte mult, iar dinamica ultimilor ani este alertă. Aştept ca tinerii/maturii catalogatori să aibă curaj. Prin ţară sunt deja catalogatori care predau catalogare. Deci, nu am de ce să fiu îngrijorată. 

– Care este experiența dumneavoastră în urma cursurilor de formare? Ați creat legături, prietenii profesionale care dăinuie și după terminarea cursurilor? 

– Cursurile de formare mi-au adus, în primul rând, beneficii profesionale. De la fiecare curs plec îmbogăţită cu ceea ce aflu de la colegii participanţi. Adesea am cules exemple pentru diferite reguli de catalogare. Sigur că în urma acestor cursuri am rămas cu legături importante cu unii bibliotecari, uneori, chiar legături de suflet. 

– Ce sfaturi oferiți tinerilor care vor să îmbrățișeze această meserie? 

– Sfaturi – să fie serioşi profesional, să nu înceteze să înveţe, să fie toleranţi cu utilizatorii, să fie mereu la datorie, să încerce să se specializeze într-un domeniu biblioteconomic, pe care să-l aprofundeze, să respecte personalităţile domeniului. Cei tineri să încerce să se specializeze şi în informatică pentru a înţelege corect ce pot face sistemele informatizate din biblioteci, încât să nu mai alegem orice program pe care ni-l oferă un furnizor. 

– Ce ar trebui să facem cu toții, pentru ca sălile de lectură să fie animate? 

Noi introducem... mii de cărți... Cine le va citi? dacă lectorii sunt din ce în ce mai puțini? 

– „Cu toţii”, cadre didactice, bibliotecari, ar trebui să fim mai exigenţi cu noi şi să-i îndrumăm pe utilizatori spre literatura bună (pentru asta trebuie s-o cunoaş‐ tem, mai întâi, noi), să cunoaştem bibliografia şcolară, să fie o relaţie strânsă între profesor şi bibliotecar, să participăm la cluburile elevilor etc. Cineva care este specialist în comunicarea colecţiilor, în relaţiile cu utilizatorii v-ar indica mult mai multe căi.

– La Radio România Iași realizez emisiunea Tradiții, trebuie să vă mărturisesc că m-ați impresionat, zilele trecute, când ați îmbrăcat ia, vestimentația tradițională a femeilor care păstrează cu sfințenie spiritualitatea neamului. Ia, pentru dumneavoastră, reprezintă un obiect vestimentar sau o încărcătură spirituală? 
– Atunci când îmbrac ia mă simt mai româncă. Dacă ar fi după mine aş introduce o zi pe săptămână în care toată lumea să poarte ie sau port popular, dacă pot să cumpere ori să-şi facă. Aceeaşi problemă este şi cu steagul românesc. Cred că fiecare gospodărie ar trebui să-l aibă arborat. De ce alte ţări ţin atât de mult la steagul şi la tradiţiile lor?

*Apărut în "Asachiana", Revistă de Biblioteconomie și de Cercetări Interdisciplinare, Anul V, Volumul 7, 2017

Dincolo de limitele imaginarului…

Romanul Femeile lui Lazăr, apărut în anul 2011, a fost premiat de două ori cu distincţia Bolşaia Kniga, având un real succes, fiind tradus şi vândut în peste douăzece de limbi. Autoarea, Marina Stepnova, născută în anul 1971, a crescut şi a studiat la Moscova, publicând de-a lungul timpului proză şi poezie în revistele “Zvezda”, “Oktiabrî”, “Novîi Mir” şi altele. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - a tradus în limba rusă piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian, care se află pe afişele a numeroase teatre din Federaţia Rusă şi din Ucraina. Scriitoarea este cunoscută, începând din anul 2005, când debutează cu romanul Hirurg, făcându-se remarcată, atât de criticii literari, cât şi de cititori, fiind considerată una dintre cele mai impunătoare şi promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane.
Consacrarea definitivă a venit o dată cu publicarea romanului Femeile lui Lazăr în anul 2011, urmat fiind, în 2014, de romanul Bezbojnîi.                                                                      
Romanul are o structură narativă amplă, aproximativ patru sute de pagini, desfăşurat pe mai multe planuri paralele sau intersectate cu o intrigă complexă, cu o acţiune care te prinde, având personaje numeroase, cu pondere diferită în structura epică. Printre personajele principale amintim pe Lazăr, Marusia, Galina Petrovna, Lidocika, unde figura centrală a romanului este conturată prin Lazăr Lindt, un geniu al ştiinţei sovietice şi purtător jovial al unei identităţi evreieşti neasumate. Idetitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune: cea maternală; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care-i devine soţie sacrificând visul modest al fericirii, iar sacrificiul ei dă naştere unei forțe de nestăvilit - cea a urii conjugale.                                              

