”Vâsoţki e plecat undeva şi în curând se va întoarce acasa”

Nu este uşor a prezenta o imagine a vieţii lui Vladimir Vâsoţki. Emblema în Rusia, numele lui Vâsoţki deriva de la Vâsoţk, un sat din gubernia Grodno, nu departe de localitatea Slonim. A-l asculta pe Vladimir Vâsoţki cântând este o experienţa fantastica, dificil de descris în cuvinte. În cazul în care chiar vreţi sa-l ascultaţi şi sa-l priviţi va recomand numai o adresa de internet1 şi va veţi lamuri. Trebuie sa aveţi rabdare numai noua minute. În cântecele lui, utilizarea cuvintelor, precum şi a idiomurilor este atât de impecabila, încât, eforturile de a-i traduce cuvintele într-o limba straina au ca raspuns final palide reflectari ale originalului. În strainatate, Vladimir Vâsoţki aproape ca nu îşi gaseşte termen de comparaţie. Pentru a încerca sa explicam modul lui de a fi, ar trebui sa combinam trairea profunda a lui Bob Dylan cu priza la public a lui Elvis Presley. A fost, dupa cum îl considera specialiştii, mai mult decât un superstar. Referindu-ne la muzica, excluzând, într-o oarecare masura, celelalte teritorii ale culturii ruse din a doua jumatate a secolului XX, mulţi l-ar numi pe Vâsoţki cea mai semnificativa figura. Nu a fost cel mai bun actor sau cântareţ, compozitor sau poet, dar cu toate acestea a fost un geniu, un fenomen în arealul expresivtaţii umane: “Toata lumea se îmbulzeşte sa-ţi strânga mâna, sa te îmbraţişeze, sa-şi exprime entuziasmul. Nu te mai zaresc, te-ai pierdut printre barbaţi şi femei, cu toţi mult mai înalţi decât tine. Într-o singura ora ai cucerit poate cel mai dificil public, un public format în întregime din profesionşti ai filmului, din persoane mult mai cunoscute, mult mai rasfaţate, mai celebre decât tine”2.
Pentru foarte mulţi, ca şi pentru cei prezenţi în cuvintele de mai sus, şi ne putem referi aici la Rock Hudson, Paul Newman, Gregory Peck, Robert de Niro, Vladimir Vâsoţki a fost întruchiparea limbii ruse, vocea poporului rus, conştiinţa şi sufletul viu al timpurilor sale. Prin cele peste o mie de cântece ale sale a exprimat ceea ce fiecare rus ar fi dorit. Tatal lui Volodea provenea dntr-o famlie de evrei originara din oraşul Brest-Litovsk, astazi Belarus, unde s-a nascut bunicul sau. Tatal sau, Semion, era angajat al armatei, iar istorisirile din cel de-al doilea razboi mondial au devent ulterior sursa a pieselor lui Vladimir. Mama lui era rusoaica, iar în momentul când parinţii sai au divorţat, Vâsoţki a ales sa traiasca alaturi de mama sa, în realitatea dura şi crunta a Moscovei.
Dupa terminarea liceului, tânarul absolvent a studiat timp de un an de zile ingineria, dar a renunţat pentru a se înscrie la Şcoala de Teatru “Nemirovich-Danchenko” din capitala. A absolvit în 1960, primind diploma de actor profesionist. Patru ani mai târziu s-a alaturat Teatrului Dramatic şi de Comedie din Moscova, jucând în foarte multe roluri.
