Translate
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Se afișează postările cu eticheta Rusia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rusia. Afișați toate postările
vineri, 27 iunie 2008
Rusia nimanui ... scor general - 7-1 (SAPTE- UNU)
Mai toata suflarea se astepta ca in semifinala Rusia-Spania, echipa fratilor Karamazov(i), normal, sa fie cea mai buna. Jocul Spaniei, exact si bine gandit de - batranelul cu parul alb -, Aragones, a surprins, precum a facut-o si in fraza grupelor, scor 4-1. Aceasta nu inseamna ca Rusia nu a fost buna in acel meci castigat de Spania, ..., ce sa mai spunem de Olanda? Romania? Italia? si numele mari pot continua. Concret, pentru rusi, totul sau nimic - le este deviza. Astfel, astazi a fost nimic, insa raman (rusii) cu ideea ca vor juca finala mica. Nici nu vreau sa mi-l imaginez pe noul presedinte al Federatiei Ruse, Medevdev (Ursulescu, pentru necunoscatori) ca incepe sa taie in stanga si drepta, precum facea cu putine decenii in urma mustaciosul de Stalin (VEZI - T.R.U.). Pe Pavliucenko il anuntam cu putine ore in urma omul acestui meci, dar nu a fost sa fie, precum nu a fost sa fie nici cel mai mare pacatos Al(I)osa, de ce? pentru ca F.M. Dostoievski s-a stins. Ramane acest scor al unei semifinaliste, precum este Federatia Rusa, de 7-1, un scor rusinos, un scor indecent si plin de spasme, plin de furie, de emotie, de ~tremurici andreevian~, un scor jenant, CU SIGURANTA CA SI Miskin l-a prevazut. Raportand acest scor la situatia nationalei Romaniei, pentru ca mai toti procedam astfel si mai toti se cearta, (ne-am scos, este!?!) am obtinut egal cu vicecapioana lumiii si campioana lumii (echipele mamut!?!) si nu am jucat nici un sfert de finala, la ce va gandeati ??? ???. Concret, ideea este ca suntem mai bine asezati in teren decat Rusia, chiar de au batut ei Olanda, echipa care ne-a invins pe noi. Aduceti-l pe Hagi la NATIONALA ROMANIEI, ACUM ESTE MOMENTUL LUI ... si DON` QUIJOTE TRIUMFA.
marți, 24 iunie 2008
" Grupa mortii (????) "
Astfel sunau titlurile de prima pagina, dar si de ultima pagina a ziarelor locale, nationale, internationale imediat dupa tragerea la sorti a grupelor (ROMANIA, ITALIA, FRANTA, OLANDA) pentru Campionatul European - 2008. Asadar, una dintre cele mai in forma echipe prezenta in aceasta grupa - C - Olanda a clacat in fata unei echipe a Federatiei Ruse dezlantuite. Rusii, copii tineri, fara maturitate fotbalistica, au trimis Olanda acasa si, imediat dupa eliminarea Italiei de catre "tinereii maturi" ai lui José Luis Aragonés Suárez devin favoriti la castigarea titlului european. Este doar o preconizare simpla, asta nu inseamna ca asa se si va intampla, deoarece fotbalul nu este precum ne-am dori sau precum viseaza absentii de la EURO 2008 din echipa nationala a Romaniei. Criticile aduse de mingicari, amatori, crasmari sau asa zisi poeti sunt auzite doar de ei la mesele lor festive si incarcate cu lipsa de respect pentru echipa nationala, dar si pentru oameni in general. DOUA PUNCTE obtinute de nationala Romaniei, normal, cu sudoarea fruntii sunt destul de mari in aceasta grupa. Uitandu-te ca nici una din cele doua echipe fruntase nu e in semifinala, iti dai seama ca a fost una din cele mai slabe grupe, nici intr-un caz "grupa a mortii", ci o grupa "a mortilor" (SIC!). Tinand cont de faptul ca in fotbal (si nu numai), in minutul 119 esti erou, iar in minutul 121 esti pierdant al eroismului castigat cu cateva secunde inainte - (vezi meciul Turcia - Croatia), constientizam ca puteam fi prezenti si noi in semifinala. Aceasta este o simpla ipoteza aruncata in vant si mai putin plauzibila. Concret, echipa nationala a stat la cutie, nu a atacat si a iesit onorabil din aceasta grupa C, dupa cum am si preconizat, 2 egaluri. Urmeaza preliminariile pentru Campionatul Mondial, unde vom intalni in Grupa 7: Franta, Serbia, Lituania, Austria, Feroe. Dupa cum se prezinta lucrurile, Serbia este singura care ar putea pune probleme tuturor echipelor din aceasta grupa dar si echipelor cu care se va intalni la C. M. - 2010, dupa cum a facut-o si rusii la acest C. E. - 2008. Slavii au ceva aparte in sufletul lor. Dorinta de victorie e mult mai mare decat a latinilor, chiar daca uneori ies sifonati. Vezi numai pe parcursul anului 2008, FAPTUL ca in Rusia au plecat cele mai multe medalii de aur, mai la toate jocurile de echipa (Cupa UEFA LA ZENIT "PITER" constituie doar un singu exemplu). Nu ramane decat sa pregatim strategia pentru A NE CALIFICA, MACAR ATAT, LA CAMPIONATUL MONDIAL - 2010. Atat ne trebuie, o strategie bine pusa la punct, fiindca de oameni inteligenti nu ducem lipsa, iar de jucatori deasemenea. Sa lasam la o parte egoismul, gen Mutu, Piturca, Dragomir, Lupescu, Prodan si sa invitam la discutii pe Popescu, Hagi, Belodedici. Detaliile, indicatiile pe care le-ar putea enunta doar acestia ar conta foarte mult. Atentie, detaliile. Revenind la EURO - ''08 si aruncand o privire peste Castigatoarele Campionatului European din 1960 pana astazi, distingem faptul ca RUSIA, prin anul 1960 URSS, CHIAR CASTIGA TITLUL. De ce nu ar face-o si dupa 48 de ani? Nu-i poate nimeni opri. Detaliile conteaza si de data aceasta olandezul Gus Hidink a dat o lectie tuturor. Surpriza, prezentei in semifinale este Turcia lui Fatih Terim. Nu a mai castigat niciodata un titlu european si ar fi o surpriza totala pentru mai toata lumea sa duca aceasta Cupa Europeana pe pamant asiatic. Aha!
