BIBLIOTECA, FORMATOARE ŞI CREATOARE DE ÎNŢELEPŢI

La Iaşi, în perioada 6 iulie – 17 iulie 2017, Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România şi Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi au organizat Cursul de calificare/perfecţionare bibliotecar studii superioare. Cursul s-a desfăşurat sub forma a două module, primul adresat introducerii în catalogare, iar cel de-al doilea iniţierii în comunicare. Şi cum, un astfel de eveniment nu putea trece neobservat, în calitate de bibliograf la Biblioteca Judeţeană şi realizator de emisiuni la Radio România Iaşi, am realizat un interviu, cu un om care a adunat de-a lungul timpului, în zestrea de valori, informaţii care trebuiau împărtăşite publicului larg, dar şi colegilor din breaslă. 

Interlocutorul nostru, formator Constanţa Dumitrăşconiu, a răspuns apelului nostru şi ne-a lăsat să pătrundem în universul dumneaei, pentru a ne iniţia, a afla detalii despre lumea pe care o conduce, unde este stăpână, mentor, profesionist, acestea bazate pe experienţa acumulată de o viaţă, cum însăşi ne mărturiseşte în interviul pe care l-am realizat. 

Nu degeaba se spune că esenţele puternice stau în sticluţe mici; fără să exagerăm, putem aplica această maximă, metaforic şi în conturarea portretului doamnei mentor, în care se regăseşte, întrucât, deşi a ajuns la stadiul de profesionist, este un om modest, frumos spiritual, încadrată de un calm aparte, o comunicare perfectă cu receptorul, făcându-se nu doar plăcută, ci şi bine înţeleasă. 

Interviul nu a avut intenţia de a reda tematica din cele două module, ci şi-a propus să pătrundă în tainele unui om al bibliotecii, pentru a ne împărtăşi din experienţă, din practica acumulată de-a lungul timpului, dar şi din cercetarea, atât din faţa, cât şi din spatele cărţilor, pentru că singurele bucurii care te detaşează de o viaţă stresată, monotonă, le găseşti, le trăieşti alături de personaje, unde eşti martor, participant, putând călători, în timp şi spaţiu, într-o perioadă relativ scurtă, alături de cartea preferată. În continuare redăm interviul care constituie o mărturie a faptului că doar citind şi pătrunzând în lumea operelor, poţi reuşi în viaţă, pentru că lectura te înalţă, te face să fii mai bun, să fii om. 

 – Care este bucuria unui formator? Ce așteptări are el de la „învățăceii” săi? 

– Cea mai mare satisfacţie a unui formator este atunci când îşi dă seama că participanţii la cursurile sale sunt interesaţi, în mod real, de ceea ce încearcă să le transmită. Aşteptările unui formator sunt legate de înţelegerea conceptelor, noţiunilor pe care le transferă celor care, de bună voie, au dorit să adauge noi cunoştinţe referitoare la profesia în care s-au pregătit ori pe care au adoptat-o. Finalul întâlnirilor ar trebui să demonstreze că formatorul a avut vocaţia pentru a oferi ceea ce şi-a propus, că a fost destul de persuasiv încât participanţii/cursanţii doresc să continue perfecţionarea, iar testul final arată că interesul faţă de problemele puse în discuţie a fost major. 

– Cum ați privit și cum priviți lumea cărților din spatele acestora? Este frumoasă această lume? 

– Nu ştiu dacă noi, bibliotecarii, ne aflăm în spatele cărţilor. Eu cred că, din contră, bibliotecarii sunt oamenii fericiţi care au la îndemână într-adevăr o „lume a cărţilor” (acum şi a altor suporturi), dar, din păcate, această lume nu poate fi explorată niciodată în totalitate. Discutând cu mai multe persoane care doreau să se angajeze într-o bibliotecă, cel mai mare avantaj îl vedeau în faptul că vor putea citi foarte mult. Când le contraziceam spunându-le că nu vor avea timp de lectură, dacă îşi vor vedea de meseria de bibliotecar, nu mă credeau. Însă, ceea ce este, cu siguranţă, un avantaj, mai ales dacă lucrezi într-un serviciu de Catalogare, este faptul că poţi fi mereu la curent cu ceea ce apare şi-ţi poţi alege titlurile, notându-le pentru o lectură viitoare (câte liste de asemenea titluri le am, încă, necitite sau nestudiate!). 

– Care este cartea sau cărțile, cu siguranță sunt mai multe, care în spatele lor fiind, v-au făcut cu ochiul, implorându-vă să pătrundeți în universul ei/lor. Ați avut experiențe de acest fel? 

