Originalitate și unicitate în pictură, sculptură, fotografie și arta scrisului

Costel Iftinchi (n. 4 octombrie 1967, Iași) - sculptor, pictor, fotograf, scriitor, editor, publicist, colecționar. Este fiul Elenei, născută Totână (1927-2002) şi a lui Gheorghe Iftinchi (1926-1999). Urmează Liceul „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, promoţia 1989, Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Management, Braşov, 2011. 

În domeniul artistic este autodidact, debutează pe rând: 1998-sculptură, 2001-pictură şi artă fotografică, 2006-literatură.

Din februarie 2011 deschide propria editură CreArt, iar din luna martie este Redactor-şef şi fondator al revistei „Galeria naivă”, revista Artei Naive din România, prima de acest gen din ţară. Sub egida revistei organizează Salonul Naţional de Artă Naivă „Policarp Vacarciuc”, Iaşi (2012-2018);  Expoziţia Naţională de Artă Naivă „Iarna naivilor”, Suceava (2013); Tabăra Naţională de artă Naivă, Păltinoasa, (2013); Tabăra de Artă Naivă Giuleşti-Sârbi, Bucureşti (2013); coorganizator în organizarea Salonului Naţional de Artă Naivă „Gheorghe Sturza”, Botoşani (2013-2016);  Salonul Naţional de Artă Naivă „Nicolai Popa”, Piatra-Neamț (2015, 2016, 2018).

A expus la 260 de expoziții de nivel național şi internațional. Are 5 expoziții personale: sculptură (1998, 1999); „Din sufletul unui Naiv”, pictură şi sculptură (2005); „Iartă-ne Doamne!”, icoane sculptate (2006); „Între cer şi pământ”, artă fotografică (2007).

 Lucrări esențiale:

- Forme din suflet, album de sculptură, Iași, Pim, 2006;

- Gânduri nespuse, versuri & artă fotografică, Iaşi, Pim, 2009;

- Enciclopedie - 50 ani de Artă Naivă în România, Iași, Pim, 2010;

- Doctorul de pantofi, poveste născută din tablourile de arta naivă, Iaşi, Pim, 2010;

- Uşa naivilor, proză, Iași,  Ed. CreArt, 2011;

- Artişti naivi ieşeni, album de artă, Ed. CreArt, Iaşi, 2012;

- Tabăra Naţională de Artă Naivă Păltinoasa, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;

- Poveşti înrămate, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;

- Iarna naivilor, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;

- Tabăra Naţională de Artă Naivă Giuleşti-Sârbi, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2013;

- Sentimente în culori şi forme, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2014;

- Istoria Artei Naive din România, vol.1, De la începuturi până în anul 1999, Iași, Ed. CreArt, 2014;

- Istoria Artei Naive din România, vol.2, Din anul 2000 până la sfârşitul anului 2013, Iași, Ed. CreArt, 2014;

- Stropii inimii, poezii şi grafică, Iași, Ed. CreArt, 2015;

- Făuritorii de basme, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2015;

- Soldat în revoluție, roman, Iași, Ed. CreArt, 2015;

- Amprente de artă naivă românească, cronici, Iași, Ed. CreArt, 2016;

- Frânturi de artă naivă, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2016;

- Vocea lemnului, poezii şi sculptură, Iași, Ed. CreArt, 2016;

- Mărturisiri prin creație, album de pictură, Iași, Ed. CreArt, 2017;

- Dicționar de autoportrete din arta naivă universală, Iași, Ed. CreArt, 2017;

- Prin ochii lor, Iași, Ed. CreArt, 2018;

- Paradisul naivilor, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2018;

- Definiția artei naive, culegere de citate, Iași, Ed. CreArt, 2018;

- File de istorie în arta naivă românească, album de artă, Iași, Ed. CreArt, 2018.

 Premii:

Premiul  II, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (1998); Premiul Special, pictură, Festivalul de Artă Naivă, Timişoara  (2002); Premiul II, sculptură, Salonul de toamnă, Iaşi (2003); Premiul I, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (2004); Premiul II, sculptură, Salonul de toamnă, Iaşi (2004); Menţiune, Expoziţia Naţională de Artă Fotografică Viitorul Mării Negre, Constanţa (2004); Premiul I, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (2007); Premiul I, sculptură, Salonul de toamnă, Iaşi (2007); Premiul pentru sculptură „Din Vasilescu”, Expoziţia Naţională de Artă Naivă, Piteşti (2007); Premiul II, sculptură, Salonul de primăvară, Iaşi (2008); Premiul Special, pictură, Salonul Naţional de Artă Naivă ,,Înviere şi lumină”, Galaţi (2011); Premiul I, sculptură, Salonul Internaţional de Artă Naivă, Bucureşti (2013); Premiul Special, pictură, Expoziția Națională de Artă Naivă, Piteşti (2017); Premiu la secțiunii „Cimitirul satului”, cu lucrarea „Cineva plânge”, Expoziția Națională „Fotografia document etnografic”, Cluj-Napoca, (2018).

 

      Pe cât de simplu și modest, pe atât de impunător și mare în opera transmisă, pe cât de serios, atât de sensibil în lucrări și culoare, regăsindu-se pe sine ca artist, nu doar în pictura și sculptura naivă, ci și în poezii, unde eul creator se află în diferite posturi: îndrăgostitul, revoltatul, nostalgicul, boemul. Prenumele său e legat de cel al marelui Sfânt Constantin, purtându-i numele ca un omagiu adus sfântului, iar familia Iftinchi are o rezonanță aparte, prin cele trei vocale cu triplu de i, aflate la începutul, mijlocul și sfârșitul cuvântului, subliniind viața lină, creativitatea, ușurința cu care își așterne gândurile prin intermediul pensonului/condeiului pe foaia de hârtie, iar consoanele reprezintă, uneori, bariere ale urcușului înspre realizare, dar pot avea și o semnificație pozitivă, în sensul că mijlocul vocalic conturează potențarea/adâncirea operei artistice. Poziționarea celor trei de i la începutul, mijlocul și sfârșitul cuvântului, simbolic, poate reprezenta și cele trei etape ale vieții: nașterea, căsătoria (viața) și moartea, iar ca să-l încurajăm pe maestru suntem undeva pe la mijloc în viață, în operă, iar până la ultimul i, final, mai sunt încă vreo 50 de ani. Mai jos veți descoperi lumea fascinantă a picturilor, a omului și artistului Iftinchi.  

 - Înainte de toate, Domnule Iftinchi, în câteva fraze, vorbiți-ne despre originile  dumneavoastră, despre familia dumneavoastră…

- Rădăcinile mele se trag pe linie maternă din vechiul târg al celor şapte coline. Străbunicul meu a fost preotul Vasile Chirica, care a slujit - în perioada 1926-1941 - la Biserica Sf. Vasile din cartierul Tătăraşi, aceasta fiind ultima parohie la care am găsit informații despre el. Pe lângă Institutul Teologic, absolvise şi Facultatea de Drept. Pe linie paternă sunt din inima ținutului bucovinean, mai exact din Frătăuții Vechi, un sat situat la 20 km de Rădăuți, Suceava. Bunicii mei au făcut parte dintr-o familie înstărită. Îmi amintesc, cu nostalgie, poveştile tatălui despre copilăria sa din perioada interbelică, fecior de chiabur, făcea multe năzdrăvănii bunicilor. Bineînțeles, totul a fost pierdut în urma colectivizării.