In concluzie, raportat la echipa nationala, spun ca jucatorii si stafful tehnic sunt lipsiti de viziune, de dorinta de a fi si mai buni, de strategie.
Atentie la Pavliuchenko!!!
In concluzie, raportat la echipa nationala, spun ca jucatorii si stafful tehnic sunt lipsiti de viziune, de dorinta de a fi si mai buni, de strategie.
Atentie la Pavliuchenko!!!
joi, 17 aprilie 2008
miercuri, 16 aprilie 2008
luni, 18 februarie 2008
Rusia lui Nabokov
La începutul secolului al XX-lea foarte mulţi scriitori ruşi au fost exilaţi şi o parte din scrierile lor au apărut în străinătate, unde îşi duceau traiul. Alţii, precum este cazul lui Aleksandr Soljeniţân a publicat în revistele ce apăreau pe timpul regimului comunist, iar unii au îndurat în interiorul graniţelor Rusiei şi au adunat „negreaţa” comunismului în suflet. În acest context, evidenta este soarta lui Osip Emilievici Mandelştam, care a trait acel tip de exil interior. În continuare voi evidenţia Rusia prezenta prin toate ţarile pe unde a umblat Nabokov.
Astfel, starea exilului este descrisa cu parere de rau şi cu strângere în suflet de catre talentatul şi egoistul Sirin, care la frageda vârstă de numai 18 ani a început peregrinările. Lumea creata de el este numai şi numai a lui, face parte din suferinţele îndurate prin ţarile pe unde a trecut, este o particica din toate camerele şi casele pe care le-a schimbat si le-au lasat în urma, atât el, cât şi personajele lui: „Dintre toţi şi toate ma preocupa numai personalitatea mea. Aceasta este fantasma mea, boala mea şi, totodata, ceva care parca îmi aparţine, numai mie data spre judecata ... De aceea am dus o viaţa grea, singuratica, în nevoi, în odai închiriate.”1
„Emigranţi ruşi”, „pravalia ruseasca”, „dragostea mea”, „Rusia”, „fotografia ei”, „vedere mişcatoare pâna la lacrimi”, toate acestea îi dau speranţa lui Vasili Ivanovici, eroul nuvelei Norul, lacul, turnul. Treptat, lumea eroilor din aceasta nuvela capata farmec, autorul îi prinde în caruselul ameţitor şi inconştient al vieţii straine, îi pune sa picteze tablouri interioare, voalate cu culori triste, dar într-o oarecare masura, salvatoare.
Rusia este condamnata de toţi emigranţii, Rusia înca poarta o haina neagra pentru Occident, Rusia este şi acum înmormântata, idee conturata de Merejkovski la începutul aceluiaşi secol XX: „ ... o fiinţa îngropata de vie. Striga, bocaneşte în capacul sicriului şi nimeni nu o aude, ceilalţi arunca, pumn cu pumn, ţarâna, o niveleaza, crucea a fost pusa. Dostoievski scrie pe cruce: ''Smereşte-te, om mândru!'' Lev Tolstoi: ''Neîmpotrivirea la rau''. Vl. Soloviov: ''Nu asta-i problema''. Veaceslav Ivanov: ''Prin Sfântul Duh înviem''.
Nu, eu nu învii prin Duhul Sfânt, ci ma sufoc, mor prin duhul de Fiara- ar putea raspunde cel îngropat. Ţip, bocanesc, şi nimeni nu ma aude. Pamântul s-a surpat, m-a strivit. Nu mai pot ţipa, nu mai am voce. Am pamânt în gura.”2
Pe de alta parte, în scrierile lui Nabokov, Rusia apare în „izmene de deţinut, picioare nespalate cu unghii sidefii şi blanuri de urs peste piepturi late”.3 Cu astfel de blana s-au învelit Al. Soljeniţân şi Vl. Bukovski, chiar şi A. Makine.
