Faceți căutări pe acest blog

Translate

Italiană Rusă Portugheză Olandeză Poloneză Engleză Franceză Spaniolă Germană

duminică, 24 martie 2013

Festival de film rusesc în Parcul Copou

La Iaşi, în perioada 22 – 28 octombrie 2012, în incinta Casei de Cultură „Mihai Ursachi” s-a desfăşurat Festivalul de Film Rusesc KINO+. Evenimentul a fost organizat de către reprezentanţii Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România. Au rulat filmele – Ultimul canton (2012), Gambitul turcesc (2005), Povestea cosmosului meu (2009), Bunica Tosia (2003), Credinţă (2009), Gheorg (2009), Efect de seră (2005). Imediat după rularea ultimului film am dialogat, atât despre eveniment, cât şi despre producţiile prezentate - cu dl. prof. univ. dr. de la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

-          Domnule profesor, un eveniment aparte, în incinta Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Parcul Copou - Festivalul Filmului Rusesc. Pentru început, spuneţi-ne o părere a dumneavoastră, deoarece v-am văzut în sală - raportată la timpurile de astăzi când cultura, filmul, poezia, în anumite contexte, rămân într-un plan secundar.

-          Din păcate, prea adeseori. Cam aceasta este realitatea! Eu m-am bucurat să văd afişul acestui festival de film rusesc. Sigur eram la curent şi datorită dialogului cu colegii mei slavişti, care mă puseseră la curent, ştiind că sunt dintre cei care nu suferă de prejudecata, mă rog, americanizantă”, „occidentalizantă” – intenţionat folosesc aceste derivate, ironic, pentru că excesul acesta nu are de-a face cu adevărata cultură. Cultura adevărată este echilibrată, nu are prejudecăţi, nu face discriminări, nici pe temeiuri politice, nici pe temeiuri de mode şi valuri dintr-astea ale mimetismului de pe la noi. M-am bucurat să văd afişul, îmi pare enorm de rău că n-am putut vedea toate filmele, datorită faptului că octombrie şi noiembrie sunt nişte luni foarte încărcate cu manifestări, iar în primăvară, luna mai este la fel. Prea multe, simultane, care fac imposibilă prezenţa în mai multe locuri în acelaşi timp. Dar am văzut patru dintre filmele acestui Festival de Film Rusesc, foarte diferenţiate unul faţă de celălalt, cum bănuiesc că au fost şi cele trei pe care nu le-am văzut.

-          Ultimul canton” este primul film care a rulat. V-a plăcut?

-          Primul film care a rulat a fost excelent după părerea mea, şi ca scenariu, şi ca dramaturgie a imaginii şi a cuvântului pe ecran, cu titlul rusesc este „Krai”, iar traducerea românească, titlul românesc este „Ultimul canton”.  O poveste de dragoste, paradoxală, cu o derulare surprinzătoare care sporeşte efectul asupra publicului, asupra spectatorului, o poveste de dragoste între unul dintre milioanele de ruşi demobilizaţi la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, trimis cu o sarcină în Siberia, în departele acesta siberian, în ultimul canton, şi o femeie ce se află în acest loc, mutată acolo din suspiciunea oficială, propagandistică faţă de comunităţile germane, germanofone de pe teritoriul U.R.S.S.-ului la izbucnirea celui de-al Război Mondial. Deci, o comunitate aflată în regim de gulag în Siberia, silită să muncească fără a fi plătită, primea doar adăpost şi mâncare. Pe fondul acesta de asprime, de mizerie, de promiscuitate chiar, se detaşează această iubire a mecanicului de locomotivă care e acum fostul soldat. El descoperă în taigaua siberiană o locomotivă ruginită, trasă pe o linie moartă, şi în care află şi o femeie fugită de haitaşii sovietici, în 1941, la declanşarea războiului, când logodnicul sau iubitul îi fusese ucis de aceşti oameni înarmaţi. O descoperă şi toată povestea din film este de fapt progresia acestei apropieri a unuia de celălalt. Bărbatul are de înfrânt prejudecăţile pe care i le-a inoculat propaganda oficială. Femeia are de ieşit din sălbăticirea în climatul căreia a trăit timp de patru ani, din 1941 până în 1945. O poveste splendidă, cu atât mai încărcată de un soi de tandreţe austeră, cu cât totul se desfăşoară în contextul acesta de asprime şi sălbăticie despre care vorbeam. Aşa s-a deschis acest Festival de Film Rusesc.