În anul 1950, tata a părăsit satul, stabilindu-se la Iaşi. Am văzut lumina zilei la 4 octombrie 1967, în Iaşi, fiind ultimul copil al Elenei, născută Totână, în anul 1927 şi a lui Gheorghe Iftinchi, născut în 1926. După cum se observă, sunt făcut la bătrânețe, făcând, astfel, parte din marea grupare ce poartă renumita denumire de „decreței”.  

- Când? Cum? Unde? s-a stârnit scânteia pentru a fi apropiat de arta naivă, pentru a o promova și a o iubi?

- În copilărie, nu-mi amintesc să mă fi gândit măcar o clipă că va veni o perioadă când voi păşi pe tărâmul artei. La vremea respectivă eram pasionat de sport. În clasele V-VIII, făceam parte din echipa de atletism a şcolii. După câteva tatonări pe la diferite discipline sportive, m-am oprit pe salteaua clubului Sportiv Nicolina, practicând - cu regularitate - lupte libere aproximativ 5 ani, având ca antrenori pe Ştefan Enache şi Emil Butu, două nume sonore în lumea sportivă. Am absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza”, profil mecanic, prelucrător prin aşchiere.

Din 1 aprilie 1987 am devenit om al muncii, fiind salariat la I.M.A.M.U.S, ca rectificator. Perioada căderii comunismului m-a prins în haina militară, satisfăcându-mi stagiul la UM Topraisar din județul Constanța. Noul regim, instalat în iarna lui ”89, m-a transformat în anul 1992 din muncitor calificat în şomer. După o pauză de aproximativ un an, m-am reangajat la o fabrică particulară de mobilă, ca strungar în lemn. Asta se întâmpla în vara anului 1993. Venind dintr-un domeniu în care unitatea de măsură era micronul şi poposind într-o lume a scândurilor, totul era schimbat. Cu toate acestea, observând că pot să modelez lemnul pe strung, după bunul plac, am decis în august 1994 să schimbăm poziția, să mă învârt eu în jurul lui. Confecționându-mi o daltă dreaptă dintr-o pânză de ferestrău mecanic, am început să cioplesc la o bucată de scândură de paltin. Când am început să cioplesc, nu cunoşteam termenii din domeniul artistic. Fără să vreau, am început să fiu atras de fibra lemnului, lucram zilnic acasă diferite basoreliefuri. Vizitând, uneori, când mă aflam în trecere, grupul artiştilor ce expuneau la sfârşit de săptămână pe esplanada Teatrului Național, admirând - în special - lucrările realizate în lemn, în ianuarie 1998, am îndrăznit să-l abordez pe un sculptor pentru a-i mărturisi pasiunea mea, având dorința de a afla dacă scândurile mele sunt sau nu bune. Gheorghe Durac, pentru că despre Domnia Sa este vorba, mi-a propus să le aduc pentru a le vedea. Îmi amintesc că într-o oră eram deja – în fața teatrului, cu o sacoşă în care luasem nouă lucrări, dornic să aflu ce-mi va spune. Lucrările au fost pe placul Domniei Sale, îndemnându-mă să le expun alături de ale lui. La apariția unui personaj nou, precum eram eu, în grupul celor care expuneau, cum era şi firesc, au apărut imediat artiştii. Aşa am făcut cunoştință cu o parte din lumea creatorilor din Iaşi. Atunci am aflat de existența Asociației Artiştilor Plastici, devenind membru în luna martie. Debutul expozițional efectiv a fost în cadrul Salonului de primăvară, organizat de Asociația Artiştilor Plastici, unde juriul, avându-l ca preşedinte pe regretatul Aurel Istrati, mi-a oferit premiul doi pentru sculptura modernă „Lacrimi”. Din discuțiile purtate cu membrii Asociației, am aflat că o parte din lucrările mele se încadrează în sfera artei naive. Pictorul Gheorghe Boancă mi-a spus de Expoziția Naționala de Artă Naivă de la Piteşti, cel mai important eveniment de la noi din țară. Participând în octombrie 1998 la vernisajul expoziției de la Piteşti, am păşit, cum s-ar spune, în breasla artiştilor naivi din România, având ocazia să cunosc nume sonore din acest domeniu. Trebuie să vă mărturisesc că la acea vreme nu ştiam mai nimic despre acest gen de exprimare plastică.

- Totuși, până a vorbi despre toate acestea, de unde pasiunea de a „scotoci” în toate „cotloanele” universului pentru a afla cele mai tainice trăiri despre viața și opera artiștilor naivi, atât din lume, cât și din România?

- Vorbind la modul general, sunt o persoană care atunci când am prilejul de a cunoaşte ceva şi simt în acelaşi timp şi o atracție la noul ce mă acaparează, îmi place să aflu, să documentez, să cunosc cât mai mult. Paralel cu participarea la diferite expoziții, am dorit să mă informez, căutând diferite cărți despre arta naivă. Adevărul e că sunt puține cărți publicate. Tot citind şi comparând înscrisurile semnate de diferite persoane care s-au aplecat asupra acestui gen de artă, am observat că cea mai mare parte a informaților lipsesc. Fără să-mi fi propus acest lucru, luat, cum se zice în termeni populari, „de val” - am început să-mi formez propriile idei despre arta naivă, având la bază ca punct de pornire tot ce s-a publicat.

Consider că proiectele mele în acest domeniu sunt, de fapt, o completare la informația care este necesară pentru a se înțelege cât mai corect ce este arta naivă, cât şi traiectoria ei în lumea culturală. Arta naivă este o formă de exprimare - în spațiul vizual - a sufletului.  Privind cu atenție, aflăm din secretele celui ce şi-a lăsat semnătura pe pânză sau pe fibra lemnului. Viața fiecăruia dintre noi poate fi scenariul unui film sau subiectul unui roman. Admirând creațiile celor care au înclinație spre partea artistică şi cunoscându-le cât de cât şi fragmente din viață, putem să ne formăm o impresie mult mai clară despre amprenta pe care o lasă în lumea culturală. Am avut prilejul să observ la unele evenimente expoziționale, colegi de breaslă care îşi prezentau lucrările cu tot felul de explicații pentru a-şi face cunoscute creațiile. Este total greşit! Lucrarea trebuie să vorbească singură, fiecare privitor va înțelege după puterea cunoştințelor sale mesajele pe care artistul doreşte să le transmită publicului larg. Cunoscând puțin din viața de zi cu zi a artistului, reuşeşti să captezi mesajul transmis prin desen şi culoare sau în cazul lucrărilor tridimensionale prin intermediul formelor.  Fiecare lucrare în parte este, de fapt, o poveste a unui suflet, care este încătuşat în trupul pământean.        

- Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, arta naivă? Ce ne puteți spune despre originile acesteia? Când a început să se manifeste, la noi în țară, acest exuberant fenomen? Care sunt primii artiști naivi din țara noastră?

