7
ani de dor
Anul
2005. Luna octombrie. Ziua 11. Primesc un telefon brusc de la Bogdan
Anistoroiei, coleg de facultate, prin intermediul căruia mi se comunică faptul
că distinsul profesor Emil Iordache s-a stins. Au trecut şapte ani! 11
octombrie. Iată-ne în anul 2012. În această zi, i-am propus poetului Liviu
Apetroie, apropiat al profesorului Emil Iordache, să-şi aducă aminte de omul,
traducătorul, criticul literar. Redăm mai jos dialogul!
-
Iată-ne, chiar astăzi, 11 octombrie, la şapte ani de la stingerea celui care a
fost - şi-n inimile noastre încă este prezent - domnul profesor Emil Iordache.
- Da, cu tristeţe
numărăm aceşti şapte ani şi parcă au trecut prea repede, dar, mai ales, prea
repede a trecut la cele veşnice Emil Iordache, la doar 50 de ani. Suntem o
generaţie care i-am fost aproape şi-i simţim această lipsă, acest gol pe care
l-a lăsat, pentru că, atunci când va fi cazul să vorbim despre mentorul Emil
Iordache sunt foarte multe de spus. Astfel, Emil Iordache a fost una dintre
figurile cele mai proeminente în spaţiul cultural şi, mai ales, literar, după
1990, la Iaşi, pentru că el a venit cu multă tinereţe. A pus pe picioare o
catedră de slavistică solidă, într-o perioadă în care anumite sentimente
antiruseşti funcţionau foarte bine, şi, cu toate acestea, rezultatele lui s-au
văzut în timp, după care puterea lui de muncă s-a văzut în foarte multe
proiecte pe care le începea, de cele mai multe ori, de unul singur şi le-a dus
până la căpăt. Avea desigur avantajul acesta al limbii ruse pe care o ştia
nativ, mama sa era de origine rusă, lipoveancă.
Emil Iordache a învăţat limba rusă odată cu limba română, ceea ce mai târziu,
avea să se vadă atât în profesorul de limbă rusă, şi nu doar de limbă rusă, de
limbi slave, Emil Iordache, dar, mai ales, avea să se vadă în seria de
traduceri deosebite, pe care le-a iniţiat la editura Polirom din Iaşi şi,
căreia, i-a dat peste douăzeci de traduceri foarte importante din cei mai
cunoscuţi autori de limbă rusă şi de limbi slave.
-
Ne puteţi argumenta?
- Argumentăm prin
faptul că imediat după revoluţie, Emil Iordache a venit pentru public cu o excelentă
traducere Doctor Jivago, că, mai târziu, a dat publicului
Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski, care nu apăruse încă tradus în
limba română, că a revenit cu variante proprii asupra poeziei lui Esenin ori
asupra literaturii lui Bunin, că a pus o oarecare ordine în opera lui Gogol şi
există o serie de astfel de traduceri. Urma să definitiveze o lucrare deosebit
de importantă cu aparat critic, cu date concrete despre laureaţi ai premiului
Nobel din literatura slavă, şi cartea, în speranţa că ea va vedea şi lumina
tiparului, la un moment dat, era aproape încheiată şi câteva pagini i-au mai
lipsit profesorului să aducă şi această crestomaţie, acest compendiu de istorie
literară slavă în sensul premiului Nobel. Şi sunt multe alte titluri, pe care
Emil Iordache le-a adus.
-
Idiotul lui Feodor Mihailovici Dostoievski, iarăşi tradusă de domnia sa.
- Sigur că da. Să nu mai spunem că, pentru una dintre
traducerile sale, Mi se spune capucin, a primit premiul pentru
traducere al Uniunii Scriitorilor din România în anul 2002. Carte a lui Daniil
Harms - celebrul scriitor rus, cu acel stil al lui hermetic şi obscur, ironic
în acelaşi timp. Aşadar, pentru cei interesaţi se găsesc date despre întreaga
activitate de traducător a lui Emil Iordache, de exemplu pe site-urile
editurilor unde a lucrat şi cu care a colaborat. Acolo se găsesc toate aceste
titluri, ele sunt multe şi ... multe au rămas, din păcate, pe masa de lucru în
toamna acelui an 2005, nefericit pentru mulţi dintre noi.
-
Activ era şi în presa ieşeană - în presa cotidiană, cât şi presa culturală.