Personajele lui Nabokov au o existenţa vie, ele respira şi traiesc o drama a urmaririi, au un miros fin al raului, un miros al odailor şi pensiunilor occidentale, unde nu-şi gaseau liniştea. Uneori sunt alintate şi li se creeaza o aura diferita prin culoarea naturii, a mediului unde îşi duc existenţa: „luciditatea stravezie a apei”, „soarele purpuriu”, „nor rozaliu”, „verdeaţa padurii”, iar alteori autorul le creaza ascunzişul pentru a le feri de umbra comunista: „perdeaua roşie”, „pereţii albi”, „anonimat îngrozitor pentru suflet”, „pustietatea ademenitoare”.
În Exterminarea tiranilor, vedem cum acel “el” îi urmareşte atât pe autor, cât şi personajele sale. Observam cum patrunde peste tot, cum molipseşte cu viaţa sa întunecata modul de a gândi al fiecarui om. Este un personaj ascuns, plat, nul, cu deprinderi cenuşii, iar prin acestea condamna pe veci viaţa Rusiei, “viaţa ţarii mele”, cum spune însuşi autorul. Legea pe care o instaureaza aparţine majoritaţii, iar majoritatea este “el”. Naratorul, în aceste fragmente pline de durere, vede o Rusie înfloritoare, salbatica de înfloritoare, în bunul şi purificatorul sens al cuvântului. Dar, acel “el”, gen Bunicuţul Lenin, care da oamenilor legi bune, care i-a mânat din urma spre a ucide, a facut din Rusia o vasta gradina de zarzavat, “în care se acorda o grija deosebita napului, verzei şi sfeclei; de aceea toate pasiunile ţarii s-au redus la nişte patimi rotofeie, terne leguminoide.”4
Alaturi de Norul, lacul, turnul şi Exterminarea tiranilor, ţin sa conturez subiectul romanului Maşenka, şi încep prin a asocia într-o oarecare masur viaţa din pensiunea Lidiei Nikolaevna Dorn cu viaţa descrisa într-un mic fragment existent în romanul Pnin, scris de acelaşi Nabokov.
“Era prima data când Pnin venea ''La Pini'', dar eu mai fusesem acolo. Ruşii din emigraţie – liberali şi intelectuali care parasisera Rusia în jurul anului 1920 – mişunau peste tot. Îi gaseai în fiecare colţişor cu umbra pestriţa, aşezaţi pe banci rustice şi discutând despre scriitorii emigranţi - Bunin, Aldanov, Sirin; zacând atârnaţi în hamace, cu ediţia de duminica a unui ziar de limba rusa acoperindu-le faţa, mijloc tradiţional de aparare împotriva muştelor; sorbind cu înghitituri mici ceaiul cu gem, pe veranda; plimbând-se prin padure şi întrebându-se daca ciupercile din partea locului sunt comestibile.” 5
Pe parcursul întregii sale opere, de la Maşenka pâna la romanul Pnin, scris la batrâneţe, considerat de specialişti capodopera lui Nabokov, scriitura este diferita, el reflecta în Darul o istorie romanesca a Rusiei secolului al XIX – lea, iar în Invitaţie la eşafod, evidenţiaza o fantezie politica intrata repede pe culoarul antiutopiilor.
Am amintit pasajul de mai sus, deoarece diferita este lumea emigranţilor în Maşenka, aparut în 1926, în comparaţie cu cea din Pnin, roman scris mai târziu. Personajele sunt aproape aceleaşi, au aceeaşi personalitate, au aceeaşi maturitate, însa în Lolita, roman aparut între cele doua, autorul le creeaza alte însuşiri, dar la un mod destul de ironic.
Revenind la Maşenka, despre care un contemporan afirma: „O carte care are drept titlu numele eroinei şi nu are, de fapt, eroina”6. Acelaşi N. Andreev considera ca Maşenka, absenta fiind, este alegoria Rusiei. Un loc aparte al criticii despre proza lui Nabokov este acela ca proza lui se centreaza pe nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei şi adolescenţei, nostalgie înecata în disperarea provocata de „vulgaritatea” din prezentul scriiturii şi foarte bine evidenţiata în cartea Vorbeşte, memorie! :
„La început n-am fost conştient ca timpul, atât de nemarginit la prima vedere, este o temniţa. Cercetându-mi memoria (ceea ce este lucrul cel mai bun de facut dupa ce îţi cercetezi eternitatea) întrevad tresarirea conştiinţei ca pe o serie de strafulgerari distanţate, iar intervalele dintre ele se micşoreaza treptat, pâna ce se formeaza blocuri stralucitoare de percepţie, îngaduind memoriei sa înşface câte ceva”7.
Sub acest aspect este creat romanul în discuţie. Ganin, personajul principal, încearca un soi de apatie profunda, vecina cu moartea. Acţiunea este plasata chiar în anul publicarii. Îl putem considera roman de dragoste, al unei existenţe, al retrairii unei mari iubiri. Autorul gaseşte cuvinte gingaşe, ce sunt de o puritate neobişnuita pentru scriitorii ruşi. Fluxul amintirii este trait cu intensitate, este evidenţiat detaliul, o iubire care nu este dusa la capat, pentru ca are prea multa gingaşie.