- Anul acesta, am împlinit 23 de ani de la debutul artistic, timp în care am expus în calitate de sculptor, pictor, fotograf sau iconar la 260 de manifestări expoziționale. La vernisajele dedicate artei naive, am avut ocazia să ascult tot felul de prezentări din partea unor persoane care se poziționau în postura de critic. Am remarcat că absolut toți au o introducere standard de prezentare a artei naive. La nivel internațional se discuta despre Rousseau Vameşul, pionerul artei naive mondiale, iar referitor la trecutul nostru istoric este pomenit Ion Niță Nicodin. Aşa se face că de fiecare dată aceste două nume sunt rostite cu regularitate. Trebuie precizat că arta naivă are rădăcinile mult mai adânci şi pronunțate. Rousseau este şi va rămâne un punct de reper, el fiind primul care şi-a expus lucrările la Salonul pictorilor independenți de la Paris în anul 1886, atrăgând, astfel, atenția tuturor din jur prin felul său de a se exprima plastic, fiind considerat la acea vreme un pictor modern. La noi în țară Ion Niță Nicodin este pionier, pentru că a organizat prima expoziție personală pe afişul căreia era scris pictură naivă. Privind cu atenție parcursul artei naive, în special în Europa, arată totul altceva.

Așadar, în anul 1930 pe teritoriul fostei Iugoslavii, un student la arte plastice fiind în trecere printr-un sat, intrând într-un magazin sătesc, observă un tânăr că desena pe foile de ambalaj. Era Ivan Generalić, cel care - în timpul liber - îl ajuta pe unchiul său, proprietarul magazinului din sat. La vremea respectivă avea în jur de 16 ani, el fiind născut în anul 1914. În următorul an - 1931- deschizând deja prima expoziție personală în Zagreb. Acesta a fost punctul care a dat naştere unui fenomen - într-un timp scurt - făcând înconjurul lumii. Toată lumea era fascinată de pictura naivă iugoslavă, mai ales după terminarea celui de al doilea Război Mondial, grupul artiştilor iugoslavi erau o forță în domeniul plastic, lucrările lor fiind foarte căutate de marii colecționari de artă. Trebuie spus că în vechiul regim era şi o întrecere la nivel de partide.

Având o țară vecină în care se crease deja valuri, atât în Europa, cât şi pe celelalte continente prin originalitatea creațiilor unor oameni simpli din popor, imediat s-a luat şi la noi unele măsuri. Astfel, activişti de partid au primit dispoziția de a găsi „țăranul creator”. La vremea respectivă, trebuie să precizăm că Ion Stan, poreclit Pătraş, modificase, încă din 1935, aspectul crucilor din satul natal Săpânța, transformând, astfel, crucea într-un obiect de artă autentică, sculptând pe ea un basorelief, iar după un timp a aplicat şi culoarea. Se ştie faptul că sistemul comunist nu a avut o relație bună cu lumea creştină. Nu puteau activişti de partid, de la vremea respectivă, să promoveze un țăran care era legat strâns de cultul creştinismului. La Ion Stan Pătraş, toată creația sa se contura şi prindea viață pe cruce. Un simbol refuzat de comunişti.

În zona noastră, a Moldovei, era Policarp Vacarciuc, care după standardele partidului, nu avea „origine sănătoasă”. El fiind deținut politic în perioada 1950-1960, nu putea fi prezentat ca un creator original, deschizător de drumuri. Aşa a fost găsit Ion Niță Nicodin, țăran, dintr-un cătun din județul Arad, deschizând în anul 1968 o expoziție personală la Casa Scriitorilor din Bucureşti, fiind susținut de George Macovescu, un important om politic la vremea respectivă.

Termenul de „artă naivă” apare pentru prima dată pe teritoriul țării noastre în aprilie 1967, la Piteşti, atunci când se organizează o primă expoziție de grup, pe afişul căreia stătea scris artă naivă, iar în anul 1969 deschizându-se Expoziția Națională de Artă Naivă, eveniment care, anul acesta a deschis uşa celei de a LIII-a ediții. Vreau să precizez că tot demersul acesta de la Piteşti a fost organizat de Casa Creație Populare Argeş în colaborare cu Muzeul Județean Argeş, cât şi de redacția revistei „Argeş”. Cei care sau ocupat efectiv au fost pictorii profesionişti care urmăreau - cu mare atenție - marea simeză expozițională din Europa şi nu numai. Aş aminti aici pe cei trei pictori profesionişti: Aurel Calotă, Lucian Cioată şi Vasile Savonea, acesta din urmă fiind angajat la Casa Centrală a Creației Populare Bucureşti,  Costin Alexandrescu, director la Casa Creație Populare Argeş, Mihai Diaconescu, redactor-şef al revistei „Argeş”, renumitul critic de artă Radu Ionescu şi nu în ultimul rând doctorul Roland Anceanu, un mare colecționar de artă naivă, el fiind şi cel care a pus baza de temelie la realizarea Galeriei de Artă Naivă din cadrul Muzeului Județean Argeş, care - astăzi - are în patrimoniu peste 1000 de lucrări de artă naivă.

Traiectoria acestei arte îşi are punctul de plecare de la pictura rupestră. Pe parcursul timpului atribuindu-se mai multe denumiri precum artă primitivă, artă populară, pictură țărănească. 

În perioada medievală, vechile manuscrise erau îmbogățite de ilustrații, aici aş aminti pe Picu Pătruț, Logofătul Petrache, Năstase Negrule, care au lăsat mărturii foarte clare din care sau inspirat meşteri zugravi. Aceşti creatori, marea majoritate anonimi, şi-au lăsat amprentele în vechile lăcaşuri de cult. Vechile biserici de lemn din Transilvania secolelor XVII-XIX sunt adevărate capodopere de artă naivă sau artă populară, așa cum sunt prezentate în diferite materiale de specialitate.  

- Dacă nu se producea „dezrădăcinarea” oamenilor de la sate prin venirea lor către oraș, puteam vorbi despre arta naivă? Vă întrebăm, pentru că, astăzi, arta naivă își „joacă hora”, după cum se poate constata, în mare măsură, în oraș/orașe prin atelierele artiștilor naivi din apartamentul lor sau din anumite mansarde ale blocurilor, garaje ale acestora.