De-a lungul vieţii sale, Vladimir Vâsoţki a jucat în douazeci şi opt de filme (Сверстницы, 713-й просит посадку, Вертикаль, Короткие встречи, Единственная дорога, Они вдвоём etc.). A fost casatorit de trei ori şi a avut doi fii. Astfel, mariajul cel mai lung şi care i-a oferit cea mai multa inspiraţie a fost cel cu actriţa franceza de origine rusa, Marina Vlady: “… tu înşfaci o chitara. De la primele acorduri, de la primele note, ma simt tot mai tulburata. Pentru început ma impresioneaza vocea ta, forţa glasului tau, emoţia ta. Apoi, încetul cu încetul, descopar valoarea vorbelor, umorul scrâşnit, profunzimea cântecelor tale. Tu îmi explici ca teatrul este meseria ta, iar poezia este pasiunea ta. Apoi fara alta introducere, îmi spui ca ma iubeşti de multa vreme”3. Dupa cum se observa, pe unde paşea Vladimr Vâsoţki totul se mişca. Cu siguranţa ca Volodea, dupa cum îl alinta Marina, înca mai traieşte. Metaforic vorbind, acest lucru este evidenţiat chiar de catre fiul sau Nikita. Prezent anul trecut (2006) în Bulgaria, nu a scapat de presa, şi, într-un interviu acordat unei agenţii din Bulgaria a susţinut ca: “Dar aş vrea sa subliniez un lucru, Vladimir Vâsoţki nu este un personaj istoric pentru oameni din Rusia, Ukraina, Belarus sau Kazakstan - pentru multi oameni care vorbesc limba rusa, el este un contemporan. Sunetul vocii lui este peste tot în aer. Vocea lui se aude, carţile lui se citesc şi aş vrea sa adaug faptul ca pentru muţi oameni, pentru mine, pentru cei apropiaţi lui, dar şi pentru prietenii lui, înca exista impresia ca el a plecat undeva. E plecat şi în curând se va întoarce acasa”. “Но искам да подчертая едно, Владимир Висоцки не е исторически персонаж за хората в Русия, Украйна, Беларус или Казахстан – за много хора които говорят на руски, той е съвременен човек. Той звучи в ефира. Гласът му се чува, книгите му се четат и бих искал да добавя, че за много хора, за мен, за неговите близки и приятели още съществува впечатлението, че той просто някъде е заминал. Заминал е скоро ще се върне”4.
Popularitatea lui Vladmir, ca actor, a fost mult depaşita de cea pe care a obţinut-o în calitate de compozitor. Autoritaţile sovietice au permis ca puţine dintre cântecele sale sa fie cantate la televiziune sau din filmele sale sa fie înregistrate. Recunoaşterea sa lirica s-a raspândit o data cu apariţia în cluburi, universitaţi, pe stadioane.
Rima cântecelor este fara cusur, ritmul este puternic şi de foarte multe ori neiertator. Ascultând melodiile sale, putem susţine ca apar ca o conversaţie între cântareţ şi prietenii sai spectatorii. Textul este plin de idiomuri şi “şopteşte” ascultatorului într-un limbaj oral viu al Rusiei întregi. Datorita structurii impecabile a versurilor, cântecele sale sunt uşor de memorat şi de recitat, asigurând astfel o sursa inepuizabila de citate în orice situaţie de viaţa:

“În zori ma trezesc, cu premiul de la brigada,
La balul cu maşti am jucat mascarada
La balul cu maşti s-a scris alcoolo-drama
Şi-apoi m-am vazut zvârlit printre fiare”5.
Admirat de oameni de toate vârstele şi din diferite clase sociale, personajele cântecelor sale provin deasemenea din diferite tipologii umane. A întrupat în cântecele sale personaje variind de la delincvenţii beţivi, pâna la artiştii deja renumiţi. A scris despre razboi cu o percepere atât de precisa a realitaţii, încât vetereanilor nu le venea sa creada ca nu era unul dintre ei. Ascultând Vâsoţki, te poţi imagina ghemuit într-un tranşeu sau radicând urale. Esti deja în picturile lui Veniamin Sibirskii, Marat Samsonov, Evghenii Danilevskii, Evghenii Korneev, Nikolai Prisekin, respectiv Viktor Dimitrievskii. Numai un razboi ne poate da sentimentul ca traim şi noi.
A devenit o figura foarte populara, omagiata de poporul rus chiar şi dupa moartea sa. Cu sau fara voia sa, Vâsoţki a jucat un foarte important rol politic în cultura populara ruseasca a vremurilor sale.
În cântecele sale, protesta împotriva îngustimii minţii, a prostiei, dar şi a urâţeniei sistemului în care s-a nascut. Aceasta idee este reflectata şi în scrierile unui contemporan al sau: “Statul suntem noi, oamenii. Cum vom fi noi, aşa va fi şi statul. Legile ce ni s-au dat, la o examinare mai atenta, permit pe deplin o asemenea interpretare. Haideţi atunci, ca buni cetaţeni ai ţarii noastre, sa respectam legile, cum le înţelegem noi, adica aşa cum sunt ele scrise. Nu suntem obligaţi sa ne supunem la nimic altceva decât legii. Haideţi sa aparam legea noastra, împotriva atentatelor autoritaţii. Suntem de partea legii. Ei sunt împotriva. Fireşte, în legile sovietice exista multe aspecte absolute inacceptabile. Însa oare cetaţenii altor ţari, libere, sunt satisfacuţi de toate legile lor? Când o lege nu este pe placul cetaţenilor, aceştia, prin mijloace legale, obţin revizuirea ei”6.
Câteva dintre piesele lui Volodea trateaza problemele antisemitismului în Rusia, a interzicerii imigrarii, emigrarii şi a discriminarii în munca. Totuşi, daca piesele sale ar fi fost doar un protest la adresa sistemului, ar fi fost probabil sa fie cantate doar la adunarile dizidenţilor, precum este autorul cuvintelor de mai sus, şi ar fi ramas necunoscute pentru mulţi oameni. Concret, cântecele lui Vladimir Vâsoţki sunt profunde, dau şi continua sa dea oamenilor forţa pentru a trai, a zâmbi, a iubi. Poemele “bardului”, dupa cum ajunsese sa fie numit în Rusia, continua sa atinga milioane de inimi din întreaga lume.
S-a stins din viaţa la vârsta de patruzeci şi doi de ani din cauza unui atac de cord, provocat, se spune, de bine cunoscutul sau stil de viaţa de bautor înrait, însa şi astfel poţi trai şi simţi arta, precum şi ce are ea frumos: “În jurul tau, podeaua e napadita de sticle goale, de mucuri stinse, pe o masa acoperita cu ziare soioase, care au servit drept faţa de masa, … tu încerci cu greu sa te ridici, întinzi braţele spre mine, eu tremur din cap pâna în picioare, te cuprind ca pe un copil şi te duc, târâş acasa. E prima lovitura, prima mea alunecare spre universal sordid al beţiei vecine cu moartea”7.
A fost condus pe ultimul drum în timpul Jocurilor Olimpice, când moscoviţii au parasit stadioanele şi televizoarele pentru a participa la înmormântare. Deşi nu se daduse nici un anunţ despre dispariţia sa în presa, în câteva ore, toata lumea din Moscova ştia despre asta şi mii de oameni s-au adunat lânga Teatrul Taganka, unde era expusa legendara sa chitara, bineînţeles pentru a recita, a aprinde lumânari şi a-i fi, de aceasta data “altfel” aproape.
Prin demersul de faţa, amintim faptul c in luna iulie a anului 2007 s-au implinit douazeci şi şapte de ani de la plecarea dintre noi a lui Vladimir Vâsoţki.