Numai Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege. Printre personajele secundare amintim familia Cealdonovilor, Lujbin, iar personajele episodice, care conturează acţiunea, nenea Kolia, familia Ţariovilor, generalul Sedlov, Liusia etc.

Romanul mi-a stârnit o oarecare curiozitate, încă înainte de a-i deschide paginile… unde titlul, deşi metaforic, m-a făcut să gândesc în avans, a însemnat un prag simbolic spre lumea operei, iar realizarea coperţii a însemnat punctul culminant… pentru că prin portretul, acelei femei, realizat din bucăţi… ca într-un puzzle, am anticipat că fiecare jeton, aparţine altei femei,… bineînţeles, fără să mă fi înşelat în vreun fel, şi că, toate laolaltă, alcătuiesc “filmul vieţii” personajului Lazăr, unde cele trei femei şi-au lăsat amprenta asupra destinului personajului… astfel, baza, gâtul şi umerii aparţin femeii model, de care Lazăr Lindt se îndrăgosteşte, cu toate că este soţia mentorului său, senzualitatea reprezentată prin intermediul gurii, aparţine Galinei Petrovna, femeia frumoasă de care Lindt se  va îndrăgosti şi nu va primi în schimb decât ură şi trădare, iar cel de-al treilea jeton, care fixează puzzle-ul, creând portretul femeilor lui Lazăr este impresionant prin frumuseţea ochilor, pentru că, Lidocika, este cea care are  puterea de a alege… alege cu sufletul prin “ochii vieţii” refuză viaţa complicată şi dură de balerină, deşi avea şansa să se realizeze în carieră,  va alege liniştea căminului, alături de un bărbat care o iubeşte enorm, un bărbat care la rîndul său a iubit şi a fost trădat, deşi, s-a sacrificat enorm pentru marea lui iubire, Olga… 
Titlul este un element paratextual şi se constituie într-o valoroasă cheie de lectură pentru receptor, modelând indirect aşteptările estetice ale acestuia, orientându-l către semnificaţiile fundamentale ale operei. Femeile lui Lazăr este alcătuit, la nivel morfologic, din două substantive, unul comun articulat hotărât enclitic şi altul propriu articulat proclitic, pentru a accentua importanţa şi rolul pe care-l joacă personajele, iar din punct de vedere stilistic, este construit metaforic, şi trimite la tema textului - iubirea care îmbracă diferite forme, conturând o variantă de interpretare a mesajului, creionând personajul principal, precum şi conflictele interioare ale acestuia şi zbuciumul său sufletesc.                                                                             
Cartea  tratează, atât tema iubirii, cât şi precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, viaţa refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de-al doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concetraţionar al şcolii ruse de balet… unde baletul presupune muncă, ura celor din jur, tensiune maximă, şi nu este capabil să lege prietenii… toate acestea sunt de formă, pentru că în momentul în care una dintre fete este descalificată, ura se răsfrânge şi izbucneşte un adevărat conflict exterior… când prietena Lidocikăi, Liusia este eliminată de la şcoala de balet, aceasta încercând să o consoleze, amintindu-şi de toate clipele frumoase şi grele totodată prin care au trecut, Liusia îi va răspunde:                     