- Această modalitate de exprimare plastică sinceră, care izvorăşte din interiorul creatorului, nu are legătură cu zona de proveniență a artistului. Sufletul, nu poate fi îngrădit. Este foarte vizibil că subiectele abordate de creatori - în lucrările naive - îşi au izvorul de  inspirație din viața satului. Toată traiectoria vieții omeneşti - cuprinzând principalele etape, cât şi tot ce înseamnă activitatea de zi cu zi în care regăsim obiceiuri şi tradiții - este oglindită în lucrările de artă naivă. Artistul plastic naiv surprinde toată atmosfera, predomină satul pentru că până şi Lucian Blaga spunea destul de clar că: „veşnicia s-a născut la sat”. Artistul nu se poate desprinde de locul naşterii sale. Chiar dacă, să presupunem că, el este născut la oraş, dar vacanța şi-a petrecut-o pe prispa bunicii de la țară, având contact cu tot mediul în care există o strânsă legătură dintre om şi natură. Rădăcina este, a fost şi va rămâne vatra satului, locul unde s-a născut totul. Chiar dacă în zilele noastre, unii pictori îşi au atelierul în balcon, cocoțați la înălțime, privind în jos, zilnic, spre forfota urbană, fiind înconjurați de tehnologia modernă, atunci când se desprind de mediul înconjurător pentru a crea, evadează cu mintea în spațiul mioritic, pentru că acolo găseşte o linişte de unde îşi poate încărca propriile baterii ale trupului. Sunt cazuri când unii colegi au creat compoziții inspirate din freamătul zilnic al oraşului. Aşa s-au născut creațiile ce transmit anumite mesaje, bine definite, care se adresează în special unei anumite categorii sociale. Acestea făcând parte din categoria lucrărilor cu mesaj politic.

În perioada comunismului era renumita manifestare expozițională „Cântarea României”, unde creațiile artistice trebuia să aibă un iz socialist. Am auzit şi am şi citit că - unii cercetători fac legătura artistului naiv cu țăranul, omul simplu de la țară. Este greşit, chiar şi Vasile Savonea în lucrarea sa „Arta naivă din România”, publicată în anul 1980 la Editura Meridiane din Bucureşti, a împărțit în capitole separate creatorii de la sate şi cei de la oraş. Indiferent de locul unde se naşte lucrarea sau de originea creatorului - că e țăran sau orăşean - mesajul pe care-l transmite în spațiul public este învăluit de autenticitate şi puritatea unui suflet.     

- În urma experienței dumneavoastră de om ancorat pe acest tărâm, unic, frumos, poate prea puțin cunoscut de o parte a societății noastre, destăinuiți-ne câteva povești de viață ale unor artiști naivi, care v-au impresionat și, cu siguranță, pot crea emoții și cititorilor noștri? Aveți exemple de artiști naivi care au lucrat toată viața, au lăsat lucrări impresionante, pentru minte și suflet, dar în timpul vieții lor, nu au fost cunoscuți… din varii motive sau erau considerați „naivi”?

- Privind activitatea artiştilor naivi, observăm că o mare parte dintre ei au făcut primul pas pe acest tărâm al creație la o vârstă destul de înaintată, atunci când majoritatea refuză de a-şi mai face planuri de viitor. Amintesc pe Ghiță Mitrăchiță, care a debutat la 64 de ani sau Gheorghe Opriş, la 65 de ani. De pe meleagurile noastre aş aminti pe Aurora Năforniță, cea care a început să picteze după ce a rămas văduvă, debutând la vârsta de 62 de ani, pictura devenindu-i un sprijin la singurătatea care o cuprinsese. La fel este şi cazul Elenei Zbanț, care, la vârsta de 70 de ani a dorit să se exprime plastic. Nu există vârstă în artă. Sunt sigur că fiecare a făcut acest pas spre lumea artei, fiind împinşi de ceva din interiorul lor. Nu cred că vom cunoaşte toate dedesubturile care au stat la baza impulsului artistic.

Din tot ce am cercetat pe acest tărâm al artei naive, fiindu-mi necesar pentru a putea duce la bun sfârşit proiectele propuse, am fost profund impresionat de viața unui artist, pe care am avut onoarea să-l prezint în una din cărțile mele. Este vorba de Josef Karl Radler (1844-1917), născut în Cehia, se stabileşte la Viena în 1867, acolo unde îşi deschide un atelier de porțelan. Are opt copii, din care patru se sting la o vârstă fragedă. La vârsta de 40 de ani începe să aibă probleme de sănătate, iar din motive necunoscute se îndatorează foarte mult, pierzând - în final - afacerea cu obiectele de porțelan. În anul 1893, în urma unor tulburări de comportament, familia decide să-l interneze la azil, fiind diagnosticat cu demență secundară, schizofrenie. Izolat de familie, închis într-un spațiu îngust, începe să deseneze pe tot ce găsea. Astfel, desenul a devenit, pentru el, o alinare la marea ruptură pe care trebuia să o suporte. Se stinge din viață, pe patul de spital, în anul 1917. Mai târziu, în anul 1965, în timpul lucrărilor de renovare a spitalului sunt descoperite - într-o încăpere - peste 850 de lucrări. Prin anii ”80 ai secolului trecut, o parte din lucrări sunt expuse pe pereții institutului. În anul 1994, Muzeul de Artă din Viena organizează o expoziție personală, publicând şi un catalog cu opera artistului. O viața de om, destul de amară, în care doar culorile i-au îndulcit sufletul. Gândiți-vă că respectivul artist a pictat fără să gândească, pentru ca, mai târziu, lucrările sale să ajungă într-o expoziție. Pictura, pentru el, a fost nu doar un remediu, ci și un refugiu, ascunzându-și durerea pe care o simțea în piept. Fără a avea intenția de a supăra pe cineva, în zilele noastre unii au devenit vânători de premii, folosind diferite mijloace, numai pentru a le obține, considerând că aceste „cartoane” lipsite de valoare o să le aducă faima de mari artişti. Din păcate, nu au înțeles ce reprezintă arta. Am o vorbă pe care o folosesc atunci când simt nevoia și, acum, în acest dialog cu dumneavoastră, țin să o amintesc: „artistul devine celebru atunci când  intră în putrefacție, în funcție de ce a lăsat în urmă”.

- Sunteți redactorul-șef al revistei „Galeria naivă”. Când a prins contur acest proiect al dumneavoastră? De ce v-ați gândit că artiștii naivi trebuie să fie promovați într-o publicație? Descrieți-ne acest proiect - când apare? De cât ori pe an apare? Unde apare? Cui se adresează și ce surprinde?

- Revista „Galeria naivă” am fondat-o în martie 2011, dorind să fie un spațiu unde să pot înregistra evenimentele care au loc în această breaslă a artei naive. Când am început să scriu  „Istoria Arte Naive din România”; o prezentare cronologică în date şi imagini a artei naive de la începuturi şi până în prezent, publicată în anul 2014, în două volume, la Editura CreArt, la care am muncit opt ani, am găsit foarte multe piedici, lipsind cu desăvârşire foarte multă informație. Am găsit piedici chiar şi la unele Centre de Cultură, care au în activitatea lor evenimente expoziționale dedicate artei naive. Reprezentanții acestora refuzând în mod categoric colaborarea. Nu am cerut mare lucru, ci, doar, imaginea unor afişe expoziționale, lista participanților, lista premianților, informații care se puteau trimite - foarte simplu - prin intermediul unui e-mail. În carte am prezentat fiecare eveniment în parte: cu afiş, lista participanților, fotografii de la eveniment, ecouri în presă. Pe lângă expoziții, în carte, sunt prezentate: taberele de creație, lansările de carte, colecțiile de artă naivă de stat sau particulare, filme documentare. Am încercat să surprind totul, numai că prin dezinteresul unor directori, au rămas nişte goluri pe care nu am reușit să le evidențiez în cercetarea întreprinsă. M-am lovit de zid până şi la Iaşi, locul unde îmi desfășor activitatea. Acesta este motivul principal care m-a determinat să formez un spațiu în care să pot înregistra întreaga activitate - cu bune şi rele - din breasla artei naive.