Avea o rubrică foarte interesantă (n.n. Cărţile pe masă) pe care o citeam şi eu
cu sufletul la gură, în „Convorbiri literare”. Şi nu numai. Emil Iordache a
publicat şi în „Însemnări ieşene”.
- Sigur că da. Ce se întâmplă?
Emil Iordache, în ultimii ani înainte de '90, după ce făcuse muncă de catedră
prin localităţi din Botoşani, ajunsese secretarul de redacţie al revistei
„Caiete botoşănene” - o revistă culturală care funcţiona atunci, înainte de
revoluţie. Experienţa lui de presă începuse de prin anii studenţiei, când era
colaborator al presei studenţeşti din acea vreme. Ajuns la Iaşi, în paralel cu
activitatea aceasta de profesor şi traducător, avea să fie mulţi ani secretar
general al „Convorbirilor literare”. N-am numărat exact toţi aceşti ani, dar
sunt peste 12-13 ani, în care lunar, Emil Iordache ne înveselea de multe ori cu
un spirit ludic, în articolele sale din „Convorbiri literare”. Avea, mai
târziu, să reînfiinţeze „Însemnările ieşene”, într-o a treia ediţie, a treia
serie, împreună cu Corneliu Ştefanache, Alexandru Dobrescu, Bodgan Creţu. De
precizat că revista funcţiona atunci la Universitatea de Medicină, unde ea, de
fapt, era şi înfiinţată de Gr. T. Popa, M. Sadoveanu, G. Topârceanu, în 1936.
Sigur în presa cotidiană, în ziarele vremii, Emil Iordache avea nişte
editoriale deosebit de percutante, poate printre cele mai citite, în
„Monitorul” de odinioară, „Obiectiv” şi alte ziare şi reviste ieşene. Era un om
de presă, ştia să construiască o revistă, ştia să aranjeze o pagină de revistă,
ştia să fie în acelaşi timp şi foarte critic, până la dur, în a selecta
textele.
-
Îmi amintesc că o parte dintre textele apărute în vremea respectivă în ziarele
ieşene sunt prinse într-o carte interesantă - „Variaţiuni pe marginea
subteranei”, primită de la autor, chiar cu autograf!
- E adevărat. De
obicei, aşa se şi procedează, mai ales, când este vorba de texte tip eseu,
editorial, ele îşi merită locul într-o carte adunate după o anumită perioadă,
în special, dacă au forme şi teme comune. Ar trebui să discutăm destul de mult
şi despre criticul literar Emil Iordache, care are câteva titluri de carte de
critică literară. De exemplu - Evadări din Zoorlanda. Emil
Iordache era un foarte bun prefaţator şi postfaţator de carte literară, de
poezie, de proză. Are şi această calitate, de critic literar. Ca să nu mai spun
că profesorul era şi un foarte fin pedagog. Acest lucru explică de ce generaţia
tânără de prin anii '90, începutul anilor 2000, generaţie tânără de scriitori,
majoritatea studenţi în acea perioadă, roiau ca albinele în jurul profesorului
Emil Iordache, motiv pentru care el a şi înfiinţat la Muzeul Literaturii
Române, la Casa Pogor, în anii '90 - un cenaclu literar, cenaclul „Junimea” şi
vreau să vă spun că foarte mulţi dintre scriitorii din generaţia tânără, pe
care îi cunoaştem acum şi care, unii dintre ei, sunt chiar bine consacraţi, au
pornit în acest cenaclu. Aici au citit primelor lor grupaje poetice sau de
proză şi, profesorul, acolo unde a fost cazul, i-a şi debutat în revistele
literare. Aşa mi s-a întâmplat şi mie; tot în acest cenaclu am citit şi eu
primele poezii şi prima pagină de poezie din revista „Convorbiri literare” mi-a
girat-o Emil Iordache, prin 1997, dacă îmi aduc bine aminte.
-
Aceşti şapte ani de când a plecat din lumea cu dor în lumea fără dor
domnul profesor Emil Iordache - cu ce
i-a umplut poetul Liviu Apetroaie?
- A, nu e vorba numai
de mine, dacă i-am umplut eu sau nu. Vă spuneam că am fost o întreagă generaţie
care am simţit foarte brusc această dispariţie. Multă vreme chiar am avut o
lipsă de azimut, mulţi dintre noi. A fost greu să ne obişnuim cu ideea că un om
la 50 de ani se duce brusc şi fără să se prevadă nimic din acest eveniment.
