La
Iaşi, în perioada 22 – 28 octombrie 2012, în incinta Casei de Cultură „Mihai
Ursachi” s-a desfăşurat Festivalul de Film Rusesc KINO+.
Evenimentul a fost organizat de către reprezentanţii Comunităţii Ruşilor Lipoveni
din România. Au rulat filmele – Ultimul canton (2012), Gambitul turcesc
(2005), Povestea cosmosului meu (2009), Bunica Tosia (2003), Credinţă (2009),
Gheorg (2009), Efect de seră (2005). Imediat după rularea ultimului
film am dialogat, atât despre eveniment, cât şi despre producţiile prezentate -
cu dl. prof. univ. dr. de la Facultatea de Litere a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
-
Domnule profesor, un eveniment
aparte, în incinta Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Parcul Copou - Festivalul
Filmului Rusesc. Pentru început, spuneţi-ne o părere a dumneavoastră, deoarece v-am
văzut în sală - raportată la timpurile de astăzi când cultura, filmul, poezia,
în anumite contexte, rămân într-un plan secundar.
-
Din păcate, prea adeseori. Cam aceasta
este realitatea! Eu m-am bucurat să văd afişul acestui festival de film rusesc.
Sigur eram la curent şi datorită dialogului cu colegii mei slavişti, care mă
puseseră la curent, ştiind că sunt dintre cei care nu suferă de prejudecata, mă
rog, “americanizantă”,
„occidentalizantă” – intenţionat folosesc aceste derivate, ironic, pentru că
excesul acesta nu are de-a face cu adevărata cultură. Cultura adevărată este
echilibrată, nu are prejudecăţi, nu face discriminări, nici pe temeiuri
politice, nici pe temeiuri de mode şi valuri dintr-astea ale mimetismului de pe
la noi. M-am bucurat să văd afişul, îmi pare enorm de rău că n-am putut vedea
toate filmele, datorită faptului că octombrie şi noiembrie sunt nişte luni
foarte încărcate cu manifestări, iar în primăvară, luna mai este la fel. Prea
multe, simultane, care fac imposibilă prezenţa în mai multe locuri în acelaşi
timp. Dar am văzut patru dintre filmele acestui Festival de Film Rusesc, foarte
diferenţiate unul faţă de celălalt, cum bănuiesc că au fost şi cele trei pe
care nu le-am văzut.
-
“Ultimul
canton” este primul film care a rulat. V-a plăcut?
-
Primul film care a rulat a fost excelent
după părerea mea, şi ca scenariu, şi ca dramaturgie a imaginii şi a cuvântului
pe ecran, cu titlul rusesc este „Krai”, iar traducerea românească, titlul
românesc este „Ultimul canton”. O
poveste de dragoste, paradoxală, cu o derulare surprinzătoare care sporeşte
efectul asupra publicului, asupra spectatorului, o poveste de dragoste între
unul dintre milioanele de ruşi demobilizaţi la sfârşitul celui de-al doilea
Război Mondial, trimis cu o sarcină în Siberia, în departele acesta siberian,
în ultimul canton, şi o femeie ce se află în acest loc, mutată acolo din
suspiciunea oficială, propagandistică faţă de comunităţile germane, germanofone
de pe teritoriul U.R.S.S.-ului la izbucnirea celui de-al Război Mondial. Deci,
o comunitate aflată în regim de gulag în Siberia, silită să muncească fără a fi
plătită, primea doar adăpost şi mâncare. Pe fondul acesta de asprime, de
mizerie, de promiscuitate chiar, se detaşează această iubire a mecanicului de
locomotivă care e acum fostul soldat. El descoperă în taigaua siberiană o
locomotivă ruginită, trasă pe o linie moartă, şi în care află şi o femeie
fugită de haitaşii sovietici, în 1941, la declanşarea războiului, când
logodnicul sau iubitul îi fusese ucis de aceşti oameni înarmaţi. O descoperă şi
toată povestea din film este de fapt progresia acestei apropieri a unuia de
celălalt. Bărbatul are de înfrânt prejudecăţile pe care i le-a inoculat propaganda
oficială. Femeia are de ieşit din sălbăticirea în climatul căreia a trăit timp
de patru ani, din 1941 până în 1945. O poveste splendidă, cu atât mai încărcată
de un soi de tandreţe austeră, cu cât totul se desfăşoară în contextul acesta
de asprime şi sălbăticie despre care vorbeam. Aşa s-a deschis acest Festival de
Film Rusesc.