Revista apare de patru ori pe an, în lunile martie, iunie, septembrie şi decembrie, este în format A4 și are 32 de pagini color. Primul capitol este dedicat „Evenimentelor” unde sunt prezentate expozițiile din țară. Al doilea capitol se intitulează „File de istorie”, unde sunt prezentați artiştii care au plecat din lumea cu dor în lumea fără dor. În cel de al treilea capitol, intitulat „Apariții editoriale”, găsim o prezentare a volumelor publicate în domeniul artei naive. Cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a revistei, am adăugat un nou capitol - al patrulea - „Naivi de pe mapamond”, unde sunt prezentați artişti din diferite țări, care colaborează cu redacția revistei. Revista este singura publicație periodică, înregistrată conform legislației, atât din țară, cât şi din străinătate. Nu am nici un sprijin financiar pentru revistă, ci o editez cu banii de la colegii care-şi doresc abonament pe care și-l fac la începutul fiecărui an.  

- Anual, la Iași, la începutul lunii septembrie, vernisați, de nouă ani, iată – a fost ediția a IX-a, un frumos salon de artă naivă, eveniment organizat în memoria pictorului naiv Policarp Vacarciuc. Prezentați-ne acest eveniment și de unde ideea de a vă gândi la Policarp Vacarciuc? Cine a fost Policarp Vacarciuc? Care au fost reacțiile participanților, dar și a celor implicați în buna organizare a evenimentului… după primele ediții?

- Sub egida revistei „Galeria naivă”, cu ocazia împliniri unui an de existență, am decis să organizez un Salon de Artă Naivă. Astfel, în septembrie 2012, am deschis prima ediție, prezentând, pentru început, numai artişti ieşeni. Începând cu a II-a ediție am impus evenimentului un nivel național. Am simțit nevoia ca manifestarea să aibă o altă denumire față de cele care au o denumire standard, diferențiindu-se doar prin denumirea oraşului unde are loc. Am ales denumirea Salonului - „Policarp Vacarciuc”, purtând, astfel, numele unui artist ieşean, fiind primul nostru artist naiv care a început să expună din anul 1964. Din anul 2018 am ridicat iarăşi nivelul Salonului, invitând artişti naivi din diferite țări. Evenimentul are loc la începutul lunii septembrie şi se desfășoară în Galeria de Artă a Ateneului Iaşi.

            Ca ecou, în urma colaborării cu Centrul Județean pentru Conservare şi Promovarea Culturii Tradiționale Botoşani, acolo unde revista a fost coorganizatoare, în iarna anului 2013, am deschis - în orașul lui Eminescu - Salonul Național de Artă Naivă „Gheorghe Sturza”. Împreună cu reprezentanții Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare” din Piatra Neamț, unde, de asemenea, revista a fost coorganizatoare, am reuşit să inaugurăm Salonul Național de Artă Naivă „Neculai Popa”.

            Consider că aceste demersuri pe care le-am întreprins sunt rezultatul ecourilor expoziției de la Iaşi, care, iată că, încet-încet, aduncă nume sonore din arta naivă. La fiecare ediție a salonului de la Iaşi, am reuşit să public câte un album expozițional, acesta reprezentând o dovadă - pentru viitor - a manifestării respective. Evenimentul de la Iaşi este organizat cu sprijinul artiştilor, care achită o taxă de participare.

- În anul 2010, la Editura PIM din Iași, v-a apărut - „Enciclopedia - 50 de ani de artă naivă în România”. Conturați-ne, în câteva fraze, acest impozant proiect al dumneavoastră. De unde ideea? Cum a fost în timpul cercetării? Pe durata a câți ani s-a întins munca dumneavoastră, pentru ca această lucrare să vadă lumina tiparului?

- Prin anul 2007 cred, mi-am dorit să pun bazele unei grupări care să se numească Uniunea  Artiştilor Naivi din România, dorindu-mi, astfel, să avem un loc al nostru în care să ne regăsim, pentru că în Uniunea Artiştilor Plastici, artiştii naivi nu sunt primiți, neavând studii de specialitate în domeniul artistic. Am avut această dorință să organizez o grupare a noastră, însă m-am lovit de diferite piedici, iar după un timp am renunțat. Dorința de a fi toți într-un loc, nu a putut să-mi iasă din cap şi atunci am publicat volumul „Enciclopedia - 50 de ani de artă naivă în România”, la care am cercetat şi scris doi ani. În carte prezint 302 artişti, dintre care mai bine de 200 sunt decedați. Lansarea volumului a avut loc la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, fiind prezentată de criticul de artă Tudor Octavian şi de actorul Cristian Şofron, director al Centrului.

- O atenție deosebită ați acordat-o și „autoportretului”, încât, nu demult, v-a apărut lucrarea - Dicționar de autoportrete din artă naivă universală. Ce ne puteți mărturisi despre acest volum? Ce surprinde acesta?

- Studiind diferite volume de specialitate de nivel internațional, am avut ocazia să cunosc foarte mulți artişti naivi, nume sonore care îşi au locul bine stabilit în istoria artei universale. Am în colecție „Enciclopedia mondială de Artă Naivă”, publicată în 1984 la Londra, un volum foarte interesant, în care avem şi noi românii 20 de artişti naivi prezentați. Având dorința de a trece granițele țării, privind cercetarea mea în domeniul artei naive, a trebuit să-mi croiesc propriul drum, fără a-l folosi pe cel deja bătătorit.  Pentru a putea face o selecție corectă aveam nevoie de un subiect clar al cărții, mai ales că am dorit să prind toată perioada de la apariția artei naive. Numărul creatorilor care au îmbrățişat această formă de exprimare este foarte mare. Chiar de la prima filă am scris un motto care-mi aparține prin intermediul căruia e introdus cititorul în cele 550 de pagini, textul fiind: „Autoportretul e ultimul examen ce-l dă artistul în fața marelui public avid de cultură, ca o dovadă că a atins perfecțiunea în sfera creației”. Alegând acest subiect, autoportretul, mi-am permis să fac o selecție şi în acelaşi timp să prezint dintre cei buni pe cei mai buni. Nu a fost uşor acest lucru, în schimb am scris șase ani în care am cercetat prin toate cotloanele artei. Fiecare artist are prezentat autoportretul şi date personale, la care am adăugate diferite informații legate despre viața personală. Dacă deschidem un album de artă, în dreptul fiecărui artist găsim scris, pe lângă datele tipice, precum data naşterii, studii, biografia artistică, ce expoziții a avut, premii, totul legat de sfera cultural-artistică, însă nu găsim nimic despre el ca om.

În „Dicționarul de autoportrete din arta naivă universală”, prezint omul şi nu artistul, cu toate bucuriile şi nevoile lui, oprindu-mă la anul debutului. În spatele fiecărui tablou există în primul rând un om, apoi vine artistul. Prezentând autoportretul, alături de cele mai importante evenimente din viața artistului, încerc să aduc la lumină, în primul rând, sufletul aceluia care a devenit un sclav al frumosului, lucrând cu multă dăruire, ajungând în postura de a-și crea propriul chip.