I-am umplut încet-încet, de exemplu, la Muzeul Literaturii Române, împreună cu
alţi colegi, am condus o perioadă un cenaclu, care s-a numit chiar „Emil
Iordache”. Cenaclu înfiinţat în memoria lui, şi am avut bucuria să adunăm şi
noi la rândul nostru alţi tineri care să vină să debuteze, că citească aici. Apoi,
anul trecut, la Botoşani, Gellu Dorian a editat o carte care îl aduce pe Emil
Iordache într-o lumină cu totul nouă, pe care noi o ştiam, dar foarte puţin.
Este vorba de poetul Emil Iordache. În acest context, vreau să vă spun că este
o carte de poezie impresionantă, este cartea unui foarte autentic şi talentat
poet, însă Emil Iordache nu că nu a ţinut la poezie, ba dimpotrivă, a ţinut mai
mult decât la orice, dar a fost în alte proiecte culturale poate ceva mai
pragmatic, a preferat munca aceasta a traducerilor, care chiar erau necesare la
un moment dat, a preferat să pună pe picioare Catedra de Slavistică a
Facultăţii de Litere din acdrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Aceasta nu
înseamnă că nu a scris poezie şi iată, ne bucurăm de poezia dumnealui, acum,
după şapte ani. Desigur, fiecare în felul lui şi-a umplut acest gol. Împreună
cu prietenii apropiaţi noi am fost cu gândul la domnia sa poate în fiecare zi
din aceşti ani şi, alături de familie, am organizat de multe ori întâlniri,
momente comemorative în diferite spaţii culturale, vorbind şi amintindu-l pe
Emil Iordache. Personal, îmi doresc, ca acum la şapte ani, să pot edita în
sfârşit o carte dedicată lui Emil Iordache care este aproape de final, se
numeşte -
Emil
Iordache – un univers de personaje, pentru că, iată,
dintre toate cele ce le-am amintit până acum, poate ne dăm seama că era un
univers de personaje, era un om care putea să facă multe şi care a făcut chiar
foarte multe, în doar cei 50 de ani pe care i-a trăit. A avut o familie
închegată, o familie frumoasă, care, cu siguranţă, că-i simte şi acum lipsa,
cei doi copii şi soţia. A
ştiut să fie şi acel cap de familie generos, cât se poate de exigent, şi aşa a
fost, de altfel, deschis cu noi toţi. A fost pentru mulţi dintre noi un al
doilea tată, care, de ce să n-o spunem, ne chema şi la un pahar de bere, ne chema şi la o discuţie, venea după
noi în oraş, ne ajuta cu prezentări de cărţi, cu întâmpinări critice la cărţile
noastre, şi - vă spun sincer - că exista o emulaţie deosebită în jurul lui,
încât oamenii ajunseseră, într-un fel, dependenţi de prezenţa lui Emil Iordache
şi nu sunt puţini cei care îl şi căutau foarte foarte des, să aibă un gând, un
sfat, o vorbă, să le mai dea ceva de citit, şi vreau să vă spun că Emil
Iordache, dincolo de prieteniile sincere pe care le-a avut, nu a amăgit pe
nimeni. În ceea ce priveşte producţia literară şi acolo unde a trebuit să arate
chiar cu degetul culpa, slabiciunea, greşeala, lipsa consistenţei literare, a
făcut-o fără ca totuşi, cel vizat, să se fi supărat vreodată pe profesor.
-
Să conchidem prin a reveni la originile domniei sale.
- E un ieşean, de la
Movileni, dintr-o zonă în care este atestat istoric că s-au stabilit şi
comunităţi lipoveneşti, pe lunca Jijiei, pentru că orice luncă de apă atrage comunităţile,
şi a fost un lipovean de un patriotism românesc deosebit. A fost un mare
rusist, un mare slavist, dar un român sincer şi foarte foarte devotat.
Fie-i
ţărâna uşoară!
Să dea Dumnezeu să aibă
cât mai multă lumină acolo pentru că era un tip solar şi i-a plăcut foarte mult
lumina zilei şi a sufletului.
Interviu realizat de ziaristul Dumitru Şerban (Radio România Iaşi) cu scriitorul Liviu Apetroaie (Muzeul Literaturii Române Iaşi).