Sertarul, fotografiile joaca un rol foarte important în roman, daca putem sa-l numim astfel. La vederea acestora, viaţa îşi schimba cursul, Ganin traieşte o zguduire teribila, recunoaşte pe Maşenka, recunoaşte Rusia. Astfel, pentru Nabokov, Rusia lui este în Maşenka, în ea este chintesenţa rusa. Nabokov construieşte un roman, dând o lovitura de teatru în final, lovitura de maestru: Rusia este Maşenka, Maşenka este Rusia. Omul, gara, ora trezirii, umbrele înca mai sunt, toate detaliile se trezesc din beţia proprie a amintirii. Romanul are foarte multa tristeţe în final. Oraşul îşi pierde straja dat de umbre, acum se trezeşte Ganin, este un semn al trezirii la viaţa, şi nu la dragoste. Ochiul lui este viu, avid de viaţ, este sugerat triumful vieţii, al speranţei. Berlin.
În concluzie, Nabokov prin scrierile sale creeaza un nou tip de cititor. Tema exilului prezenta în toate scrierile sale este „tema noastra”, cum spunea Nina Berberova, mai exact a tuturor exilaţilor Rusiei de la începutul secolului XX.
„Emigranţi ruşi”, „pravalia ruseasca”, „dragostea mea”, „Rusia”, „fotografia ei”, „vedere mişcatoare pâna la lacrimi”, toate acestea îi dau speranţa lui Vasili Ivanovici, eroul nuvelei Norul, lacul, turnul. Treptat, lumea eroilor din aceasta nuvela capata farmec, autorul îi prinde în caruselul ameţitor şi inconştient al vieţii straine, îi pune sa picteze tablouri interioare, voalate cu culori triste, dar într-o oarecare masura, salvatoare.
Rusia este condamnata de toţi emigranţii, Rusia înca poarta o haina neagra pentru Occident, Rusia este şi acum înmormântata, idee conturata de Merejkovski la începutul aceluiaşi secol XX: „ ... o fiinţa îngropata de vie. Striga, bocaneşte în capacul sicriului şi nimeni nu o aude, ceilalţi arunca, pumn cu pumn, ţarâna, o niveleaza, crucea a fost pusa. Dostoievski scrie pe cruce: ''Smereşte-te, om mândru!'' Lev Tolstoi: ''Neîmpotrivirea la rau''. Vl. Soloviov: ''Nu asta-i problema''. Veaceslav Ivanov: ''Prin Sfântul Duh înviem''.
Nu, eu nu învii prin Duhul Sfânt, ci ma sufoc, mor prin duhul de Fiara- ar putea raspunde cel îngropat. Ţip, bocanesc, şi nimeni nu ma aude. Pamântul s-a surpat, m-a strivit. Nu mai pot ţipa, nu mai am voce. Am pamânt în gura.”2
Pe de alta parte, în scrierile lui Nabokov, Rusia apare în „izmene de deţinut, picioare nespalate cu unghii sidefii şi blanuri de urs peste piepturi late”.3 Cu astfel de blana s-au învelit Al. Soljeniţân şi Vl. Bukovski, chiar şi A. Makine.
Personajele lui Nabokov au o existenţa vie, ele respira şi traiesc o drama a urmaririi, au un miros fin al raului, un miros al odailor şi pensiunilor occidentale, unde nu-şi gaseau liniştea. Uneori sunt alintate şi li se creeaza o aura diferita prin culoarea naturii, a mediului unde îşi duc existenţa: „luciditatea stravezie a apei”, „soarele purpuriu”, „nor rozaliu”, „verdeaţa padurii”, iar alteori autorul le creaza ascunzişul pentru a le feri de umbra comunista: „perdeaua roşie”, „pereţii albi”, „anonimat îngrozitor pentru suflet”, „pustietatea ademenitoare”.
În Exterminarea tiranilor, vedem cum acel “el” îi urmareşte atât pe autor, cât şi personajele sale. Observam cum patrunde peste tot, cum molipseşte cu viaţa sa întunecata modul de a gândi al fiecarui om. Este un personaj ascuns, plat, nul, cu deprinderi cenuşii, iar prin acestea condamna pe veci viaţa Rusiei, “viaţa ţarii mele”, cum spune însuşi autorul. Legea pe care o instaureaza aparţine majoritaţii, iar majoritatea este “el”. Naratorul, în aceste fragmente pline de durere, vede o Rusie înfloritoare, salbatica de înfloritoare, în bunul şi purificatorul sens al cuvântului. Dar, acel “el”, gen Bunicuţul Lenin, care da oamenilor legi bune, care i-a mânat din urma spre a ucide, a facut din Rusia o vasta gradina de zarzavat, “în care se acorda o grija deosebita napului, verzei şi sfeclei; de aceea toate pasiunile ţarii s-au redus la nişte patimi rotofeie, terne leguminoide.”4
Alaturi de Norul, lacul, turnul şi Exterminarea tiranilor, ţin sa conturez subiectul romanului Maşenka, şi încep prin a asocia într-o oarecare masur viaţa din pensiunea Lidiei Nikolaevna Dorn cu viaţa descrisa într-un mic fragment existent în romanul Pnin, scris de acelaşi Nabokov.