– Nu pot spune că am avut chiar nişte experienţe de genul acesta. Am citit multe cărţi despre artă şi mi-ar fi plăcut să ştiu mai mult. După informatizarea bibliotecilor am fost mereu tentată să mă apuc serios să aflu şi eu ce e cu informatica aplicată într-un domeniu al culturii. Desigur că mi-am dat seama că nu am cunoştinţele şi abilităţile necesare, la vârsta la care mă apucase dorinţa de a fi independentă în activitatea de catalogare. Mereu trebuia şi trebuie să mă sfătuiesc cu specialiştii domeniului, fără de care nimic nu se mai poate face. Câteodată primesc ajutor, altădată primesc multe întrebări. Într-o viaţă nu le poţi cuprinde pe toate. 

– V-a dezamăgit, vreodată, vreo carte, în sensul că dorința lecturii a fost atât de mare, iar în momentul incursiunii ați descoperit că nu răspunde așteptărilor? 

– Probabil că vă referiţi la beletristică. Sigur mi s-a întâmplat şi aşa ceva. Dar, acum, eu sunt dezamăgită mai ales de unele cărţi, articole din specialitatea mea, unde am o expertiză.  

– Care este cartea sufletului dumneavoastră? 

– Pentru multele decenii pe care le-am traversat poate că ar fi fost să am mai multe cărţi de suflet. Cred că acum vreo 30 de ani aş fi spus că am mai multe asemenea cărţi. Acum, făcând o analiză, rămân la Pe aripile vântului scrisă de Margaret Mitchell (şi filmul realizat după ea). Din literatura de actualitate îmi plac cărţile Ioanei Pârvulescu. Am citit, la un moment dat, cartea lui Petru Dumitriu Non credo, oro/ Nu cred, mă rog şi mă gândesc s-o recitesc.
De la începutul anului citesc/studiez o carte foarte interesantă: Antrenează-ţi creierul de Joe Dispenza. Poate voi mai câştiga ceva!
Şi cum se întâmplă cu cei care ajung la o anumită vârstă, îmi plac jurnalele, memoriile. Interpretez faptele cu altă psihologie. 

– Cum arată biblioteca de ieri, dar cea de astăzi? Sistemul informațional vine în ajutorul slujitorilor cărții sau era mai clasic și simplu înainte? 

– Pe scurt, biblioteca de ieri era un loc de lectură, mai ales pentru cei studioşi, de reflecţie adâncă, uneori, pentru că biblioteca avea titluri care nu se puteau cumpăra de toţi cei interesaţi. Cititorii (studenţii, cercetătorii, profesorii) alegeau biblioteca unde să citească, în funcţie de colecţiile bibliotecii, de sălile de lectură, dar şi de felul în care bibliotecarii, unii personalităţi cunoscute mai târziu sau chiar în acele vremuri, se comportau cu cititorii. Bibliotecile de astăzi s-au deschis foarte mult către orice fel de public. Aproape că nu mai există biblioteci care să nu înscrie utilizatori de toate tipurile. 

Bibliotecile de învăţământ s-au deschis şi către publicul larg, iar bibliotecile publice pot prelua şi utilizatori specifici bibliotecilor din învăţământ. Există o grijă deosebită pentru a mulţumi utilizatorul, dar, din păcate, se îndreaptă mai mult spre donaţii pentru a-şi îmbogăţi colecţiile. 

Sistemele informatizate din biblioteci ajută mult bibliotecarii şi utilizatorii, dacă cei care le folosesc cunosc meseria pe care o practică, precum şi cum funcţionează sistemul pe care îl utilizează. Desigur că interesul bibliotecarului trebuie să fie interesul utilizatorului. De asemenea, sistemele informatizate avansează dacă bibliotecarii, informaticienii din biblioteci fac observaţii pertinente şi la timp. 

N-aş putea să spun că era mai simplu înainte (de ce?). Fiecare etapă se bazează pe etapa anterioară, care a avut greutăţile ei. Şi atunci, sau mai ales atunci, trebuia să ştii biblioteconomie, să ştii documentele de referinţă la care să apelezi. Să nu uităm că regulile de catalogare stabilite la Conferinţa de la Paris, octombrie 1961, stau la baza regulilor actuale, adăugând, desigur, noi reguli pentru noi tipuri de resurse. În perioada în care ne aflăm tehnologia ajută foarte mult, numai că trebuie să ştim să alegem informaţia. 

– Pentru că tot am vorbit de lumea de ieri și de azi, astăzi, ați găsit omul căruia să-i lăsați moștenire zestrea dumneavoastră de valori? (omul formator care să fie măcar la fel de valoros ca dumneavoastră).  

– Eu nu mă consider atât de valoroasă pe cât insinuaţi dumneavoastră. Poate, doar, prin anii adunaţi. Cu siguranţă că sunt bibliotecari mult mai valoroşi decât mine în bibliotecile româneşti, dar nu se arată. Ceea ce ştiu eu spun tuturor celor cu care mă întâlnesc. Nu ţin nimic secret. Dar trebuie să precizez că nu deţin toate cunoştinţele domeniului, mai ales că acesta s-a diversificat foarte mult, iar dinamica ultimilor ani este alertă. Aştept ca tinerii/maturii catalogatori să aibă curaj. Prin ţară sunt deja catalogatori care predau catalogare. Deci, nu am de ce să fiu îngrijorată. 