“- Du-te dracului cu scrisorile tale! Te urăsc, mereu te-am urât! Proasto! Viperă! Monstru cu picioare strâmbe! Putoare…”, aproape toate evenimentele la care participă Lidocika sunt memorabile şi accentuează suferinţa fetei, rămasă singură pe lume, înconjurată doar de falsitate, ură, trădare şi neiubire… chiar şi atunci când ai senzaţia că i-a surâs iubirea şi că s-a îndrăgostit de un bărbat care să-i ofere şi să-i suplinească toate lipsurile, bucurându-te alături de ea, în clipa imediat următoare, ni se dezvăluie că Vitkovski este homosexual…”- Lid, ce-i, tu chiar nu ştiai? Sunt gay, înţelegi. De fapt niciodată nu mi-au plăcut femeile, niciodată în viaţă, mă crezi? “.
Romanul are o tehnică modernă de prezentare, acţiunea nu este prezentată linear, iar evenimentele nu sunt relatate în ordinea defăşurării acestora, ci, uneori, prin memoria involuntară a personajelor, fiind aduse în prezentul acţiunii faptele şi evenimentele trecute, autoarea, având o putere exacerbată de a se juca cu textul, trecând uşor de la o idee la alta, dar fără riscul de a te lăsa păcălit sau pierdut, rătăcit în lectură.          
                   
Opera Femeile lui Lazăr este structurată pe şase mari capitole, cu titluri sugestive, care anticipează tema fiecărui capitol, fiecăreia dintre personajele principale fiindu-i dedicate câte unul, respectiv două capitole: Bombonica, Marusia, Lazăr, Galocika, Galina Petrovna, Lidocika.        
Cartea poate fi structurată, pe de o parte, de emoţia sau impresia afectivă, iar pe de altă parte, de acumularea de material documentar (pentru scrierea acestei cărţi autoarea a cercetat arhivele statului, iar personajul Lazăr trimite spre omul de ştiinţă Ceaplîghin).
                                
Romanul este unul modern şi obiectiv, prin formula realistă, prin ilustrarea aproape a unui secol de istorie, oferind cititorului un tablou detaliat al marelui imperiu, în tuşe, forme şi culori tari, iar formula narativă este una obiectivă, unde naratorul este neimplicat, focalizare zero, naraţiunea fiind plasată la persoana a III-a, cu un narator omniscient şi omniprezent, cu viziunea dindărăt, care-şi conduce personajele din spatele scenei, ca un adevărat regizor, naratorul ştiind totul despre acestea.

Femeile lui Lazăr, are mai multe chei de lectură, unde tema principală o reprezintă iubirea, “o iubire care a rătăcit aşa de mult prin povestea asta, care aşa de multă vreme nu a reuşit să-şi intre în ritm”, precum afirmă autoarea în finalul romanului. Temei iubirii îi sunt subordonate şi o serie de teme secundare, precum cea a omului de geniu, ura, lupta pentru supravieţuire, eşecul etc. Ne adresează o serie de întrebări: Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea? Genialitatea omului de ştiinţă îl face obiect sau subiect în luptele de toate felurile duse în tulburatul secol XX rusesc? Cît este cu adevărat alegere subiectivă, personală, în vieţiele celor care îl traversează?

Romanul este de tip circular pentru că incipitul coincide cu finalul, începe şi se termină cu povestea personajului feminin Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, care are o viaţă chinuită de orfană, alături de o bunică care nu o iubeşte, trăind mereu fără afecţiunea celor din jur, singurele amintiri plăcute, fiind cele trăite în sânul familiei până la vârsta de cinci ani; iubirea familială este creionată şi foarte bine surprinsă în familia Lidocikăi, unde copilul de cinci ani vede şi simte iubirea din sânul familiei, care parcă, pluteşte, impresionându-ne, încă de la primele pagini. Dar această iubire interzisă, va fi continuată şi dincolo, pentru că, iubirea nu are graniţe, nu are hotare. După moartea mamei, înecată în apele Mării Negre, în timp ce se aflau în concediu pe litoral, Lidocika va fi dată în grija bunicii, Galina Petrovna, iar tatăl, nesuportând moartea soţiei, din iubire, se va sinucide, pentru a-şi trăi iubirea dincolo, pentru a transcende erosul şi în lumea celor care nu cuvântă, ba, chiar mai mult de atât, pentru a duce împreună cu el marea iubire care i-a unit şi i-a făcut puternici pe cei doi.

Lidocika, fetiţa orfană, va afla la finalul romanului, printr-o revelaţie sau printr-o posibilă moarte, cauzată de sinucidere, când călătoreşte în univers, trecând vămile văzduhului, iar în momentul în care se întâlneşte cu mama sa, îi povesteşte de moartea tatălui, moarte despre care nu ştia nimic, pentru că nimeni nu a avut grijă să-i spună, ea, crezând mereu că tatăl a părăsit-o. 