În carte, primul capitol se numeşte „De la portret la autoportret”, o prezentare foarte amănunțită a traiectoriei figurii umane în artă, începând de la primele mărturii din vechile grote, trecând prin vechile manuscrise, ajungând în era cunoscută a artei naive.

În dicționar sunt reproduse 375 de autoportrete datate - începând cu sec. al XVI-lea şi până în prezent, semnate de 223 de artişti din 43 de țări. Fiecare artist, pe lângă autoportret, are prezentată şi o lucrare de artă naivă.   

- O altă pasiune a dumneavoastră este pentru fotografie. Știm că ați participat la multe evenimente dedicate fotografiei. Conturați-ne - în câteva fraze - pasiunea dumneavoastră, amintindu-ne principalele concursuri la care ați participat, punctându-ne și premiile obținute.

- Primul aparat de fotografiat mi l-am cumpărat în 1995, un Zenit 15M. Tot timpul am fost atras de imagine. Dornic de a păstra clipa ca amintire, am păşit, împins de impuls, şi în această latură artistică.

Am debutat ca artist fotograf la ediția a IV-a a Târgului Internațional de Arte Vizuale de la Bucureşti, în 2001. În același an am debutat şi în pictură. Apoi, am devenit membru în Asociația Artiştilor Fotografi din România, o grupare cu vechi tradiții în acest domeniu.

            Am expus la importante evenimente dedicate artei fotografice, organizate de diferite fotocluburi din țară. 

Comparativ cu arta plastică, arta fotografică este mult mai grea. La un eveniment expozițional se primesc în jur de câteva mii de imagini, dar sunt expuse circa 200 de lucrări. Selecția este foarte dură. Atunci când eşti acceptat să expui într-un salon fotografic, înseamnă că imaginea ta transmite ceva.

În anul 2007 am deschis o expoziție personală intitulată „Între cer şi pământ” la Galeria de Artă Casa Cărții, prin intermediul căreia am prezentat 50 de fotografii. La nivel național, am reuşit să expun în 42 de saloane dedicate artei fotografice, organizate în diferite oraşe ale țării. Ca o recunoaştere, sunt prezent în zece albume de artă fotografică şi am obținut o mențiune în anul 2004 la Constanța. Nu demult, la Expoziția Națională „Fotografia document etnografic”, ediția a XV-a, care se desfăşoară la Cluj, fiind organizată de Centrul Județean pentru Conservare şi Promovarea Culturii Tradiționale, am obținut un premiu. În fiecare an, la acest eveniment există şi o tematică. În anul 2018, subiectul a fost „Cimitirul satului”, iar juriul mi-a oferit premiul pentru lucrarea „Cineva plânge”, în fotografie fiind surprinsă o cruce înconjurată de apă.

-  În ultimii ani ați început o bună comunicare cu artiști naivi din întreaga lume. Cum ați reușit să vorbiți cu ei? Care sunt subiectele de discuție cu aceștia? Sunt străinii interesați de arta naivă românească? Cum este văzută țara noastră - de către artiștii străini - prin lucrările artiștilor naivi români?

- Comunicarea cu artiştii străini se datorează, în primul rând, activității mele pe latura publicistică. Atât revista, cât şi cele 23 de volume dedicate artei naive, a atras atenția artiştilor. Aşa se face că am strânse legături de colaborare pe acest tărâm. Urmărindu-mi activitatea, am fost solicitat să-mi expun chiar şi părerea personală în unele volume apărute în străinătate cu ocazia unor manifestări. Discuțiile au loc în spațiul virtual, nouă tehnologie ne ajută să traducem orice text, dându-ne, astfel, prilejul să avem o strânsă legătură unde subiectul este arta naivă.  Privită din afară, arta naivă românească are o imagine autentică şi este plină de culoare, atrăgând privirile multor colecționari. Ca o dovadă, în anul 2002, marele colecționar german Herbert Wiesner publică un album dedicat artei naive româneşti, prezentând întreaga colecție pe care o deține.

- De-a lungul anilor, ați făurit multe lucrări naive în lemn. Care lucrare vă e cea mai apropiată sufletului? Care lemn vă e cel mai apropiat? Cum reușiți să oferiți o „nouă viață lemnului”?

- Fibra lemnului a fost şi va rămâne pentru mine cel mai important tărâm prin care îmi pot exprima cele mai complexe trăiri interioare, ajutându-mă, astfel, să le scot la lumina zilei. Nu pot să fac o clasificare a lucrărilor, fiecare în parte s-a născut, prinzând contur cu ajutorul dălții, şi în acelaşi timp... a furat o mică parte din sufletul meu. Toate sunt pe aceeaşi linie. Vorbind la modul general, fiecare lucrare a unui artist sunt precum copii săi, niciodată nu o să poată să facă o departajare între ele.

            Referitor la esența lemnului, fiecare are caracteristica lui, în afară de brad, care nu este indicat pentru sculptură, pentru că are celula în formă de liană, în rest toate esențele de lemn se pot modela. Cele mai căutate sunt nucul, cireşul şi paltinul, pentru că poți tăia cu dalta fără a ține cont de poziția fibrei. Teiul este cel mai des întâlnit, se sculptează foarte uşor, comparativ cu stejarul sau frasinul.

Pentru a transpune o idee în fibra lemnului nu e obligatoriu o anumită esență lemnoasă, în principal trebuia să ținem cont de forma inițială a masei lemnoase, trunchiul. În funcție de forma lemnului, artistul poate adapta ideea pe care doreşte să o realizeze. Personal, niciodată nu am reuşit să duc la bun sfârşit ideea de început atunci când sculptez. Cu fiecare daltă ce îndepărtează materialul, lemnul începe să-ți vorbească, ajutându-te să descifrezi secretul lui. Sculptorul, de fapt, îndepărtează un surplus de material, lăsând lucrarea să iasă la lumina zilei. Fiecare bucată de lemn are în mijlocul ei o mică capodoperă, e nevoie de un intermediar, care, în cazul de față, este sculptorul, pentru a o elibera. Relația dintre sufletul creatorului şi fibra lemnului, dă naştere unor forme ce transmit anumite sentimente, atrăgând privirile. Pentru a face ca lemnul să vorbească trebuie să ai puterea să te deconectezi de tot ce este în jur, lăsând doar inima să-ți vorbească, ghidându-te, urmărind nişte paşi pentru a putea lucra şi, la final, să reuşeşti să transformi o banală bucată de lemn, care ar fi trebuit să ardă în sobă, într-o lucrare admirată de iubitorii de artă.       

- Domnule Iftinchi, vă simt ancorat în lumea strămoșilor noștri prin tot ceea ce faceți? Cum îi vedeți pe cei care ne-au zămislit și în cea constă frumusețea vieții? Gândindu-ne la Faust, a lui Goethe, „dacă ar fi să opriți clipa”, ce i-ați spune?