-          „Povestea cosmosului meu”, un alt fim pe care l-aţi vizionat!

-           Întradevăr, total diferit de cel dintâi. Acesta este un film paradă, dacă pot să spun aşa, de caractere, coregrafie de caractere, aş defini astfel acest film, în care apar personaje de vârste, de orientări morale diferite, fiecare dintre ele cu prejudecăţile, cu dorinţele, cu visările ei. Elementul esenţial, revelator de caracterologie este ideea fantezistă a scenaristului privind un soi de fereastră magică, miraculoasă, care pune în evidenţă tocmai aceste dorinţe ascunse, tocmai aceste aspiraţii, tocmai aceste cute mai ascunse ale fiecăruia dintre caractere. O fată a venit la înmormântarea bunicii ei, deci asta a adus-o înapoi acasă, în casa care a fost şi a mamei şi a bunicii ei. Vine cu prejudecăţi în ceea ce priveşte această lume provincială, măruntă. Un fost mare cântăreţ de operă visează revenirea pe scenă şi, din nou, potopul de aplauze ale publicului. Fiecare dintre personaje are ceva! Fata asta este între doi tineri care se înfruntă pentru ea, alta este însărcinată şi părăsită de bărbat, ea avînd în grija ei şi un copil mai mărişor, este sceptica din acest film, femeia înclinată mereu cu anumită acreală să moralizeze, în dreapta, în stânga. O bătrână îşi descoperă când se pregătea de moarte şi strângea bani pentru înmormântare îşi descoperă o ultimă urmă de cochetărie, îşi permite o fantezie ca să arate frumoasă, coafată, altfel, şi, se îndreaptă spre o iluzie, cel puţin o iluzie de ultimă iubire. Ce este important, este că într-un astfel de film descoperim o tandreţe de comedie romantică, în cu totul altă cheie decât în filmele americane, o panoramare din aceasta de caractere care duce la o sugestie într-un fel comparabilă şi cu ceea ce era în „Ultimul canton”, filmul despre care deja am vorbit, o descoperire a omenescului de sub pojghiţa asta de cinism, de poză, de simulacru, de duritate, cădere, urcuş ş.a.m.d. Eu cred că cheia farmecului filmului rusesc şi aceeaşi este şi cheia farmecului literaturii artistice care se scrie de către ruşi, vorbesc de autorii mari cu adevărat, este tocmai această receptivitate la un omenesc care răzbate de sub crusta schemelor.

-          Scos de altundeva, domnule profesor.

-          Probabil ţine şi de temperamentul rusesc care ţine şi de cinism, au şi ei cinicii lor, durii lor, şi mai ales lumea de acum, de după căderea comunismului, îi va fi scos şi la ei acolo la iveală. Totuşi, nota dominantă a sufletului rusesc este mai curând asta, de reîntoarcere la valorile acestea esenţiale ale omenescului dintotdeauna.

-          Între timp, cât dumneavoastră vă pregătiţi să ne aminţiţi al treilea film pe care l-aţi vizionat, raportat la ceea ce aţi spus, nu pot să nu mă gândesc la filmele lui Andrei Tarkovski.

-          Bine, el este clasicul filmului rusesc modern, este cum e Truffaut pentru francezi, pentru filmul francez, poate chiar deasupra lui Truffaut, în ceea ce-l priveşte pe el, e comparabil oricând Tarkovski, şi, eu am văzut la universitatea americană la care am lucrat doi ani, am văzut un ciclu integral consacrat lui Tarkovski, aşa cum am văzut un ciclu integral consacrat spaniolului Buñuel  şi unul lui Ingmar Bergman. 

-          Despre „Georg” al treilea film pe care l-aţi văzut ce ne puteţi spune?