Un alt cadru, în care este surprinsă iubirea familială, bazată pe respect, încredere, credinţă, este zugrăvit în familia Cealdonovilor, a marelui fizician, marelui om de ştiinţă, care-şi respectă şi-şi iubeşte jumătatea, fiindu-i aproape până la sfârşitul vieţii. Cu toate că soarta nu a fost dreaptă şi nu le-a oferit de-a lungul vieţii un copil, acest fapt nu i-a îndepărtat, ci i-a apropiat şi mai mult, atât de mult, încât după… ani de căsătorie, visul Marusiei a fost împlinit şi, în timpul războiului, casa i-a fost plină de copii, pe care i-a spălat şi i-a îngrijit ca o mama devotată. În sfârşit, luminiţa de la capătul tunelului, prinsese contur… iubirea celor doi este atât de impresionantă, încât, în momentul în care Marusia moare, Cealdonov o va tine în braţe, aşa rece, până se va face dimineaţă, pentru că separarea, despărţirea celor ce se iubesc este foarte grea… “Era întuneric beznă, ticăia sonor pe noptieră deşteptătorul invizibil cu căciuliţa lui metalică, cu urechi, mâna lui Cealdonov încă mai era culcată pe pieptul Marusiei, el simţea la fel, cu obrazul, aroma catifelată a cămăşii ei de noapte, dar Marusia nu mai era.
Deloc.
Cealdonov nu scoase niciun cuvânt, nu putu, pur şi simplu, până dimineaţa, până ce începu să se lumineze, stătu aşa culcat, temându-se să nu foşnească, să n-o tulbure oe soţie – micuţă, strânsă ghem, caldă încă, multă, multă vreme caldă, pentru că, pentru prima oară în viaţă, el o hrănea cu căldura sa. El, nu ea. Şi nu numai în zori, când mâna, care îi amorţise de încordare, începuse să-l doară pur şi simplu insuportabil, Cealdonov îşi permise să mişte.
-          Te iubesc, spuse el încet. Te iubesc, mă auzi?
Marusia tăcu şi Cealdonov, cu fruntea băgată în spatele ei nemişcat, începu în cele din urmă să plângă”. 

Opera este conturată pe tehnica flash-back-ului, fiind inserate în discursul narativ evenimentele petrecute anterior momentului în care se desfăşoară acţiunea, evenimente care au rolul de a ajuta, atât la caracterizarea personajelor, cât şi la integrarea acţiunii prin detaliu şi dinamism, bazându-se pe tehnica monologului interior.

Cartea este creionată pe principiul simetriei cu cel al circularităţii prin analogia planurilor, a episoadelor narative, secvenţei din incipit, unde este conturată viaţa de familie împlinită a Lidocikăi, îi vor corespunde, în final, pagini dedicate aceluiaşi personaj feminin, Lidocika, care surprinde viaţa neîmplinită, tulburată, pe care o duce orfană de ambii părinţi, crescută de o bunică indiferentă, având, la sfârşit, posibilitatea de a alege. Lidocika este o “întrupare” a bunicului Lazăr Lindt, “Era privirea lui pe sub sprâncene, zâmbetul lui, mâinile lui, falangele degetelor lui, osul lui colţuros de la încheietură, modalitatea lui de a se lipi repede, parcă pe furiş, de şoldul ei, astfel încât Galina Petrovna tresărea fizic din cauza repulsiei – ca din cauza unei lovituri cu cotul în locul cel mai viu, cel mai neajutorat, mai sensibil”. 

Dacă în prima parte a romanului, fetiţa de cinci ani cunoaşte iubirea alături de părinţi, pe parcursul romanului iubirea o ocoleşte, dându-i diverse lovituri. Este fetiţa care “deranjează” în casa Galinei Petrovna, de aceea va sta pe toată durata studiilor la liceul internat, iar scurta perioadă petrecută în casa acesteia este marcată de dădacele “proaste şi stângace” care pentru o anumită sumă de bani aveau grijă de ea, dar fără să o iubească… “De fapt nimeni nu o mai iubea pe Lidocika, treptat, de la o zi la alta, îşi dădea seama din ce în ce mai acut de acest lucru”.