– Care este experiența dumneavoastră în urma cursurilor de formare? Ați creat legături, prietenii profesionale care dăinuie și după terminarea cursurilor? 

– Cursurile de formare mi-au adus, în primul rând, beneficii profesionale. De la fiecare curs plec îmbogăţită cu ceea ce aflu de la colegii participanţi. Adesea am cules exemple pentru diferite reguli de catalogare. Sigur că în urma acestor cursuri am rămas cu legături importante cu unii bibliotecari, uneori, chiar legături de suflet. 

– Ce sfaturi oferiți tinerilor care vor să îmbrățișeze această meserie? 

– Sfaturi – să fie serioşi profesional, să nu înceteze să înveţe, să fie toleranţi cu utilizatorii, să fie mereu la datorie, să încerce să se specializeze într-un domeniu biblioteconomic, pe care să-l aprofundeze, să respecte personalităţile domeniului. Cei tineri să încerce să se specializeze şi în informatică pentru a înţelege corect ce pot face sistemele informatizate din biblioteci, încât să nu mai alegem orice program pe care ni-l oferă un furnizor. 

– Ce ar trebui să facem cu toții, pentru ca sălile de lectură să fie animate? 

Noi introducem... mii de cărți... Cine le va citi? dacă lectorii sunt din ce în ce mai puțini? 

– „Cu toţii”, cadre didactice, bibliotecari, ar trebui să fim mai exigenţi cu noi şi să-i îndrumăm pe utilizatori spre literatura bună (pentru asta trebuie s-o cunoaş‐ tem, mai întâi, noi), să cunoaştem bibliografia şcolară, să fie o relaţie strânsă între profesor şi bibliotecar, să participăm la cluburile elevilor etc. Cineva care este specialist în comunicarea colecţiilor, în relaţiile cu utilizatorii v-ar indica mult mai multe căi.

– La Radio România Iași realizez emisiunea Tradiții, trebuie să vă mărturisesc că m-ați impresionat, zilele trecute, când ați îmbrăcat ia, vestimentația tradițională a femeilor care păstrează cu sfințenie spiritualitatea neamului. Ia, pentru dumneavoastră, reprezintă un obiect vestimentar sau o încărcătură spirituală? 
– Atunci când îmbrac ia mă simt mai româncă. Dacă ar fi după mine aş introduce o zi pe săptămână în care toată lumea să poarte ie sau port popular, dacă pot să cumpere ori să-şi facă. Aceeaşi problemă este şi cu steagul românesc. Cred că fiecare gospodărie ar trebui să-l aibă arborat. De ce alte ţări ţin atât de mult la steagul şi la tradiţiile lor?

*Apărut în "Asachiana", Revistă de Biblioteconomie și de Cercetări Interdisciplinare, Anul V, Volumul 7, 2017

Rușii lipoveni din România, păstrători ai valorilor străbune – Comunităţi Etnice/Ruși lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20 și 30 de minute, 22.08.2018)

În emisiunea de astăzi, împreună cu președintele Comunității Rușilor Lipoveni din România, Domnul Silviu Feodor, vorbim despre ediția a XI-a a Festivalului Poeziei Ruse, manifestare culturală desfășurată la Cluj-Napoca, în perioada 28 iulie - 1 august. De asemenea, tot cu domnia sa vorbim și despre ediția a V-a a Festivalului de Cântări Religioase și Stihuri Duhovnicești, eveniment desfășurat la Botoșani, în perioada 7 - 10 august, în incinta Casei de Cultură a Sindicatelor.

La ediția de anul acesta a Festivalului Poeziei Ruse s-au marcat: 100 de ani de la nașterea lui Aleksandr Soljenițîn. Anul acesta împlinindu-se și 10 ani de la moartea laureatului Nobel. Câteva dintre poeziile lui Soljenițîn au fost traduse în limba română de Passionaria Stoicescu și prof. univ. dr. Gheorghe Barbă și sunt cuprinse în volumul Ziua Poeziei, editat de către reprezentanții Comunității Rușilor Lipoveni din România, volum lansat la ediția de anul trecut a festivalului, eveniment care s-a desfășurat la Iași.

S-au mai marcat 80 de ani de la nașterea lui Vladimir Vîsoțki, poet și actor născut la 25 ianuarie în anul 1938. Multe dintre poeziile lui sunt traduse în limba română de Passionaria Stoicescu și prof. univ. dr. Andrei Ivanov, care au scos și un volum în limba română cu poezii de Vîsoțki, volum intitulat Nerv. Unele poezii le putem citi și în volumul Ziua Poeziei.

La manifestarea culturală de la Cluj-Napoca s-au marcat și 215 ani de la nașterea poetului-filosof Feodor Tiutcev, respectiv 105 ani de la nașterea lui Serghei Mihalkov (1913-2009) – poet care a scris foarte multe versuri pentru copii.