Bibliografie:

1. http://www.youtube.com/watch?v=VjPEpeKESz4
2. Marina Vlady, Vladimir sau zborul interupt…, traducere în limba româna de Silvia Kerim şi Matilda Banu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, p.107.
3. Idem. p.8.
4. http://www.focus-news.net/?id=f5431
5. Idem2, p. 12.
6. Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul …, traducere din limba rusa de Dumitru Balan, aparuta la Fundaţia Academia Civica, Bucureşti, 2002, p.228.
7. Idem 2, p.18.

La pas prin Rusia

Casa A. P. Cehov este unul dintre cele mai cunoscute muzee muscovite. Este situat pe Sadovaia Kudrinskaia, numărul 6. În această zonă a Moscovei, dacă eşti o secundă atent poţi profita de prezenţă şi vei vizita în aceeaşi zi şi Casa Bulgakov, respectiv Casa lui Ceaikovski. Concret, nu rămâne decât să savurezi ce se află în casa lui Cehov şi atât. Indicat ar fi ca pentru Bulgakov să iei cartea “Master i Margarita” (“Maestrul şi Margarita”) sub braţ şi să parcurgi fiecare pas al romanului, dar bineînţeles dedicându-i o altă zi, poate o viaţă întreagă.
Muzeul Cehov de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. Acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul muzeografului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în operele scriitorilor Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în piesele lui Vl. Vâsoţki, dar ne aminteşte de el şi Makanin în “Underground sau Un erou al timpului nostrum”.

Pelerin spre “Ierasulimul” Rusiei

Pentru a ajunge la locuri din afara metropolei îţi trebuie curaj, răbdare şi ceva bani. Spectacolul din electricikă (tren care merge cu 120 de kilometri la oră şi face legătura dintre Moscova şi orăşelele din jur) este unic în lume. În aceste trenuleţe cerşetorii ruşi sau chiar ţiganii oferă un spectacol aparte, bine organizat. Astfel, în momentul îndreptării spre complexul muzeal supranumit “Noul Ierusalim”, precum şi al întoarcerii eşti obligat să asişti la spectacol. Adevărat că unele prind şi încântă, însă unele te impresionează foarte mult. De exemplu, un tânăr cu o chitară bine acordată a început să cânte versuri din opera lui Bulat Okudjava. Tot acest spectacol în schimbul a câteva ruble. Imediat stă la rând o rusoaică foarte frumoasă, care, după chipul ei, este şi pregătită. Începe prezentarea unei cărţi de medicină, iar noi ascultăm şi o putem cumpăra sau nu. Bineînţeles urmează ţiganii, dar şi aceştia încep a cânta, încep a pune suflet şi a oferi şi ei ceva. Concret, după modul cum aşează acest spectacol în scenă, adică în mijlocul electricikăi sunt cei mai câştigaţi, au strâns cei mai mulţi bani.
Pe lângă toate aceste scene, evidentă este şi aceea a prezenţei trimişilor diferitelor secte, care-şi expun doctrina şi nu-ţi rămâne decât să aderi la ele, să pui ideile lor în practică. În momentul când îi vezi şi îi asculţi cu o oarecare răbdare, poţi înţelege universalitatea lui Nikolai Berdiaev. Acesta i-a descris deja în Cunoaşterea de sine, a explicat, în momentele de seară cum stau lucrurile în lume şi cine este adevăratul Dumnezeu. Cobori din electricikă, întrebi de “Noul Ierusalim” şi afli că trebuie să te urci câteva staţii într-o marşutkă (maxi-taxi), iar apoi poţi vizita acest ansamblu muzeal. Aici ai parte de un alt spectacol. De modul deschis la comunicare al ruşilor, precum şi de rapiditatea cu care te îndrumă spre locul tău ţintă.