Jocul şi joaca lipsesc cu desăvârşire, copila neavând voie să alerge, să sară, să facă gălăgie, lucruri fireşti, de altfel pentru un copil: “De fapt, Lidocika trăia ca un bichon de rasă. De patru ori pe zi, pe o farfurie aproape translucidă din porţelan, de colecţie, i se dădea mâncarea corectă, iar după micul dejun şi la gustarea de seară – era scoasă la plimbare în curte”. Singura salvare o reprezintă cărţile, mai ales cărţile bunicului la care acum avea acces, “pentru că ele nu cereau nimic, nu interziceau şi putea să vorbească cu ele cât dorea. Chiar şi în gând”.

Cartea care îi va deveni de suflet şi prin care va trăi şi sufletul Marusiei, este cea scrisă de către Elena Molohoveţ, o carte pentru tinerele gospodine, carte care îi devine familiară, încât aproape “nu-şi mai aduse aminte nici de mămica şi pentru prima oară era complet fericită” (cartea era a Marusiei şi fusese luată de Lindt după ce murise şi Cealdonov), “când, de fapt, nu mai rămăsese nimic în afara amintirii, în afara vocii, în afara râsului care nu putuse să moară, în afara acestei cărticele”.

În plan simbolic, pare o iubire împlinită, dincolo de orizonturi. Marusia şi-a dorit toată viaţa un copil, pe care nu l-a avut, iar Lidocika duce lipsa unei mame, această mamă, în plan simbolic, va fi suplinită prin cartea de bucate, unde Marusia, cu vocea caldă îi va da sfaturi pentru a-i ieşi nişte prăjituri grozave.

Copilul orfan, de ambii părinţi, lipsită de dragostea celor din jur, visează doar la o casă, o casă a ei, un cămin simplu, care trebuie să adăpostească nu doar omul, ci, începând de la şoareci, pisici, căţei, fiecare trebuie să-şi găsească un colţişor… Ultima care va încheia activitatea, mulţumită pentru toate binefacerile şi pentru tot ce i-a oferit ziua, va fi Lidocika… cu toate că, acestea nu prindeau încă contur, “copiii erau numai nişte voci amestecate ca ale unor păsări, iar soţul chiar rămânea total invizibil, şi, oricât de mult se grăbea Lidocika trecând prin cameră, oricum nu reuşea să prindă decât mişcarea caldă a aerului tulburat…. Lidocika se pierdea, fără să ştie cum va mirosi soţul, fără să înţeleagă cum îl putea striga. Dragul meu? Se întreba ea, stând tulburată în pragul unei camere pustii, plutitoare, mişcătoare, iar în faţa ei se unduia o anfiladă de spaţii la fel de neclare…”.

Dar, până la a-şi vedea visul cu ochii, mai e puţin, cu toate că punctul culminant abia începe…. După reprezentaţia de balet, toată lumea vrea să o cunoască şi să vorbească cu Lidocika, întrucât spectacolul fusese de un real succes… Cu toate că este necăjită, supărată, pentru că numai ce aflase că bărbatul de care se îndrăgostise este gay, viaţa îi va deschide o altă cale, un nou drum, pentru că… în sfârşit, Lidocika va avea o casă. Lujbin, bărbatul care suferise din dragoste, pentru femeia Olga, pentru care altădată era în stare să-şi dea şi viaţa, astăzi… se va îndrăgosti din nou… Ajunsă în casa lui Lujbin, unde se va odihni pentru început, apoi, treptat, va lua contact cu toate lucrurile din casă, încât, toată viaţa trecută fusese doar un coşmar, “o arătare urâtă din care începe încet să-şi revină”. După momentul de iubire, unde amândoi stângaci, nu ştiu să se comporte, Lujbin o  cere de nevastă şi nunta va avea loc în luna iunie, imediat după ce Lidocika a făcut optsprezece ani… cu toate că, Lujbin se chinuie pentru că simte că Lidocika nu-l iubeşte şi simte că a făcut o greşeală grăbindu-se. Liniştea căminului se va tulbura în momentul în care Galina Petrovna, le găseşte într-o zi, cumpărător pentru casa în care locuiesc şi decide plecarea acestora la Moscova, pentru că Teatrul Bolşoi o vrea pe Lidocika în lumea baletului, aceasta fiind o a doua Pavlova, foarte talentată şi bună dansatoare.

