În
ediţia de astăzi a emisiunii noastre relatăm secvenţe audio de la lansarea
volumului Recviem pentru ţara pierdută, volum al scriitorului Nichita
Danilov, eveniment petrecut, vineri, 12 mai a. c., începând cu ora 15, în Palas
Mall, la Târgul de Carte – Librex.
La
un asemenea eveniment, cum era de aşteptat, au spus prezent nu doar
specialişti, critici literari, oameni acreditaţi, ci şi oameni simpli, iubitori
de frumos şi de poezie.
Evenimentul a fost unul reuşit,
complex, oameni specialişti au comentat şi au conturat opera scriitorului,
evidenţiind importanţa scrierilor lui Nichita Danilov, ca scriitor, om de
cultură, literat.
Au
luat cuvântul, Şerban Axinte şi Bogdan Creţu, fiecare dintre ei, prezentând în
discursul lor, date şi evenimente importante legate de scriitor, conturând,
atât opera, cât şi biografia acestuia. Şi cum prezenţa unor specialiști în
domeniu nu putea trece neobservată, Radio Iaşi - partener media al târgului de
carte, şi-a focalizat direcţia spre aceştia, intervievându-i, pentru a
rămâne mărturie şi celor care nu au fost prezenţi la eveniment.
Şi dacă, în materialul audio, postat mai sus, criticul literar Bogdan Creţu, ne-a sugerat să comentăm poezia lui Nichita Danilov, în cele ce urmează, nu putem trece cu vederea un astfel de sfat preţios, astfel încât să purcedem la drum.
Ca
un simplu literat, încerc să conturez în câteva fraze trăirile eului liric, pe
care le-am simţit şi recunoscut în textul suport, Recviem pentru ţara pierdută,
unde eul liric îşi face simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale ale
subiectivităţii: pronume şi verbe de persoana I şi a II-a – “cărăm”, “ne rugăm”, “vărsăm”, “aşternem”,
“scormoneam”, lexeme care conturează zbuciumul unui neam şi eforturile
fizice de salvare. Ipostaza eului creator, este una confesivă, după cum
spuneam, prin trăiri sufleteşti complexe.
De
asemenea, descrierea accentuează transmiterea unor stări sufleteşti din sfera
admiraţiei faţă de un neam, un popor… care nu se poate lăsa uitat.
O
altă caracteristică a prezenţei lirismului în textul dat este reprezentată de
expresivitate, printr-un un spectacol inegalabil al figurilor de stil şi
imaginilor artistice. Am remarcat în versuri suferinţa unui neam, obligat să-şi
părăsească glia, în dorinţa de a-şi păstra credinţa vie şi nealterată, idee
susţinută şi sugerată prin mijloacele de expresivitate.
Astfel,
prin comparaţia – “ne târîm secheunând ca nişte câini”, autorul conturează o
imagine vizuală/auditivă, creionând, poate, suferinţa unui popor fugar, care
găseşte ca singură soluţie de salvare, pentru a-şi apăra credinţa, fuga.
Lexemul
din câmpul semantic al fricii, reprezentat de “câine”… este transferat
în planul umanului, simbolizînd frica, teama, ura, agresivitatea, duritatea,
iar verbul la gerunziu – “secheunând” – subliniază strigătul
mut, neauzit; iar prin metafora “cărăm pumni de pământ dintr-o ţară în alta”,
este sugerată trecerea într-un alt
spaţiu, departe de casă, dar păstrând vie şi nealterată credinţa străbună,
astfel termenul pământ, devine laitmotiv al poemului, subliniind originea,
contopirea veşnică a omului cu trecutul, cu istoria, de ce nu? cu însăşi viaţa sau moartea, pentru că aşa cum spunea
Eminescu – “toţi ne naştem spre a muri”, iar în revelaţia lui Hyperion, din
finalul Luceafărului, omul este vremelnic, fiind un chip de lut,
pământul fiind şi simbolul ţărânei din care am fost creaţi.