“Era prima data când Pnin venea ''La Pini'', dar eu mai fusesem acolo. Ruşii din emigraţie – liberali şi intelectuali care parasisera Rusia în jurul anului 1920 – mişunau peste tot. Îi gaseai în fiecare colţişor cu umbra pestriţa, aşezaţi pe banci rustice şi discutând despre scriitorii emigranţi - Bunin, Aldanov, Sirin; zacând atârnaţi în hamace, cu ediţia de duminica a unui ziar de limba rusa acoperindu-le faţa, mijloc tradiţional de aparare împotriva muştelor; sorbind cu înghitituri mici ceaiul cu gem, pe veranda; plimbând-se prin padure şi întrebându-se daca ciupercile din partea locului sunt comestibile.” 5
Pe parcursul întregii sale opere, de la Maşenka pâna la romanul Pnin, scris la batrâneţe, considerat de specialişti capodopera lui Nabokov, scriitura este diferita, el reflecta în Darul o istorie romanesca a Rusiei secolului al XIX – lea, iar în Invitaţie la eşafod, evidenţiaza o fantezie politica intrata repede pe culoarul antiutopiilor.
Am amintit pasajul de mai sus, deoarece diferita este lumea emigranţilor în Maşenka, aparut în 1926, în comparaţie cu cea din Pnin, roman scris mai târziu. Personajele sunt aproape aceleaşi, au aceeaşi personalitate, au aceeaşi maturitate, însa în Lolita, roman aparut între cele doua, autorul le creeaza alte însuşiri, dar la un mod destul de ironic.
Revenind la Maşenka, despre care un contemporan afirma: „O carte care are drept titlu numele eroinei şi nu are, de fapt, eroina”6. Acelaşi N. Andreev considera ca Maşenka, absenta fiind, este alegoria Rusiei. Un loc aparte al criticii despre proza lui Nabokov este acela ca proza lui se centreaza pe nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei şi adolescenţei, nostalgie înecata în disperarea provocata de „vulgaritatea” din prezentul scriiturii şi foarte bine evidenţiata în cartea Vorbeşte, memorie! :
„La început n-am fost conştient ca timpul, atât de nemarginit la prima vedere, este o temniţa. Cercetându-mi memoria (ceea ce este lucrul cel mai bun de facut dupa ce îţi cercetezi eternitatea) întrevad tresarirea conştiinţei ca pe o serie de strafulgerari distanţate, iar intervalele dintre ele se micşoreaza treptat, pâna ce se formeaza blocuri stralucitoare de percepţie, îngaduind memoriei sa înşface câte ceva”7.
Sub acest aspect este creat romanul în discuţie. Ganin, personajul principal, încearca un soi de apatie profunda, vecina cu moartea. Acţiunea este plasata chiar în anul publicarii. Îl putem considera roman de dragoste, al unei existenţe, al retrairii unei mari iubiri. Autorul gaseşte cuvinte gingaşe, ce sunt de o puritate neobişnuita pentru scriitorii ruşi. Fluxul amintirii este trait cu intensitate, este evidenţiat detaliul, o iubire care nu este dusa la capat, pentru ca are prea multa gingaşie.
Sertarul, fotografiile joaca un rol foarte important în roman, daca putem sa-l numim astfel. La vederea acestora, viaţa îşi schimba cursul, Ganin traieşte o zguduire teribila, recunoaşte pe Maşenka, recunoaşte Rusia. Astfel, pentru Nabokov, Rusia lui este în Maşenka, în ea este chintesenţa rusa. Nabokov construieşte un roman, dând o lovitura de teatru în final, lovitura de maestru: Rusia este Maşenka, Maşenka este Rusia. Omul, gara, ora trezirii, umbrele înca mai sunt, toate detaliile se trezesc din beţia proprie a amintirii. Romanul are foarte multa tristeţe în final. Oraşul îşi pierde straja dat de umbre, acum se trezeşte Ganin, este un semn al trezirii la viaţa, şi nu la dragoste. Ochiul lui este viu, avid de viaţ, este sugerat triumful vieţii, al speranţei. Berlin.
În concluzie, Nabokov prin scrierile sale creeaza un nou tip de cititor. Tema exilului prezenta în toate scrierile sale este „tema noastra”, cum spunea Nina Berberova, mai exact a tuturor exilaţilor Rusiei de la începutul secolului XX.
Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007
Bibliografie:
1. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32) (iulie) 2001, p.4.
2. Dmitri Merejkovski, Rusia bolnava, traducere de Emil Iordache, Editura FIDES, Iaşi, 1996, p. 147.
3. VL. Nabokov, Norul, lacul, turnul, traducere din limba rusa de Roxana Doncu şi Rodica Mavrodin, , în „România literara”, Nr. 17, 3-9 mai 2000, p.20.
4. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32), iulie 2001, p.4.
5. Vl. Nabokov, Pnin, traducere din limba engleza de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.104.
6. N. Andreev, Sirin, în vol.: V.V. Nabokov: pro et contra, I, Sankt-Petersburg, 1997, p. 222.
7. Vl. Nabokov, Vorbeşte, memorie! (o autobiografie rescrisa), traducere de Sanda Aronescu, Editura UNIVERSAL DALSI, 1994, p.26.
duminică, 17 februarie 2008
La pas prin Rusia
Casa A. P. Cehov este unul dintre cele mai cunoscute muzee muscovite. Este situat pe Sadovaia Kudrinskaia, numărul 6. În această zonă a Moscovei, dacă eşti o secundă atent poţi profita de prezenţă şi vei vizita în aceeaşi zi şi Casa Bulgakov, respectiv Casa lui Ceaikovski. Concret, nu rămâne decât să savurezi ce se află în casa lui Cehov şi atât. Indicat ar fi ca pentru Bulgakov să iei cartea “Master i Margarita” (“Maestrul şi Margarita”) sub braţ şi să parcurgi fiecare pas al romanului, dar bineînţeles dedicându-i o altă zi, poate o viaţă întreagă.