Lipsa comunicării cu soţul, faptul că nu are puterea să spună ce-şi doreşte, posibila separare de casa la care visase de o viaţă, dezamăgirea întoarcerii la şcoala de balet, o conduc spre o portiţă doar de ea înţeleasă, pentru că va alege sinuciderea ca singura şansă de salvare… “ Trebuia să plece. Trebuia să danseze. Trebuia. Trebuia. Trebuia. Nici măcar nu-i trecu prin minte că putea refuza. Pur şi simplu să spună: nu, nu plecăm nicăieri. Eu nu plec. Pur şi simplu nu vreau”. 

Procedeul prin care naratoarea alege să prezinte această secvenţă este de o originalitate aparte. În momentul în care încearcă să se sinucidă, îi apare lumina ca o izbăvire şi resimte frigul. Trece prin mai multe încăperi, albe, proaspăt zugrăvite, toate semănând între ele, pluteau, se deschideau una după alta, luminoase, goale, identice. Ca într-un iureş, Lidocika încearcă să numere încăperile, se încurcă, şi de aceea nu renunţă, ci este într-o mişcare continuă, la sfârşitul călătoriei, deja îmbătrânise, cu fiecare cameră, cu fiecare pas… murea.

Cititorul este atât de prins, încât mai e un pic până va fi eliberat, din capcănă, deocamdată e blocat, ţinut captiv în lumea de dincolo, unde nu există mari diferenţe, după cum afirmă naratoarea: “Că doar aici totul e ca la voi. Ziarele mint, la televizor se dau numai seriale. Sunt veşti numai de la cunoştinţe”.

După parcurgerea “vămilor”, întâlnirea dintre mamă şi fiică este demenţială, încât, oricât te-ar “fura” lectura, nu ai cum, să nu întrezăreşti în colţul ochiului o lacrimă, o lacrimă jucăuşă care se vrea nevăzută… Întâlnirea dintre Lidocika şi membrii familiei, mama şi bunicul, se realizează atât de repede, încât creează o falsă impresie de autentic, planurile se suprapun, lumea aceasta, lumea de dincolo… o trecere uşoară şi o revedere pe care o aşteptăm cu sufletul la gură, încă din momentul în care, mama se înneacă în apele Mării Negre, iar tatăl dispare subit, fără ca Lidocika sa afle vreodată adevărul. Acum este momentul ca naratoarea, să descopere lectorului, adevăratul motiv pentru care Boris nu-şi mai vizitase niciodată fata… pentru că s-a sinucis, da, s-a sinucis pentru că ceea ce iubea mai mult, îi fusese “furat”, cu toate că, am putea gândi, că Lidocika trebuia sa fie veriga de care trebuia să-i atârne viaţa, dar nu, o iubire şi o pasiune mare, este aducătoare de moarte, tocmai pentru că, dincolo avea să continuie iubirea lor, dincolo, locul unde viaţa continuă, şi unde aproape toate-s la fel…

Mustrarea pentru faptele Lidocikăi, vine din partea bunicului, Lindt, care, parcă citindu-i gândurile o fugăreşte acasă… pentru că ea trebuia să se salveze, încă nu-i sunase ceasul să treacă dincolo, viaţa îi pregătise multe de acum încolo, găsise un bărbat care o iubea, şi… în sfârşit avea casa ei, casa la care visase de mic copil. Bunicul devine un zid între Lidocika şi mama ei, se opune ca fata să treacă înspre mama, care o dorea atât de mult lângă ea, dar trecerea aceaata ar fi însemnat moartea ei trupească şi transformarea într-o entitate. Omul de ştiinţă, Lazăr Lindt, ştie toate acestea, de aceea îi porunceşte nepoatei să se întoarcă, iar în revenirea ei la viaţă i se deschide o carte imensă - viitorul, cu file care urmau să fie scrise de acum încolo. Viaţa avea să-i surâdă, dăruindu-i doi copii, o fetiţă şi un băiat în portretele cărora se regăsesc trăsăturile întregii familii, copiii au din trăsăturile bunicului, ale Galinei, ale Lidocikăi, precum şi din trăsăturile tatălui, Lujbin. Deşi se duce o puternică luptă, mama o strigă încontinuu pe Lidocika să nu o părăsească, bunicul o ajută să treacă în lumea vie. Această trecere se realizează cu ajutorul ferestrei, motiv utilizat de scriitoare, pentru a nunaţa că viaţa de dincolo există, iar trecerea este foarte ușoară, e ca şi cum ai trece pe fereastră. Se trezește în lumea vie, unde soţul său, înzestrat cu iubire şi inteligenţă o salvase, pentru că o înfășurase strâns într-un cearşaf rupt fâşii ca să oprească sângerarea, să nu i se scurgă viaţa pe care o avea încă de trăit, biata copilă, dar cu o ultimă putere, înainte de a veni salvarea, îi mărturiseşte soţului dorinţa de a rămâne în această casă, susţinând refuzul de a pleca în Moscova. 