            Și dacă am vorbim despre Concursul școlar național „Festivalul Poeziei Ruse”, aflat la ediția a XI-a, eveniment desfășurat, la Cluj-Napoca, în perioada 28 iulie - 1 august, în ediția de astăzi a emisiunii noastre audiem Pesnia o sluhah a lui Vladimir Vâsoțki, în interpretarea Lidiei Ivanov, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național din Iași. Interpretarea Lidiei Ivanov i-a adus în premiul I la ediție de anul acesta a concursului, categoria elevi, clasa a IX-a.

Silviu Feodor, președinte al Comunității Rușilor Lipoveni din România - în emisiunea de astăzi - ne destăinuie că următoarea ediție (a XII-a, 2019) a Concursului școlar național „Festivalul Poeziei Ruse” se va desfășura la Timișoara și va fi dedicată memoriei slavistului Ivan Evseev.

           Silviu Feodor ne amintește și temele colocviului științific desfășurat, la Botoșani, în deschiderea ediției a V-a a Festivalului de Cântări Religioase și Stihuri Duhovnicești, printre care: marcarea a 1030 de ani de la Creștinarea Rusiei, respectiv a 570 de ani de la Nașterea Sfântului Alexandru de Svir, făcătorul de minuni, punctând legătura dintre cele două evenimente marcante care au dus la întărirea credinței ortodoxe în spațiul rusesc.

            În ediția de azi a emisiunii, din deschiderea acestui eveniment spiritual de la Botoșani, difuzăm vocile copiilor din comunitatea locală, transmițând felicitările cuvenite, atât coordonatorilor, cât și vlăstarelor comunității.

            Mai audiem grupul de copii din Comunitatea staroverilor Ghindărești, județul Constanța, grup care la manifestarea de la Botoșani a obținut Locul I, secțiunea Cântări bisericești.

La secțiunea – Stihuri duhovnicești – Locul I – la ediția a V-a a Festivalului de Cântări Religioase și Stihuri Duhovnicești, de la Botoșani, a fost obținut de către membrii grupului de tineri din satul Manolea, comuna Forăști, județul Suceava, grup pe care îl audiem în emisiunea de astăzi, începând cu ora 20 și 30 de minute, pe toate frecvențele Radio Iași.

            Silviu Feodor, președinte al Comunității Rușilor Lipoveni din România, mai precizează că familia, sfânta biserică și școala sunt cei mai importanți piloni în jurul cărora se formează personalitatea tinerilor. Invitatul nostru încheie dialogul spunându-ne - despre credința strămoșească a comunității - că este cea mai mare comoară.

În finalul emisiunii audiem Grupul tinerilor din Ghindărești, cei care, la manifestarea de la Botoșani, au interpretat - cu dăruire - o mărturisire de iubire pentru toate mamele.

Text: Dumitru ȘERBAN

Orchestra Populară Rapsozii Botoșanilor, simbol al talentului, al inspirației și al creației folclorice autentice - Tradiții cu Dumitru Șerban (ora 21:03, 16.08.2018)

Dragi prieteni, bine ne-am regăsit pe calea undelor în această seară de joi, unde cu emoție în suflet și cu nerăbdare așteptăm să ne unim în trăiri și în suflete la emisiunea care leagă și sudează sufletele românilor, încât prin tradiții suntem contopiți, trainici și eterni.

Și pentru că tradiția am preluat-o de la străbuni, obligația noastră morală este să continuăm, să trăim în legea aceasta veche, căci tot ce-i vechi se deschide în nou, iar noul completează vechiul, arhaicul.

Tradiția este veriga care ne unește în cercul autohton ținându-ne legați, cu capul sus, nebiruiți de modernitate, înfrățindu-ne prin brâul tricolor, prin ia străbună, prin glia udată de sângele înaintașilor pe care trebuie să le apărăm cu sfințenie și cu binecuvântare divină.

În seara aceasta specială, în emisiunea noastră, poposim în Botoșani, în incinta sediului Orchestrei Populare Rapsozii Botoșanilor, de pe Bulevardul Unirii, numărul 10, sediu care a găzduit tradiția, portul și cântecul popular, timp de câteva ceasuri, unde Radio Iași, prezent ca de fiecare dată, a ajuns până-n miezul culturii populare, încercând prin dialogul cu interpretul de muzică populară Dan Doboș, manager al orchestrei, invitatul de astăzi, să scrie o pagină folclorică.

În prima intervenție audio pătrundem în familia Orchestrei Populare Rapsozii Botoșanilor, încercând să-l descosem pe Dan Doboș pentru a afla mai multe detalii din  interior, din familie, ca să spunem așa, încât să putem avea posibilitatea să-i descoperim pe acești oameni minunați, uniți,  care alcătuiesc grupul.