Muzeul Cehov de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. Acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul muzeografului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în operele scriitorilor Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în piesele lui Vl. Vâsoţki, dar ne aminteşte de el şi Makanin în “Underground sau Un erou al timpului nostrum”.
Pelerin spre “Ierasulimul” Rusiei
Pentru a ajunge la locuri din afara metropolei îţi trebuie curaj, răbdare şi ceva bani. Spectacolul din electricikă (tren care merge cu 120 de kilometri la oră şi face legătura dintre Moscova şi orăşelele din jur) este unic în lume. În aceste trenuleţe cerşetorii ruşi sau chiar ţiganii oferă un spectacol aparte, bine organizat. Astfel, în momentul îndreptării spre complexul muzeal supranumit “Noul Ierusalim”, precum şi al întoarcerii eşti obligat să asişti la spectacol. Adevărat că unele prind şi încântă, însă unele te impresionează foarte mult. De exemplu, un tânăr cu o chitară bine acordată a început să cânte versuri din opera lui Bulat Okudjava. Tot acest spectacol în schimbul a câteva ruble. Imediat stă la rând o rusoaică foarte frumoasă, care, după chipul ei, este şi pregătită. Începe prezentarea unei cărţi de medicină, iar noi ascultăm şi o putem cumpăra sau nu. Bineînţeles urmează ţiganii, dar şi aceştia încep a cânta, încep a pune suflet şi a oferi şi ei ceva. Concret, după modul cum aşează acest spectacol în scenă, adică în mijlocul electricikăi sunt cei mai câştigaţi, au strâns cei mai mulţi bani.
Pe lângă toate aceste scene, evidentă este şi aceea a prezenţei trimişilor diferitelor secte, care-şi expun doctrina şi nu-ţi rămâne decât să aderi la ele, să pui ideile lor în practică. În momentul când îi vezi şi îi asculţi cu o oarecare răbdare, poţi înţelege universalitatea lui Nikolai Berdiaev. Acesta i-a descris deja în Cunoaşterea de sine, a explicat, în momentele de seară cum stau lucrurile în lume şi cine este adevăratul Dumnezeu. Cobori din electricikă, întrebi de “Noul Ierusalim” şi afli că trebuie să te urci câteva staţii într-o marşutkă (maxi-taxi), iar apoi poţi vizita acest ansamblu muzeal. Aici ai parte de un alt spectacol. De modul deschis la comunicare al ruşilor, precum şi de rapiditatea cu care te îndrumă spre locul tău ţintă.
Istorie şi credinţă
Complexul muzeal cunoscut cunoscut astăzi sub denumirea de “Novîi Ierusalim”, reprezinta reproducerea în mod grandiose a locurilor sfinte din Ierusalim. Construit la mijlocul secolului al XVII-lea a fost mult mai bine organizat şi îmbogăţit cu picturi occidentale, precum şi obiecte de cult bisericesc în anul 1920. Un loc aparte în cadrul complexului este ocupat de Mănăstirea „Renaşterea ” (Voskresenskii), una dintre cele mai mari mănăstiri existente în vecinătatea Moscovei. Conţine o gamă largă de comori istorice, culturale şi artistice (icoane, broderii, manuscrisuri, cărţi rare, documente, picturi şi desene ruseşti, precum şi din Europa Occidentală. Biserica este un fenomen unic în istoria şi cultura rusă. Toate acestea le putem rezuma la cuvintele: hrană pentru suflet. Începi, datorită acestui loc, precum şi a mediului de aici, a imaginilor care-ţi rămân imprimate în minte de pe zidurile acestei biserici, să crezi că ai ajuns într-un loc unic. Intenţia fondatorului complexului, patriarhul Nikon (1605–1681) a fost realmente îndrăzneaţă: să recreeze Pământul Sfânt al Creştinilor, după o copie exactă a bisericii Cavoului Sfânt din Ierasulim, la periferiile Moscovei. Fiindca am amintit de Nikon, pe numle sau adevarat Nikita Minov, putem spune ca a fost al şaselea patriarh al Moscovei si a toata Rusia. S-a nascut intr-o familie de ţarani, în satul Vel’deman nu departe de Nijni Novgorod. Bineînţeles ca despre personalitatea lui se poet vorbi foarte mult, însa in contnuare voi descrie Locul situt nu departe de râul Istra.
Ansamblul arhitectural de aici s-a conturat într-o perioadă relativ scurtă de timp, mai exact între 1657 – 1697. Scopul principal era construirea unei catedrale a Renaşterii, grandioasă şi fără asemănare. Construcţia Catedralei Renaşterii s-a finalizat în anul 1685.