- Fiecare dintre noi avem propriile rădăcini, foarte adânci, de care suntem ancorați spiritual. Referitor la seva pe care o extragem, necesară supraviețuiri, depinde de fiecare individ în parte. Nu este o regulă dacă în familie ai avut părinți sau bunici într-un domeniu şi tu la rândul tău, să spunem, navighezi spre acel tărâm. De exemplu, eu nu am avut pe nimeni în familie care să fi prezentat inclinații artistice. Consider că fiecare îşi croieşte propriul drum. Cunosc persoane care au insistat asupra copiilor să meargă într-o anumită direcție, rezultatul fiind de multe ori catastrofal. Fiecare are propria personalitate, nu putem urma un şablon folosit de înaintaşii noştri. Trecutul strămoşilor este doar un reper după care putem doar să ne ghidăm, dar rezultatul final e total schimbat.

Referitor la clipă, dacă o oprim, o dată cu ea se opresc şi visurile. Am rămâne într-o stare în care am privi numai înapoi, trecutul îl ştim totdeauna, ne-am ancora în trecut, fără să mai privim înainte că nu mai putem, că am oprit clipa. Următoarea clipă e viitorul. La fiecare secundă ce se scurge din timpul nostru se transformă în trecut. Viitorul e timpul ce nu l-am apucat a-l trăi, este mereu plin de surprize. Omul, în general, trăieşte din vise şi speranțe, că „o să facă”, „o să ajungă”, totul se raportează la vremea ce va veni. Ca o concluzie, nu-mi doresc a opri clipa, ci aş dori să pot să-mi imaginez ce vom discuta peste zece ani, de exemplu, atunci când ne vom întâlni, referitor la acest interviu.   

  - Împreună cu Gustav Hlinka și Mihai Dascălu ați surprins viața și activitatea artiștilor naivi participanți la mai multe manifestări dedicate fenomenului despre care vorbim. Descrieți-ne, secvențial, rezultatul acestor evenimente.

- În decembrie 2005, aflându-mă la vernisajul Salonului Internațional de Artă Naivă de la Bucureşti, seara, la masa festivă, colegul meu Mihai Dascălu a venit cu ideea: ce ar fi să scoatem o carte cu amintiri din viața noastră de naivi? Din câți am fost prezenți, doar trei am prins această idee şi în 2006,  la doar un an, la Expoziția Națională de Artă Naivă de la Piteşti, lansam primul volum „Aventuri în insula naivilor”, având trei coautori, Mihai Dascălu de la Oradea, Gustav Hlinka din Reşița şi subsemnatul. Această prietenie, care, în final, după cum se ştie, s-a destrămat, a reuşit să scoată la lumina zilei un număr de patru volume.

            Al doilea volum se intitulează „Povestiri din spatele simezei”, apărut în 2007, lansat tot la expoziția de la Piteşti.

            „Sub umbrela artei naive”, a fost cel de al treilea volum, lansat la Forumul German din Reşița, în anul 2008, iar ultimul volum a fost lansat în 2009 la expoziția de la Piteşti, purtând numele de „Caravana naivilor”.

Toate cele patru volume au fost publicate la Editura Pim din Iaşi, ocupându-mă, astfel, şi de partea de editare. Fiecare volum este împărțit în trei capitole, fiecare autor având partea lui. Fiecare a prezentat ce a dorit, subiectele celor trei capitole neavând o continuitate.

Referitor la capitolele mele, în primul volum am vorbit despre „În tabără la Gărâna”, unde am prezentat atmosfera din această tabără din Munții Semenic. „Păşind prin artă” este capitolul din cel de al doilea volum, în care povestesc diferite întâmplări petrecute cu ocazia unor evenimente artistice, tabăra internațională de la Tulcea sau povestea vinului de Iaşi. În volumul din 2008, capitolul se numeşte „Naivi în oglinzi”, unde am prezentat peripețiile din cele două tabere de creație ce au avut loc la Oglinzi, județul Neamț în anii 2001 şi 2002.

            În ultimul volum, titlul capitolului este „Întoarcerea naivilor”, un capitol dedicat expoziției de artă naivă de la Botoşani din 2008, prezentând toate comentariile şi frământările din preajma unui eveniment artistic.

Cele patru volume numără 966 de pagini de amintiri trăite în lumea naivilor. O destăinuire în fața publicului, prin care încercăm să prezentăm clipele trăite într-un mediu cultural-artistic, cuprinzând, atât micile secrete, cât şi părerile despre artă şi lume.  

- Domnule Iftinchi, știu că aveți o colecție impresionantă de lucrări ale pictorilor naivi din România și nu numai. De care lucrare sunteți împlinit, mulțumit în suflet, pentru că o aveți în colecția personală. Detaliați-ne…

- O dată cu apariția revistei, am început să scriu diferite articole şi cronici în unele albume ale unor colegi sau albume expoziționale, drept mulțumire am primit câte o lucrare. Încet, în timp, numărul lor s-a mărit, ajungând, astăzi, la o adevărată colecție de artă naivă, semnată de artişti din 11 țări. Valoarea lor este dată de timp. Am în colecție lucrări ale unor artişti care au trecut în lumea umbrelor, pe unii cunoscându-i. Nu pot face o departajare, fiecare lucrare are propria poveste, fiind, de fapt, amprenta vizibilă a unui suflet care s-a aplecat asupra artei.

            Fiind colecționar şi pasionat de literatură, de-a lungul anilor, am achiziționat şi un număr destul de mare de materiale publicate dedicate acestei arte, conturându-se, astfel, o mică bibliotecă a artei naive universale, care, trebuie să recunosc, mi-au fost necesare în demersul meu publicistic. Pentru a te exprima într-un domeniu, trebuie să citeşti foarte mult. Este adevărat că internetul este plin de tot felul de site-uri unde găsim tot felul de înscrisuri, dar nu putem lua de bun tot ce se publică în acest spațiu. Cartea rămâne singura sursă de cercetare, care îți oferă şi garanția ca toată informația a trecut printr-un filtru al celui care a publicat-o.

- Ce tablouri surprind trecerea prin istorie a poporului român?

- Din subiectele abordate de mine sunt câteva legate şi de istoria poporului sau de diferite evenimente care au avut loc de-a lungul secolelor pe aceste meleaguri. De exemplu - „Revoluția/1989” este o lucrare realizată în lemn de cireş, în care, prin tăișul dălții, am dorit să prezint clipa care ne-a adus schimbarea regimului politic. Un tanc călărit de oameni care țin în mâini steagul şi tot felul de lozinci. În pictură, cea pe care o consider mai deosebită din punctul meu de vedere, este lucrarea „Coroana României”, în care prezint clipa când ne-a fost luată coroana şi modalitatea prin care ea a fost îndepărtată din țară. Această lucrare am realizat-o cu prilejul sărbătoririi Centenarului.

- Ce tonuri ați folosi pentru a transpune societatea actuală într-o lucrare semnată de Costel Iftinchi și ce titlu i-ați da?