-          Este povestea unui cântăreţ, nu a unui cântăreţ obişnuit, un cântăreţ de recital, deosebit, de un mare succes, descoperire pe care o face întâmplător în cursul războiului, fiind într-un ansamblu militar, pentru combatanţii din război. Georg este numele lui, este tot un personaj din ţările baltice, deci tot germanofon sau, mă rog, vorbitor de limbă apropiată. Aici s-ar putea să fac o confuzie pentru că sunt şi limbi baltice care sunt din acelaşi grup cu finlandeza şi cu maghiara, şi nu sunt asemănătoare cu limba germană. Dar cred că aici este vorba despre acea republică baltică, care este totuşi din sfera germanofonă, pentru că sunt şi secvenţe în care se cântă în germană şi asta pe fundalul războiului, pe fundalul prejudecăţilor împotriva nemţilor şi împotriva Germaniei. Este povestea unui succes, succesul acestui cântăreţ. Este extraordinar scenariul pentru acest film. Concret, este relaţia cu totul specială, contorsionată, dificilă, cu numeroase secvenţe de un amestec extraordinar de tandreţe şi burlesc dintre protagonist, Georg, şi o femeie de care se îndrăgosteşte care devine soţia lui, de care se va despărţi spre sfârşitul filmului. Moare căsătorit fiind cu o altă femeie,  dar ce este important, esenţial în acest film - este ceea ce ţine de povestea lui, de ascensiunea cântăreţului în acelaşi timp pe fundalul acestor tensiuni ale conjugalităţii lui. Ea este în acelaşi timp fermecată de succesele şi de vocea lui, de calităţile lui de cântăreţ şi geloasă pe acest succes, pentru că, şi-ar dori, ea însăşi, să fie pe scenă. E o poveste care fără această rivalitate intraconjugală ar fi prea lineară, ar fi chiar schematică. În ceea ce-l priveşte pe el, pe personajul masculin, o secvenţă de neuitat este cea în care îl înfruntă pe Hruşciov. Este invitat la o recepţie oficială, la care să îndulcească cu muzica lui, cu glasul lui, petrecerea acestor invitaţi care se cred Dumnezeu pe pământ. Refuză să cânte atunci când i se cere de către Hruşciov, i se cere pe un ton apăsat, poruncitor, refuză, explicând că - nu poate cânta într-o zi în care tatăl său este în agonie, pe moarte, şi-l înfruntă pe şeful statului, pe atotputernicul Hruşciov.

-           „Efect de seră”?

-          Acesta din urmă, pe care l-am vizionat, este de data aceasta mult mai apropiat, fără să fie mimetic, de formula comediilor romantice americane. Noutatea este că personajul masculin îndrăgostit de personajul feminin care e o fată provincială, sedusă de un moscovit, de negăsit acum, ea a venit în Moscova pentru a-l găsi pe acesta. I s-a furat valiza, îi va fi restituită, dar goală, fără bani, fără lucruri. Protectorul ei, după ce se descoperă în această situaţie de mare dificultate pentru o provincială ajunsă într-o metropolă ca Moscova, este un băieţandru, care, treptat, se îndrăgosteşte de ea. Până la urmă, visul acestuia este de a ajunge în Grecia, este un copil al străzii, un descurcăreţ, inteligent, abil, care până la urmă fură banii dintr-un bancomat, pentru această femeie, pentru a o ajuta să ajungă în Grecia, unde vrea să ajungă şi el, i-a murit prietenul în urma unei operaţii, prietenul cu care spera să ajungă în Grecia, în casa bunicilor acestui iubit. Va pleca ea, el este închis, finalul arată, aici, este o tentă americanizantă din păcate, ar fi fost mai bun filmul fără ea, pentru că este imaginea ei, ajunsă în Grecia, pe plaja Mării Egee. Trăieşte în casa celui dispărut în urma operaţiei care n-a dat rezultate, şi cuvintele scrisorii ei către băieţandrul care e încă închis în Rusia: „Te aşteptăm”. Ea a născut copilul acelui seducător moscovit, îl aşteaptă pe acest băieţandru care va fi un bărbat adevărat în clipa în care îşi va recâştiga libertatea. Cu această mică, uşoară în fond, tentă americanizantă a scenariului ultimului film, cele patru filme mi-au plăcut toate, mi-a plăcut gama aceasta a diferenţierii formulelor între scenariu şi film, jocul actorilor a fost excepţional, şcoala de actorie rusească este reputată ca una dintre cele mai bune din lume, din păcate, nu pot da nume nici de actori, nici de regizori, dar sunt încântat. Mulţumim organizatorilor.
Apărut în "Kitej-Grad" - Revistă lunară de cultură. NR. 10-11 (166-167) - OCTOMBRIE-NOIEMBRIE 2012