Un alt punct principal de vizitat este Biserica „Naşterea Domnului”. A fost construită în partea de vest a complexului. Spaţiul vechi de lemn în care se ţineau slujbele religioase au fost înlocuite de altele din piatră. Pereţii fortăreţei, cu cele opt turnuri şi cu Biserica de dincolo de Poarta „Intrării în Ierusalim”, au fost construite în locul construcţiilor de lemn din secolul al XVII-lea.
„Palestina” de sub Moscova a fost elaborată şi construită nu doar ca un complex arhitectural grandios, ci şi ca unul peisagistic. Pe lângă mănăstire, se află şi o întindere verde, un parc-pădure cu izvoare, eleştee şi canale care unesc meterezele mănăstirii cu partea Nordică şi de Nord–Vest, cunoscută sub numele de Gradina Ghetsimani. Aici, pe malul pitoresc al râului Istra, se poate vedea unul dintre monumentele de început ale ansamblului arhitectural „Noul Ierusalim”: o clădire foarte mică cu patru etaje care îmbină elemente atât ale arhitecturii creştine cât şi laice, ale secolului al XVII-lea, cunoscută ca sihăstria patriarhului Nikon. Aceasta a fost iniţial gândită pentru rugăciunile retrase ale fondatorului „Noului Ierusalim” şi a fost păstrată în mănăstire ca un monument memorial. Catedrala „Renaşterea” este dupa cum am spus, centrul arhitectural şi cel mai important punct al complexului „Noului Ierusalim”. Catedrala a dorit să semene cu Biserica Sfântului Cavou din Palestina, cea mai importantă relicvă sfântă a lumii creştine. Arhitectura vest-europeană a preluat multe elemente ale acestei biserici, dar nicio biserică nu a sperat să o recreeze în totalitate cu aceeaşi grijă şi atenţie la detalii cum s-a întâmplat în cazul „Noul Ierusalim”.
Mănăstirea „Noul Ierusalim” a fost ridicată din ruinele care au rămas în urma războiului, complexul fiind devastat în iarna anului 1941. Acest lucru este reflectat în unele fotografii documentare expuse.
Am amintit de aceast ansamblu muzeal, despre frumuseţea acestor locuri deoarece în această “oblasti” (regiune), cum spun ruşii, a trăit şi lucrat ca medic şi A.P. Cehov.
Din aşa numita cetate “Noul Ierusalim” păşeşti spre exterior şi, fascinat, dornic de a afla cât mai multe lucruri - ţi se arată în faţa ochilor un “Corp Expoziţional”. Acesta are câteva camere, iar în două dintre ele sunt expuse cărţile lui Cehov, precum şi instrumentele sale profesionale. Geanta cu care mergea prin această regiune pe la casele oamenilor, dar şi ochelarii lui constituie o imagine de neuitat.
Poate nu întâmplător, această zona impregnată de religie este şi regiunea în care a profesat Cehov, ştiut fiind că marele medic şi scriitor credea nu numai în puterea tămăduitoare a medicinei, ci şi în cea a înălţării spiritului către cele sfinte.
Muzeul Cehov de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. Acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul muzeografului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în operele scriitorilor Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în piesele lui Vl. Vâsoţki, dar ne aminteşte de el şi Makanin în “Underground sau Un erou al timpului nostrum”.
Pelerin spre “Ierasulimul” Rusiei
Pentru a ajunge la locuri din afara metropolei îţi trebuie curaj, răbdare şi ceva bani. Spectacolul din electricikă (tren care merge cu 120 de kilometri la oră şi face legătura dintre Moscova şi orăşelele din jur) este unic în lume. În aceste trenuleţe cerşetorii ruşi sau chiar ţiganii oferă un spectacol aparte, bine organizat. Astfel, în momentul îndreptării spre complexul muzeal supranumit “Noul Ierusalim”, precum şi al întoarcerii eşti obligat să asişti la spectacol. Adevărat că unele prind şi încântă, însă unele te impresionează foarte mult. De exemplu, un tânăr cu o chitară bine acordată a început să cânte versuri din opera lui Bulat Okudjava. Tot acest spectacol în schimbul a câteva ruble. Imediat stă la rând o rusoaică foarte frumoasă, care, după chipul ei, este şi pregătită. Începe prezentarea unei cărţi de medicină, iar noi ascultăm şi o putem cumpăra sau nu. Bineînţeles urmează ţiganii, dar şi aceştia încep a cânta, încep a pune suflet şi a oferi şi ei ceva. Concret, după modul cum aşează acest spectacol în scenă, adică în mijlocul electricikăi sunt cei mai câştigaţi, au strâns cei mai mulţi bani.
Pe lângă toate aceste scene, evidentă este şi aceea a prezenţei trimişilor diferitelor secte, care-şi expun doctrina şi nu-ţi rămâne decât să aderi la ele, să pui ideile lor în practică. În momentul când îi vezi şi îi asculţi cu o oarecare răbdare, poţi înţelege universalitatea lui Nikolai Berdiaev. Acesta i-a descris deja în Cunoaşterea de sine, a explicat, în momentele de seară cum stau lucrurile în lume şi cine este adevăratul Dumnezeu. Cobori din electricikă, întrebi de “Noul Ierusalim” şi afli că trebuie să te urci câteva staţii într-o marşutkă (maxi-taxi), iar apoi poţi vizita acest ansamblu muzeal. Aici ai parte de un alt spectacol. De modul deschis la comunicare al ruşilor, precum şi de rapiditatea cu care te îndrumă spre locul tău ţintă.