Despre înființarea grupului, despre alegerea membrilor, despre instrumente, dar și oamenii valoroși, ne vorbește Dan Doboș, punând accentul pe faptul că cel care a ținut unită și trainică această echipă minunată a fost inegalabilul maestru Ioan Cobâlă, care timp de aproape 50 de ani a scris istoria acestei orchestre, reușind să păstreze zestrea autentică a neamului.

Vorbind despre repertoriul orchestrei, acesta este unul original, autentic, care și-a păstrat valoarea prin creații proprii, dar și prin faptul că a colaborat cu mari artiști ai neamului, îndreptându-ne privirile spre: Daniela Condurache, Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu, Gică Petrescu ș.a..

Dan Doboș, manager al Orchestrei Populare Rapsozii Botoșanilor, continuatorul maestrului Ioan Cobâlă, a ales să ne ne vorbească despre originile domniei sale, amintindu-și cu nostalgie de meleagurile natale, de casa părintească, de mirosurile îmbietoare ale bucatelor delicioase din bucătăria mamei, de serbările școlare din satul natal unde cu emoție interpreta cântece spre bucuria și exstazul sătenilor.

Dan Doboș, cu emoție în glas și suflet, ne povestește care a fost primul impact cu muzica populară, dar ne aduce detalii și despre rolul pe care l-a avut învățătoarea domniei sale din clasele primare - doamna Georgeta Vaida - un adevărat șlefuitor de suflete, de caractere.

            Interlocutorul emisiunii ne istorisește despre atmosfera din sânul familiei în timpul copilăriei, atunci când totul curgea fără griji pentru copiii familiei și chiar ai satului.

            Audiind emisiunea și ascultându-i povestea, cu siguranță, mulți dintre cei prezenți ne regăsim în viața de altădată, unde familiile erau unite, munceau și făceau tot posibilul ca odraslei să nu-i lipsească jocul copilăriei, dar și bucatele sănătoase de pe masă, mulțumind cerului că a mai trecut o zi în care grijile au fost înlăturate, pornind cu același entuziasm într-o nouă zi, unde în centru se afla familia și bucuria, surâsul și împlinirile, dragostea și unitatea. 

Și cum îi șade bine unui român cu sufletul mare, Dan Doboș și-a deschis sufletul pentru ascultătorii fideli ai postului Radio Iași, povestindu-ne în emisiunea noastră primii pașii, începând de la școala gimnazială până în ziua de astăzi.

Și să nu credeți că drumurile au fost presărate cu flori, ci ca orice om, a avut de trecut prin viață, respectând salturile în pași mărunți, întrucât drumul cu prioritate i-a oferit talent, a cântat la trombon, făcând în particular cursuri suplimentare de canto, începând cu profesia de dascăl, unde a inițiat elevi în tainele muzicii, ca la un moment dat să i se deschidă noi oportunități, noi porți de acces, datorită talentului său, fiind descoperit de maestrul Ioan Cobâlă, care l-a ridicat și l-a dus la rangul binemeritat de artist.

Vă invităm ca în seara aceasta, începând cu ora 21 și 3 minute, să deschideți apartele de radio, pe frecvențele Radio Iași, pentru a-l cunoaște pe cel care însuflețește emisiunea de astăzi, având în comun arta și tradițiile neamului românesc.

Text: Dumitru ȘERBAN

Foto: Arhiva personală – Ciprian Iacinschi, Botoșani

Dincolo de limitele imaginarului…

Romanul Femeile lui Lazăr, apărut în anul 2011, a fost premiat de două ori cu distincţia Bolşaia Kniga, având un real succes, fiind tradus şi vândut în peste douăzece de limbi. Autoarea, Marina Stepnova, născută în anul 1971, a crescut şi a studiat la Moscova, publicând de-a lungul timpului proză şi poezie în revistele “Zvezda”, “Oktiabrî”, “Novîi Mir” şi altele. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - a tradus în limba rusă piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian, care se află pe afişele a numeroase teatre din Federaţia Rusă şi din Ucraina. Scriitoarea este cunoscută, începând din anul 2005, când debutează cu romanul Hirurg, făcându-se remarcată, atât de criticii literari, cât şi de cititori, fiind considerată una dintre cele mai impunătoare şi promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane.
Consacrarea definitivă a venit o dată cu publicarea romanului Femeile lui Lazăr în anul 2011, urmat fiind, în 2014, de romanul Bezbojnîi.                                                                      
Romanul are o structură narativă amplă, aproximativ patru sute de pagini, desfăşurat pe mai multe planuri paralele sau intersectate cu o intrigă complexă, cu o acţiune care te prinde, având personaje numeroase, cu pondere diferită în structura epică. Printre personajele principale amintim pe Lazăr, Marusia, Galina Petrovna, Lidocika, unde figura centrală a romanului este conturată prin Lazăr Lindt, un geniu al ştiinţei sovietice şi purtător jovial al unei identităţi evreieşti neasumate. Idetitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune: cea maternală; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care-i devine soţie sacrificând visul modest al fericirii, iar sacrificiul ei dă naştere unei forțe de nestăvilit - cea a urii conjugale.                                              

Numai Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege. Printre personajele secundare amintim familia Cealdonovilor, Lujbin, iar personajele episodice, care conturează acţiunea, nenea Kolia, familia Ţariovilor, generalul Sedlov, Liusia etc.

