O să vi se pară că este o poveste care ţine de domeniul
science fiction, la prima vedere, dar
este o poveste reală, autentică, puţin mediatizată şi ţinută ascunsă sute de
ani, trăită de suflete nevinovate, victimele schismei din Biserica Ortodoxă
Rusă din secolul al XVII-lea. Modelul sacrificiului, pentru credinţă şi
mânturie, este reprezentat de către protopopul Avvakum Petrovici, care şi-a dat
viaţa, fiind ars pe rug, pentru ideologiile îmbrăţişate, fiind un model de
jertfire şi pentru alte 20.000 de suflete, care au murit în situaţii
asemănătoare, find martiri, pentru credinţă şi neam. Mai multe informaţii
despre acest subiect, aflaţi doar ascultând emisiunea dedicată Comunităţii Ruşilor Lipoveni, de miercuri,
22 februarie, începând cu ora 20 şi 30 de minute, pe toate frecvenţele
Radio Iaşi.
Atât vă
putem spune că, unul dintre invitaţii la dialog este profesor universitar,
doctor în filologie, Feodor Chirilă, care, preocupat, de Schisma din Biserica
Ortodoxă Rusă, în urma cercetărilor întreprinse a dedicat pagini întregi temei,
dând la lumina tiparului cartea - Protopop Avvakum Petrovici - conducător
şi ideolog al mişcării ruşilor staroveri, apărută la Bucureşti, în
anul 2013, fiind atât coordonatorul lucrării, cât şi autor, alături de o echipă
care a tratat acelaşi subiect.
Tema, nu a fost tratată doar de oamenii de ştiinţă,
ci a fost fructificată şi de intelectualii comunităţii, unul dintre aceştia
fiind scriitorul Nichita Danilov, precupat de situaţia schismei în opera sa.
Ne-a atras atenţia, poezia Exodul, care surprinde
trăirile staroverilor în vremuri tulburi, precum raskolul, poezie pe care
o vom audia în emisiunea noastră şi pe care o puteţi lectura:
Atunci
cînd umbra primilor călăreţi
apărea
ondulîndu-se pe deal şi veneau
vremuri de
bejenie
ne sculam
în toiul nopţii,
stingeam
focurile,
ne
strîngeam lucrurile
şi, într-o
linişte deplină,
o luam din
loc tîrîndu-ne paşii
prin iarba
umedă
sau prin
zăpada ce tocmai
începea să
se aştearnă din cer.
Şi primul
lucru de care aveam grijă
erau
clopotele. Două clopote mari
că puteai
întoarce carul în ele
şi alte
şapte ceva mai mici,
dar care
scoteau un dangăt
atît de
plăcut, încît ne îmbălsămau
cu
sunetele lor molcome, dulci, inimile.
Fie vara,
fie iarna,
le aşezam
în sănii
şi porneam
în exod
tîrîndu-ne
paşii prin pulberea
drumului
albită de razele reci ale lunii
sau prin
zăpada proaspăt căzută
în care ni
se înfundau paşii
ca într-o
pîclă moale;
aşezam
cloptele în sănii
umplîndu-le
cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,
astfel
încît bătaia limbii lor
să nu ne
trădeze.
Ne înhămam
apoi noi înşine la ele,
legînd
curele şi frînghii peste grumazuri;
trăgeau la
jug bărbaţii,
dar şi
femeile, în urmă
veneau
bătrînii şi copiii
înhămaţi
la sănii mai mici
încărcate
cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte
şi tot
felul de odăjdii,
în urma
noastră se ţineau orătăniile cu ciocurile înfundate în cîrpe;
cîrduri de
raţe, de găini şi de gîşte,
apoi turma
de capre şi turma de oi,
cîinii şi
pisicile legate cu cîrpe la bot;
după ce
treceam de un deal
unii
dintre noi făceau drumul îndărăt
ca să
măture urmele trecerii noastre
dinaintea
iscoadelor;
nu aveam
nici cai, nici boi,
nici alte
animale de tracţiune,
ci doar un
asin bătrîn şi orb
care ne
servea drept călăuză.
...Dumnezeu
ne dădea atîta putere,
încît dacă
la pornire
ne înhămam
cîte douăzeci, treizeci
la un
clopot aburcat pe o sanie,
după
primul deal şi prima vale,
simţeam în
sufletul nostru
atîta
credinţă şi atîta putere,
încît povara
ni se părea a fi foarte uşoară:
acum sania
o puteau trage
două sau
trei perechi de picioare,
sau chiar
un singur om,
bărbat sau
femeie;
noi
mergeam în urma lui
şi cîntam
îmbătaţi de bucurie Osana.
Şi după
zile şi nopţi întregi
de
pelerinaj, cînd ajungeam
într-un
loc potrivit, ferit de primejdii,
ne trăgeam
mai întîi sufletul,
apoi
cufundam clopotele
în apele
rîului - o groază de peşti
se
învîrteau în jurul limbilor lor,
copiii
încercau să-i prindă cu mîna -,
în timp ce
noi, deja întremaţi,
ne apucam
să înălţăm, din ramuri, frunze, paie şi lut
un lăcaş
nu mai înalt decît un stat de om
în care să
aducem cîntări de laudă Domnului...
În jurul
lui, construiam din pămînt,
asemenea
termitelor, locuinţe rotunde,
pe care
unii le asemănau cu nişte
muşuroaie
de cîrtiţă sau de furnici,
dar pe
care noi, în sufletul nostru, le vedeam ca pe nişte
clopote de
lut, menite să ne adăpostească
de furia
vrăjmaşului celui văzut şi a celui nevăzut...
Înarmaţi
pînă-n dinţi, prigonitorii noştri
ne
smulgeau limbile,
dar ele
precum cozile unor şopîrle creşteau la loc;
ne tăiau
degetele de la mîna dreaptă,
le aruncau
în biserici grămezi
şi le
dădeau foc, dar degetele se ridicau din flăcări
ca nişte
cruci luminoase... Secole la rînd,
pentru
credinţa noastră străbună,
am îndurat
o cruntă prigoană:
ne-a
prigonit însăşi Patria mamă.
Am plecat
cît mai departe de fruntariile ei:
pretutindeni
însă am fost
urmăriţi
de blestem. La scurt timp
după ce ne
aşezam într-un loc,
lărgindu-şi
hotarele, Patria mumă
ne prindea
din nou în mrejele ei,
şi atunci
"pescuind" clopotele din rîul
sau din
lacul în care le cufundasem,
porneam
într-un alt, mereu un alt exil...
atunci şi
pururi şi în vecii vecilor amin...
Dumitru ȘERBAN