Istorie şi credinţă

Complexul muzeal cunoscut cunoscut astăzi sub denumirea de “Novîi Ierusalim”, reprezinta reproducerea în mod grandiose a locurilor sfinte din Ierusalim. Construit la mijlocul secolului al XVII-lea a fost mult mai bine organizat şi îmbogăţit cu picturi occidentale, precum şi obiecte de cult bisericesc în anul 1920. Un loc aparte în cadrul complexului este ocupat de Mănăstirea „Renaşterea ” (Voskresenskii), una dintre cele mai mari mănăstiri existente în vecinătatea Moscovei. Conţine o gamă largă de comori istorice, culturale şi artistice (icoane, broderii, manuscrisuri, cărţi rare, documente, picturi şi desene ruseşti, precum şi din Europa Occidentală. Biserica este un fenomen unic în istoria şi cultura rusă. Toate acestea le putem rezuma la cuvintele: hrană pentru suflet. Începi, datorită acestui loc, precum şi a mediului de aici, a imaginilor care-ţi rămân imprimate în minte de pe zidurile acestei biserici, să crezi că ai ajuns într-un loc unic. Intenţia fondatorului complexului, patriarhul Nikon (1605–1681) a fost realmente îndrăzneaţă: să recreeze Pământul Sfânt al Creştinilor, după o copie exactă a bisericii Cavoului Sfânt din Ierasulim, la periferiile Moscovei. Fiindca am amintit de Nikon, pe numle sau adevarat Nikita Minov, putem spune ca a fost al şaselea patriarh al Moscovei si a toata Rusia. S-a nascut intr-o familie de ţarani, în satul Vel’deman nu departe de Nijni Novgorod. Bineînţeles ca despre personalitatea lui se poet vorbi foarte mult, însa in contnuare voi descrie Locul situt nu departe de râul Istra.
Ansamblul arhitectural de aici s-a conturat într-o perioadă relativ scurtă de timp, mai exact între 1657 – 1697. Scopul principal era construirea unei catedrale a Renaşterii, grandioasă şi fără asemănare. Construcţia Catedralei Renaşterii s-a finalizat în anul 1685.
Un alt punct principal de vizitat este Biserica „Naşterea Domnului”. A fost construită în partea de vest a complexului. Spaţiul vechi de lemn în care se ţineau slujbele religioase au fost înlocuite de altele din piatră. Pereţii fortăreţei, cu cele opt turnuri şi cu Biserica de dincolo de Poarta „Intrării în Ierusalim”, au fost construite în locul construcţiilor de lemn din secolul al XVII-lea.
„Palestina” de sub Moscova a fost elaborată şi construită nu doar ca un complex arhitectural grandios, ci şi ca unul peisagistic. Pe lângă mănăstire, se află şi o întindere verde, un parc-pădure cu izvoare, eleştee şi canale care unesc meterezele mănăstirii cu partea Nordică şi de Nord–Vest, cunoscută sub numele de Gradina Ghetsimani. Aici, pe malul pitoresc al râului Istra, se poate vedea unul dintre monumentele de început ale ansamblului arhitectural „Noul Ierusalim”: o clădire foarte mică cu patru etaje care îmbină elemente atât ale arhitecturii creştine cât şi laice, ale secolului al XVII-lea, cunoscută ca sihăstria patriarhului Nikon. Aceasta a fost iniţial gândită pentru rugăciunile retrase ale fondatorului „Noului Ierusalim” şi a fost păstrată în mănăstire ca un monument memorial. Catedrala „Renaşterea” este dupa cum am spus, centrul arhitectural şi cel mai important punct al complexului „Noului Ierusalim”. Catedrala a dorit să semene cu Biserica Sfântului Cavou din Palestina, cea mai importantă relicvă sfântă a lumii creştine. Arhitectura vest-europeană a preluat multe elemente ale acestei biserici, dar nicio biserică nu a sperat să o recreeze în totalitate cu aceeaşi grijă şi atenţie la detalii cum s-a întâmplat în cazul „Noul Ierusalim”.
Mănăstirea „Noul Ierusalim” a fost ridicată din ruinele care au rămas în urma războiului, complexul fiind devastat în iarna anului 1941. Acest lucru este reflectat în unele fotografii documentare expuse.
Am amintit de aceast ansamblu muzeal, despre frumuseţea acestor locuri deoarece în această “oblasti” (regiune), cum spun ruşii, a trăit şi lucrat ca medic şi A.P. Cehov.
Din aşa numita cetate “Noul Ierusalim” păşeşti spre exterior şi, fascinat, dornic de a afla cât mai multe lucruri - ţi se arată în faţa ochilor un “Corp Expoziţional”. Acesta are câteva camere, iar în două dintre ele sunt expuse cărţile lui Cehov, precum şi instrumentele sale profesionale. Geanta cu care mergea prin această regiune pe la casele oamenilor, dar şi ochelarii lui constituie o imagine de neuitat.
Poate nu întâmplător, această zona impregnată de religie este şi regiunea în care a profesat Cehov, ştiut fiind că marele medic şi scriitor credea nu numai în puterea tămăduitoare a medicinei, ci şi în cea a înălţării spiritului către cele sfinte.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007