Istorie şi credinţă
Complexul muzeal cunoscut cunoscut astăzi sub denumirea de “Novîi Ierusalim”, reprezinta reproducerea în mod grandiose a locurilor sfinte din Ierusalim. Construit la mijlocul secolului al XVII-lea a fost mult mai bine organizat şi îmbogăţit cu picturi occidentale, precum şi obiecte de cult bisericesc în anul 1920. Un loc aparte în cadrul complexului este ocupat de Mănăstirea „Renaşterea ” (Voskresenskii), una dintre cele mai mari mănăstiri existente în vecinătatea Moscovei. Conţine o gamă largă de comori istorice, culturale şi artistice (icoane, broderii, manuscrisuri, cărţi rare, documente, picturi şi desene ruseşti, precum şi din Europa Occidentală. Biserica este un fenomen unic în istoria şi cultura rusă. Toate acestea le putem rezuma la cuvintele: hrană pentru suflet. Începi, datorită acestui loc, precum şi a mediului de aici, a imaginilor care-ţi rămân imprimate în minte de pe zidurile acestei biserici, să crezi că ai ajuns într-un loc unic. Intenţia fondatorului complexului, patriarhul Nikon (1605–1681) a fost realmente îndrăzneaţă: să recreeze Pământul Sfânt al Creştinilor, după o copie exactă a bisericii Cavoului Sfânt din Ierasulim, la periferiile Moscovei. Fiindca am amintit de Nikon, pe numle sau adevarat Nikita Minov, putem spune ca a fost al şaselea patriarh al Moscovei si a toata Rusia. S-a nascut intr-o familie de ţarani, în satul Vel’deman nu departe de Nijni Novgorod. Bineînţeles ca despre personalitatea lui se poet vorbi foarte mult, însa in contnuare voi descrie Locul situt nu departe de râul Istra.
Ansamblul arhitectural de aici s-a conturat într-o perioadă relativ scurtă de timp, mai exact între 1657 – 1697. Scopul principal era construirea unei catedrale a Renaşterii, grandioasă şi fără asemănare. Construcţia Catedralei Renaşterii s-a finalizat în anul 1685.
Un alt punct principal de vizitat este Biserica „Naşterea Domnului”. A fost construită în partea de vest a complexului. Spaţiul vechi de lemn în care se ţineau slujbele religioase au fost înlocuite de altele din piatră. Pereţii fortăreţei, cu cele opt turnuri şi cu Biserica de dincolo de Poarta „Intrării în Ierusalim”, au fost construite în locul construcţiilor de lemn din secolul al XVII-lea.
„Palestina” de sub Moscova a fost elaborată şi construită nu doar ca un complex arhitectural grandios, ci şi ca unul peisagistic. Pe lângă mănăstire, se află şi o întindere verde, un parc-pădure cu izvoare, eleştee şi canale care unesc meterezele mănăstirii cu partea Nordică şi de Nord–Vest, cunoscută sub numele de Gradina Ghetsimani. Aici, pe malul pitoresc al râului Istra, se poate vedea unul dintre monumentele de început ale ansamblului arhitectural „Noul Ierusalim”: o clădire foarte mică cu patru etaje care îmbină elemente atât ale arhitecturii creştine cât şi laice, ale secolului al XVII-lea, cunoscută ca sihăstria patriarhului Nikon. Aceasta a fost iniţial gândită pentru rugăciunile retrase ale fondatorului „Noului Ierusalim” şi a fost păstrată în mănăstire ca un monument memorial. Catedrala „Renaşterea” este dupa cum am spus, centrul arhitectural şi cel mai important punct al complexului „Noului Ierusalim”. Catedrala a dorit să semene cu Biserica Sfântului Cavou din Palestina, cea mai importantă relicvă sfântă a lumii creştine. Arhitectura vest-europeană a preluat multe elemente ale acestei biserici, dar nicio biserică nu a sperat să o recreeze în totalitate cu aceeaşi grijă şi atenţie la detalii cum s-a întâmplat în cazul „Noul Ierusalim”.
Mănăstirea „Noul Ierusalim” a fost ridicată din ruinele care au rămas în urma războiului, complexul fiind devastat în iarna anului 1941. Acest lucru este reflectat în unele fotografii documentare expuse.
Am amintit de aceast ansamblu muzeal, despre frumuseţea acestor locuri deoarece în această “oblasti” (regiune), cum spun ruşii, a trăit şi lucrat ca medic şi A.P. Cehov.
Din aşa numita cetate “Noul Ierusalim” păşeşti spre exterior şi, fascinat, dornic de a afla cât mai multe lucruri - ţi se arată în faţa ochilor un “Corp Expoziţional”. Acesta are câteva camere, iar în două dintre ele sunt expuse cărţile lui Cehov, precum şi instrumentele sale profesionale. Geanta cu care mergea prin această regiune pe la casele oamenilor, dar şi ochelarii lui constituie o imagine de neuitat.
Poate nu întâmplător, această zona impregnată de religie este şi regiunea în care a profesat Cehov, ştiut fiind că marele medic şi scriitor credea nu numai în puterea tămăduitoare a medicinei, ci şi în cea a înălţării spiritului către cele sfinte.
Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