Romanul mi-a stârnit o oarecare curiozitate, încă înainte de a-i deschide paginile… unde titlul, deşi metaforic, m-a făcut să gândesc în avans, a însemnat un prag simbolic spre lumea operei, iar realizarea coperţii a însemnat punctul culminant… pentru că prin portretul, acelei femei, realizat din bucăţi… ca într-un puzzle, am anticipat că fiecare jeton, aparţine altei femei,… bineînţeles, fără să mă fi înşelat în vreun fel, şi că, toate laolaltă, alcătuiesc “filmul vieţii” personajului Lazăr, unde cele trei femei şi-au lăsat amprenta asupra destinului personajului… astfel, baza, gâtul şi umerii aparţin femeii model, de care Lazăr Lindt se îndrăgosteşte, cu toate că este soţia mentorului său, senzualitatea reprezentată prin intermediul gurii, aparţine Galinei Petrovna, femeia frumoasă de care Lindt se  va îndrăgosti şi nu va primi în schimb decât ură şi trădare, iar cel de-al treilea jeton, care fixează puzzle-ul, creând portretul femeilor lui Lazăr este impresionant prin frumuseţea ochilor, pentru că, Lidocika, este cea care are  puterea de a alege… alege cu sufletul prin “ochii vieţii” refuză viaţa complicată şi dură de balerină, deşi avea şansa să se realizeze în carieră,  va alege liniştea căminului, alături de un bărbat care o iubeşte enorm, un bărbat care la rîndul său a iubit şi a fost trădat, deşi, s-a sacrificat enorm pentru marea lui iubire, Olga… 
Titlul este un element paratextual şi se constituie într-o valoroasă cheie de lectură pentru receptor, modelând indirect aşteptările estetice ale acestuia, orientându-l către semnificaţiile fundamentale ale operei. Femeile lui Lazăr este alcătuit, la nivel morfologic, din două substantive, unul comun articulat hotărât enclitic şi altul propriu articulat proclitic, pentru a accentua importanţa şi rolul pe care-l joacă personajele, iar din punct de vedere stilistic, este construit metaforic, şi trimite la tema textului - iubirea care îmbracă diferite forme, conturând o variantă de interpretare a mesajului, creionând personajul principal, precum şi conflictele interioare ale acestuia şi zbuciumul său sufletesc.                                                                             
Cartea  tratează, atât tema iubirii, cât şi precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, viaţa refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de-al doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concetraţionar al şcolii ruse de balet… unde baletul presupune muncă, ura celor din jur, tensiune maximă, şi nu este capabil să lege prietenii… toate acestea sunt de formă, pentru că în momentul în care una dintre fete este descalificată, ura se răsfrânge şi izbucneşte un adevărat conflict exterior… când prietena Lidocikăi, Liusia este eliminată de la şcoala de balet, aceasta încercând să o consoleze, amintindu-şi de toate clipele frumoase şi grele totodată prin care au trecut, Liusia îi va răspunde:                     

“- Du-te dracului cu scrisorile tale! Te urăsc, mereu te-am urât! Proasto! Viperă! Monstru cu picioare strâmbe! Putoare…”, aproape toate evenimentele la care participă Lidocika sunt memorabile şi accentuează suferinţa fetei, rămasă singură pe lume, înconjurată doar de falsitate, ură, trădare şi neiubire… chiar şi atunci când ai senzaţia că i-a surâs iubirea şi că s-a îndrăgostit de un bărbat care să-i ofere şi să-i suplinească toate lipsurile, bucurându-te alături de ea, în clipa imediat următoare, ni se dezvăluie că Vitkovski este homosexual…”- Lid, ce-i, tu chiar nu ştiai? Sunt gay, înţelegi. De fapt niciodată nu mi-au plăcut femeile, niciodată în viaţă, mă crezi? “.
Romanul are o tehnică modernă de prezentare, acţiunea nu este prezentată linear, iar evenimentele nu sunt relatate în ordinea defăşurării acestora, ci, uneori, prin memoria involuntară a personajelor, fiind aduse în prezentul acţiunii faptele şi evenimentele trecute, autoarea, având o putere exacerbată de a se juca cu textul, trecând uşor de la o idee la alta, dar fără riscul de a te lăsa păcălit sau pierdut, rătăcit în lectură.          
                   
Opera Femeile lui Lazăr este structurată pe şase mari capitole, cu titluri sugestive, care anticipează tema fiecărui capitol, fiecăreia dintre personajele principale fiindu-i dedicate câte unul, respectiv două capitole: Bombonica, Marusia, Lazăr, Galocika, Galina Petrovna, Lidocika.        
Cartea poate fi structurată, pe de o parte, de emoţia sau impresia afectivă, iar pe de altă parte, de acumularea de material documentar (pentru scrierea acestei cărţi autoarea a cercetat arhivele statului, iar personajul Lazăr trimite spre omul de ştiinţă Ceaplîghin).
                                