-
„Povestea cosmosului meu”, un alt
fim pe care l-aţi vizionat!
-
Întradevăr,
total diferit de cel dintâi. Acesta este un film paradă, dacă pot să spun aşa,
de caractere, coregrafie de caractere, aş defini astfel acest film, în care
apar personaje de vârste, de orientări morale diferite, fiecare dintre ele cu
prejudecăţile, cu dorinţele, cu visările ei. Elementul esenţial, revelator de
caracterologie este ideea fantezistă a scenaristului privind un soi de
fereastră magică, miraculoasă, care pune în evidenţă tocmai aceste dorinţe
ascunse, tocmai aceste aspiraţii, tocmai aceste cute mai ascunse ale fiecăruia
dintre caractere. O fată a venit la înmormântarea bunicii ei, deci asta a adus-o
înapoi acasă, în casa care a fost şi a mamei şi a bunicii ei. Vine cu
prejudecăţi în ceea ce priveşte această lume provincială, măruntă. Un fost mare
cântăreţ de operă visează revenirea pe scenă şi, din nou, potopul de aplauze
ale publicului. Fiecare dintre personaje are ceva! Fata asta este între doi
tineri care se înfruntă pentru ea, alta este însărcinată şi părăsită de bărbat,
ea avînd în grija ei şi un copil mai mărişor, este sceptica din acest film,
femeia înclinată mereu cu anumită acreală să moralizeze, în dreapta, în stânga.
O bătrână îşi descoperă când se pregătea de moarte şi strângea bani pentru
înmormântare îşi descoperă o ultimă urmă de cochetărie, îşi permite o fantezie
ca să arate frumoasă, coafată, altfel, şi, se îndreaptă spre o iluzie, cel
puţin o iluzie de ultimă iubire. Ce este important, este că într-un astfel de
film descoperim o tandreţe de comedie romantică, în cu totul altă cheie decât
în filmele americane, o panoramare din aceasta de caractere care duce la o
sugestie într-un fel comparabilă şi cu ceea ce era în „Ultimul canton”, filmul
despre care deja am vorbit, o descoperire a omenescului de sub pojghiţa asta de
cinism, de poză, de simulacru, de duritate, cădere, urcuş ş.a.m.d. Eu cred că
cheia farmecului filmului rusesc şi aceeaşi este şi cheia farmecului
literaturii artistice care se scrie de către ruşi, vorbesc de autorii mari cu
adevărat, este tocmai această receptivitate la un omenesc care răzbate de sub
crusta schemelor.
-
Scos de altundeva, domnule profesor.
-
Probabil ţine şi de temperamentul rusesc
care ţine şi de cinism, au şi ei cinicii lor, durii lor, şi mai ales lumea de
acum, de după căderea comunismului, îi va fi scos şi la ei acolo la iveală.
Totuşi, nota dominantă a sufletului rusesc este mai curând asta, de
reîntoarcere la valorile acestea esenţiale ale omenescului dintotdeauna.
-
Între timp, cât dumneavoastră vă
pregătiţi să ne aminţiţi al treilea film pe care l-aţi vizionat, raportat la
ceea ce aţi spus, nu pot să nu mă gândesc la filmele lui Andrei Tarkovski.
-
Bine, el este clasicul filmului rusesc
modern, este cum e Truffaut pentru francezi, pentru filmul francez, poate chiar
deasupra lui Truffaut, în ceea ce-l priveşte pe el, e comparabil oricând
Tarkovski, şi, eu am văzut la universitatea americană la care am lucrat doi
ani, am văzut un ciclu integral consacrat lui Tarkovski, aşa cum am văzut un
ciclu integral consacrat spaniolului Buñuel şi unul lui Ingmar Bergman.
-
Despre „Georg” al treilea film pe
care l-aţi văzut ce ne puteţi spune?