În sfârşit, Lujbin înţelese că e vorba despre ei, despre viaţa lor care aveau s-o petreacă pentru totdeauna de acum încolo, pentru că în pântecele Lidocikăi era deja ascuns un capitol care urma să fie citit de acum încolo. Salvarea îşi face apariţia, iar viaţa Lidocikăi va fi salvată.

Totul este frumos când se termină cu bine, întrucât Lidocika este fetiţa privată de iubire, în final fiind singurul personaj din roman, care se salvează, alegând viaţa, casa, şi iubirea lui Lujbin.

Romanul este unul de iubire, o iubire care se lasă aşteptată, o iubire care nu-şi intră în ritm decât la finalul romanului. Iubirea ocoleşte toate personajele, Lindt o iubeşte pe Marusia, soţia mentorului său, dar acesta îl iubeşte ca pe propriul copil; Lindt se îndrăgosteşte de Galina Petrovna, dar aceasta îi va răspunde cu neiubire, ură şi trădare, cu toate că îi va deveni soţie.
                
Boris, băiatul Galinei îşi iubeşte soţia, pe mama Lidocikăi, dar va muri de tânără, prilej cu care naratoarea decide ca iubirea lor să continue dincolo, în lumea celor care nu cuvântă; Lidocika se îndrăgosteşte pentru prima data în viaţă, dar nu ştie să aleagă, întrucât este neiniţiată în această taină, şi nu alege bine, pentru că cel de care se îndrăgosteşte are altă orientare sexuală, este gay; Galina Petrovna are sentimente, iubește şi trebuie să se căsătorească cu bărbatul visurilor, dar destinul are altceva pregătit pentru ea, o căsătorie aranjată, la care participă şi părinţii ei, (pe care-i va urî de moarte) căsătoria cu Lazăr Lindt, va fi purtătoare de neîmplinire, ură şi trădare.

Lujbin, o iubeşte pe Olga, dar este trădat, şi va fugi cu un alt bărbat, deşi acesta îşi sacrificase tot ce avea pentru acestă iubire, iar în momentul în care se îndrăgosteşte de Lidocika îşi dă seama că trebuia să mai fi aşteptat, să nu se fi grăbit, pentru că aceasta nu-l iubeşte, dar va învăţa Lidocika pănă la final, că iubirea înseamnă cu totul altceva; Singurul model de iubire este cel al Cealdonovilor, dar nici această iubire nu este pe deplin cunoscută, pentru că acestora le lipseşte rodul dragostei lor, un copil, pe care-l vor aştepta toată viaţa.

Ca o umplere a golului iubirii care lipseşte din fiecare cuplu, iubirea se va realiza o data cu cuplul  Lujbin - Lidocika, care cu răbdare îi va descoperi acesteia viaţa adevărată, şi o va face ca în finalul romanului, pentru prima data în viaţă, să aibă curajul, să ceară ceva pentru ea, pentru că nu îndrăznise niciodată să ceară nimic… cere dreptul la viaţa de familie, alături de Lujbin, şi renunţarea la carieră în folosul familiei, personajul având puterea de a alege şi de a se salva.

*Apărut în "Asachiana", Revistă de Biblioteconomie și de Cercetări Interdisciplinare, Anul V, Volumul 6, 2017