Romanul este unul modern şi obiectiv, prin formula realistă, prin ilustrarea aproape a unui secol de istorie, oferind cititorului un tablou detaliat al marelui imperiu, în tuşe, forme şi culori tari, iar formula narativă este una obiectivă, unde naratorul este neimplicat, focalizare zero, naraţiunea fiind plasată la persoana a III-a, cu un narator omniscient şi omniprezent, cu viziunea dindărăt, care-şi conduce personajele din spatele scenei, ca un adevărat regizor, naratorul ştiind totul despre acestea.

Femeile lui Lazăr, are mai multe chei de lectură, unde tema principală o reprezintă iubirea, “o iubire care a rătăcit aşa de mult prin povestea asta, care aşa de multă vreme nu a reuşit să-şi intre în ritm”, precum afirmă autoarea în finalul romanului. Temei iubirii îi sunt subordonate şi o serie de teme secundare, precum cea a omului de geniu, ura, lupta pentru supravieţuire, eşecul etc. Ne adresează o serie de întrebări: Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea? Genialitatea omului de ştiinţă îl face obiect sau subiect în luptele de toate felurile duse în tulburatul secol XX rusesc? Cît este cu adevărat alegere subiectivă, personală, în vieţiele celor care îl traversează?

Romanul este de tip circular pentru că incipitul coincide cu finalul, începe şi se termină cu povestea personajului feminin Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, care are o viaţă chinuită de orfană, alături de o bunică care nu o iubeşte, trăind mereu fără afecţiunea celor din jur, singurele amintiri plăcute, fiind cele trăite în sânul familiei până la vârsta de cinci ani; iubirea familială este creionată şi foarte bine surprinsă în familia Lidocikăi, unde copilul de cinci ani vede şi simte iubirea din sânul familiei, care parcă, pluteşte, impresionându-ne, încă de la primele pagini. Dar această iubire interzisă, va fi continuată şi dincolo, pentru că, iubirea nu are graniţe, nu are hotare. După moartea mamei, înecată în apele Mării Negre, în timp ce se aflau în concediu pe litoral, Lidocika va fi dată în grija bunicii, Galina Petrovna, iar tatăl, nesuportând moartea soţiei, din iubire, se va sinucide, pentru a-şi trăi iubirea dincolo, pentru a transcende erosul şi în lumea celor care nu cuvântă, ba, chiar mai mult de atât, pentru a duce împreună cu el marea iubire care i-a unit şi i-a făcut puternici pe cei doi.

Lidocika, fetiţa orfană, va afla la finalul romanului, printr-o revelaţie sau printr-o posibilă moarte, cauzată de sinucidere, când călătoreşte în univers, trecând vămile văzduhului, iar în momentul în care se întâlneşte cu mama sa, îi povesteşte de moartea tatălui, moarte despre care nu ştia nimic, pentru că nimeni nu a avut grijă să-i spună, ea, crezând mereu că tatăl a părăsit-o. 

Un alt cadru, în care este surprinsă iubirea familială, bazată pe respect, încredere, credinţă, este zugrăvit în familia Cealdonovilor, a marelui fizician, marelui om de ştiinţă, care-şi respectă şi-şi iubeşte jumătatea, fiindu-i aproape până la sfârşitul vieţii. Cu toate că soarta nu a fost dreaptă şi nu le-a oferit de-a lungul vieţii un copil, acest fapt nu i-a îndepărtat, ci i-a apropiat şi mai mult, atât de mult, încât după… ani de căsătorie, visul Marusiei a fost împlinit şi, în timpul războiului, casa i-a fost plină de copii, pe care i-a spălat şi i-a îngrijit ca o mama devotată. În sfârşit, luminiţa de la capătul tunelului, prinsese contur… iubirea celor doi este atât de impresionantă, încât, în momentul în care Marusia moare, Cealdonov o va tine în braţe, aşa rece, până se va face dimineaţă, pentru că separarea, despărţirea celor ce se iubesc este foarte grea… “Era întuneric beznă, ticăia sonor pe noptieră deşteptătorul invizibil cu căciuliţa lui metalică, cu urechi, mâna lui Cealdonov încă mai era culcată pe pieptul Marusiei, el simţea la fel, cu obrazul, aroma catifelată a cămăşii ei de noapte, dar Marusia nu mai era.
Deloc.
Cealdonov nu scoase niciun cuvânt, nu putu, pur şi simplu, până dimineaţa, până ce începu să se lumineze, stătu aşa culcat, temându-se să nu foşnească, să n-o tulbure oe soţie – micuţă, strânsă ghem, caldă încă, multă, multă vreme caldă, pentru că, pentru prima oară în viaţă, el o hrănea cu căldura sa. El, nu ea. Şi nu numai în zori, când mâna, care îi amorţise de încordare, începuse să-l doară pur şi simplu insuportabil, Cealdonov îşi permise să mişte.
-          Te iubesc, spuse el încet. Te iubesc, mă auzi?
Marusia tăcu şi Cealdonov, cu fruntea băgată în spatele ei nemişcat, începu în cele din urmă să plângă”. 