-
Este povestea unui cântăreţ, nu a unui
cântăreţ obişnuit, un cântăreţ de recital, deosebit, de un mare succes,
descoperire pe care o face întâmplător în cursul războiului, fiind într-un
ansamblu militar, pentru combatanţii din război. Georg este numele lui, este
tot un personaj din ţările baltice, deci tot germanofon sau, mă rog, vorbitor
de limbă apropiată. Aici s-ar putea să fac o confuzie pentru că sunt şi limbi
baltice care sunt din acelaşi grup cu finlandeza şi cu maghiara, şi nu sunt
asemănătoare cu limba germană. Dar cred că aici este vorba despre acea
republică baltică, care este totuşi din sfera germanofonă, pentru că sunt şi
secvenţe în care se cântă în germană şi asta pe fundalul războiului, pe
fundalul prejudecăţilor împotriva nemţilor şi împotriva Germaniei. Este
povestea unui succes, succesul acestui cântăreţ. Este extraordinar scenariul
pentru acest film. Concret, este relaţia cu totul specială, contorsionată,
dificilă, cu numeroase secvenţe de un amestec extraordinar de tandreţe şi
burlesc dintre protagonist, Georg, şi o femeie de care se îndrăgosteşte care
devine soţia lui, de care se va despărţi spre sfârşitul filmului. Moare
căsătorit fiind cu o altă femeie, dar ce
este important, esenţial în acest film - este ceea ce ţine de povestea lui, de
ascensiunea cântăreţului în acelaşi timp pe fundalul acestor tensiuni ale
conjugalităţii lui. Ea este în acelaşi timp fermecată de succesele şi de vocea
lui, de calităţile lui de cântăreţ şi geloasă pe acest succes, pentru că, şi-ar
dori, ea însăşi, să fie pe scenă. E o poveste care fără această rivalitate
intraconjugală ar fi prea lineară, ar fi chiar schematică. În ceea ce-l
priveşte pe el, pe personajul masculin, o secvenţă de neuitat este cea în care
îl înfruntă pe Hruşciov. Este invitat la o recepţie oficială, la care să
îndulcească cu muzica lui, cu glasul lui, petrecerea acestor invitaţi care se
cred Dumnezeu pe pământ. Refuză să cânte atunci când i se cere de către
Hruşciov, i se cere pe un ton apăsat, poruncitor, refuză, explicând că - nu
poate cânta într-o zi în care tatăl său este în agonie, pe moarte, şi-l
înfruntă pe şeful statului, pe atotputernicul Hruşciov.
-
„Efect de seră”?
-
Acesta din urmă, pe care l-am vizionat,
este de data aceasta mult mai apropiat, fără să fie mimetic, de formula
comediilor romantice americane. Noutatea este că personajul masculin îndrăgostit
de personajul feminin care e o fată provincială, sedusă de un moscovit, de
negăsit acum, ea a venit în Moscova pentru a-l găsi pe acesta. I s-a furat
valiza, îi va fi restituită, dar goală, fără bani, fără lucruri. Protectorul
ei, după ce se descoperă în această situaţie de mare dificultate pentru o
provincială ajunsă într-o metropolă ca Moscova, este un băieţandru, care,
treptat, se îndrăgosteşte de ea. Până la urmă, visul acestuia este de a ajunge
în Grecia, este un copil al străzii, un descurcăreţ, inteligent, abil, care
până la urmă fură banii dintr-un bancomat, pentru această femeie, pentru a o
ajuta să ajungă în Grecia, unde vrea să ajungă şi el, i-a murit prietenul în
urma unei operaţii, prietenul cu care spera să ajungă în Grecia, în casa
bunicilor acestui iubit. Va pleca ea, el este închis, finalul arată, aici, este
o tentă americanizantă din păcate, ar fi fost mai bun filmul fără ea, pentru că
este imaginea ei, ajunsă în Grecia, pe plaja Mării Egee. Trăieşte în casa celui
dispărut în urma operaţiei care n-a dat rezultate, şi cuvintele scrisorii ei
către băieţandrul care e încă închis în Rusia: „Te aşteptăm”. Ea a născut
copilul acelui seducător moscovit, îl aşteaptă pe acest băieţandru care va fi
un bărbat adevărat în clipa în care îşi va recâştiga libertatea. Cu această
mică, uşoară în fond, tentă americanizantă a scenariului ultimului film, cele
patru filme mi-au plăcut toate, mi-a plăcut gama aceasta a diferenţierii
formulelor între scenariu şi film, jocul actorilor a fost excepţional, şcoala
de actorie rusească este reputată ca una dintre cele mai bune din lume, din
păcate, nu pot da nume nici de actori, nici de regizori, dar sunt încântat. Mulţumim
organizatorilor.