- Sunt sigur că mulți colegi, nu numai eu, privind atmosfera în care ne aflăm vor alege culoarea gri. Eu fiind un naiv, visez, aş alege culori calde, aprinse, care să emane în jur căldură sufletească. Dacă subiectul este societatea în care trăim, titlul ar fi „Visul românului transformat în realitate”, o compoziție care depăşeşte orice barieră de obstacol. Consider că este loc şi pentru mai bine. Nu trebuie să renunțăm să visăm.  

- Mama este universul copilului în sens exhaustiv, este raiul nostru pe pământ. În afară de faptul că este icoana pe care o păstrăm în suflet mereu, o aveți surprinsă în tablouri?

- Această icoană de care spuneți a fost mereu un subiect atins de foarte mulți creatori, indiferent de mijloacele de exprimare. Am un portret realizat, în creion, iar în sfera literară, în fiecare volum de poezie pe care l-am publicat, am o poezie dedicată sufletului care mi-a dat viață. Mi-am prezentat părinții în mod egal, considerând că ei sunt, de fapt, un întreg din care eu m-am născut şi am devenit ceea ce sunt. 

- Cum vedeți destinul artei naive? Sunt tineri interesați de arta naivă? Aveți ucenici?

- Imediat după ce a căzut comunismul au avut loc multe schimbări la nivel național. În latura artistică, vorbind la modul general, există o mare libertate de exprimare. Îmi amintesc că, în perioada vechiului regim, după cum îmi povesteau colegii - nu aveai voie ca în tabloul tău să se vadă vreo turlă de biserică. Acum, fiecare e liber să facă ce vrea. Chiar şi în latura literară se scrie foarte mult, nu mai există acea cenzură care-ți elimina - din carte - anumite pasaje care erau considerate împotriva statului. Cu toate acestea, împreună cu această libertate deplină, ne-a venit - la pachet - şi o categorie de „personalități”, care sunt mai puțin ancorate în sfera cultural-artistică, însă prin intermediul unei culori politice, au fost poziționate în anumite locuri de conducere în sistemul cultural. Este foarte adevărat, nu putem cunoaşte chiar totul, dar, la noi mândria pe care o capătă peste noapte unii oameni, datorită scaunului pe care îl ocupă, le astupă urechile, încât nu sunt interesați să asculte nici un sfat.

            Referitor la arta naivă, comparând evenimentele de dinainte de ”89 cu cele care se desfăşoară în zilele noastre, există o vizibilă diferență. La ora actuală, simeza artei naive este invadată de fals, un fals care înlocuieşte autenticitatea şi originalitatea acestei arte. Spun acest lucru pentru că am văzut încercarea unora să o numească spontană, singulară şi tot felul de expresii împrumutate.

Sunt o categorie de semeni de-ai noştri care îşi doresc - cu desăvârşire - acest statut de artist. Unii sunt chiar împinşi de la spate de părinți. După ce urmează cursurile de specialitate şi aici trebuie să recunoaştem că există: şcoala populară de arte, liceul de arte şi institutul de arte, ajungând ca absolvenți ai respectivelor forme de învățământ în fața unui juriu de specialitate, care îi refuză creația pentru că nu se încadrează la standardele artistice şi nu-l primesc în expoziție sau nu-l acceptă să devină membru într-o grupare artistică. O parte dintre cei refuzați se îndreaptă spre o altă latură, o altă profesie, dar există unii care râvnesc să ajungă mari artişti şi atunci ei migrează spre arta naivă.

Dacă privim simeza actuală a artei naive, vom găsi absolvenți ai institutului de arte. În cazul acesta, organizatorul ar trebuie să facă o separare corectă, dar lipsit de cunoştințe în acest domeniu, sau, în unele cazuri, neinteresat, acceptă şi pe cei care, de fapt, mimează naivitatea. Pe simeza naivă găsim expuse tot felul de lucrări precum: pictura infantilă, creațiile meşterilor populari, ilustratori de carte, iconari, pictori profesionişti, toți fiind prezentați marelui public ca fiind artişti naivi, iar, pe afiş, fiind foarte vizibil scrise aceste două cuvinte - „artă naivă”.

În discursul de deschidere, cel care are această sarcină vorbeşte despre naivitate în general.  Îmi amintesc că la o expoziția națională „cu pretenții”, printre lucrările de artă naivă erau expuse bâte crestate şi opinci, cât şi linguri de lemn. Chiar la deschidere, directorul organizator ținea o lingură în mână. Cel care vine la un asemenea eveniment, ce să înțeleagă? Tineretul care este interesat de artă, în general vorbind, o să poată distinge laturile ei, dacă la ora actuală expozițiile au devenit nişte „ghiveciuri” artistice?

În spațiul public, am observat tot felul de declarații din partea unora care râvnesc la o poziție favorabilă, lăudându-se într-un mod ce a depăşit bariera imaginarului.

      La ora actuală avem un artist care declară că are peste 3000 de expoziții colective la care a participat… cu tot cu Festivalul „Cântarea României”, care avea patru etape, locală, județeană, interjudețeană şi republicană, la care expuneau şi artişti plastici naivi. Astăzi avem doar 352 de manifestări, organizate de instituțiile sau fundațiile ce au în activitatea lor inclusă şi arta naivă. Diferența este enormă! Avem doctori în arta naivă, profesori de artă naivă care predau „naivitatea”.  Fals! Cât se poate de fals! În unele oraşe sau deschis aşa-zise şcoli de artă naivă. Pentru a preda, trebuie să existe un manual, însă cum predai ceva care nu există în programa şcolară a Ministerului Învățământului? În arta naivă nu există reguli, nu există unități de măsură. Cu toate acestea… se tot oferă premii. Curios este că - și aceasta se observă foarte clar - există un fel de abonamente la premii, mai tot timpul fiind scoase în față anumite persoane. Această promovare a valorilor care sunt lipsite de autenticitate şi originalitate a dus ca simeza artei naive să nu mai aibă strălucirea pe care a avut-o la începutul drumului. Foarte multe lucrări sunt copiate din pictura iugoslavă şi nu numai. Aici, de cele mai multe ori, găsesc vinovat pe organizatori, pentru că acceptă acest lucru. Ca o concluzie la toate acestea - susțin că - talentul nu se predă în şcoală, ci el este un dar de la divinitate.

- În încheiere, adunând experiență umană, dar și cea artistică, cum a fost văzut „Centenarul” prin ochii artistului Iftinchi?

- Generația noastră este martoră la evenimente importante care, cu siguranță, vor fi pomenite în paginile de istorie. Fără să vrem, facem parte din aceste momente și trăim clipe unice. Referitor la Marea Sărbătoare, am reuşit să public un volum dedicat acesteia. Albumul se numeşte „File de istorie în arta naivă românească”.  Prezint peste 200 de lucrări care au ca temă diferite momente din istoria României, semnate de 100 de artişti plastici naivi din toate timpurile. Lucrările sunt prezentate în ordinea cronologică a evenimentelor, terminându-se cu această epocă a democrației, în care vedem toate frământările şi conflictele politice. Consider că şi artiștii plastici naivi contribuie la păstrarea unor mărturii care sunt legate de istoria noastră şi, astfel, meritau să fie subiectul unui album, lucrare care să rămână generațiilor care vor veni.

Dumitru ȘERBAN