Opera este conturată pe tehnica flash-back-ului, fiind inserate în discursul narativ evenimentele petrecute anterior momentului în care se desfăşoară acţiunea, evenimente care au rolul de a ajuta, atât la caracterizarea personajelor, cât şi la integrarea acţiunii prin detaliu şi dinamism, bazându-se pe tehnica monologului interior.

Cartea este creionată pe principiul simetriei cu cel al circularităţii prin analogia planurilor, a episoadelor narative, secvenţei din incipit, unde este conturată viaţa de familie împlinită a Lidocikăi, îi vor corespunde, în final, pagini dedicate aceluiaşi personaj feminin, Lidocika, care surprinde viaţa neîmplinită, tulburată, pe care o duce orfană de ambii părinţi, crescută de o bunică indiferentă, având, la sfârşit, posibilitatea de a alege. Lidocika este o “întrupare” a bunicului Lazăr Lindt, “Era privirea lui pe sub sprâncene, zâmbetul lui, mâinile lui, falangele degetelor lui, osul lui colţuros de la încheietură, modalitatea lui de a se lipi repede, parcă pe furiş, de şoldul ei, astfel încât Galina Petrovna tresărea fizic din cauza repulsiei – ca din cauza unei lovituri cu cotul în locul cel mai viu, cel mai neajutorat, mai sensibil”. 

Dacă în prima parte a romanului, fetiţa de cinci ani cunoaşte iubirea alături de părinţi, pe parcursul romanului iubirea o ocoleşte, dându-i diverse lovituri. Este fetiţa care “deranjează” în casa Galinei Petrovna, de aceea va sta pe toată durata studiilor la liceul internat, iar scurta perioadă petrecută în casa acesteia este marcată de dădacele “proaste şi stângace” care pentru o anumită sumă de bani aveau grijă de ea, dar fără să o iubească… “De fapt nimeni nu o mai iubea pe Lidocika, treptat, de la o zi la alta, îşi dădea seama din ce în ce mai acut de acest lucru”.

Jocul şi joaca lipsesc cu desăvârşire, copila neavând voie să alerge, să sară, să facă gălăgie, lucruri fireşti, de altfel pentru un copil: “De fapt, Lidocika trăia ca un bichon de rasă. De patru ori pe zi, pe o farfurie aproape translucidă din porţelan, de colecţie, i se dădea mâncarea corectă, iar după micul dejun şi la gustarea de seară – era scoasă la plimbare în curte”. Singura salvare o reprezintă cărţile, mai ales cărţile bunicului la care acum avea acces, “pentru că ele nu cereau nimic, nu interziceau şi putea să vorbească cu ele cât dorea. Chiar şi în gând”.

Cartea care îi va deveni de suflet şi prin care va trăi şi sufletul Marusiei, este cea scrisă de către Elena Molohoveţ, o carte pentru tinerele gospodine, carte care îi devine familiară, încât aproape “nu-şi mai aduse aminte nici de mămica şi pentru prima oară era complet fericită” (cartea era a Marusiei şi fusese luată de Lindt după ce murise şi Cealdonov), “când, de fapt, nu mai rămăsese nimic în afara amintirii, în afara vocii, în afara râsului care nu putuse să moară, în afara acestei cărticele”.

În plan simbolic, pare o iubire împlinită, dincolo de orizonturi. Marusia şi-a dorit toată viaţa un copil, pe care nu l-a avut, iar Lidocika duce lipsa unei mame, această mamă, în plan simbolic, va fi suplinită prin cartea de bucate, unde Marusia, cu vocea caldă îi va da sfaturi pentru a-i ieşi nişte prăjituri grozave.

Copilul orfan, de ambii părinţi, lipsită de dragostea celor din jur, visează doar la o casă, o casă a ei, un cămin simplu, care trebuie să adăpostească nu doar omul, ci, începând de la şoareci, pisici, căţei, fiecare trebuie să-şi găsească un colţişor… Ultima care va încheia activitatea, mulţumită pentru toate binefacerile şi pentru tot ce i-a oferit ziua, va fi Lidocika… cu toate că, acestea nu prindeau încă contur, “copiii erau numai nişte voci amestecate ca ale unor păsări, iar soţul chiar rămânea total invizibil, şi, oricât de mult se grăbea Lidocika trecând prin cameră, oricum nu reuşea să prindă decât mişcarea caldă a aerului tulburat…. Lidocika se pierdea, fără să ştie cum va mirosi soţul, fără să înţeleagă cum îl putea striga. Dragul meu? Se întreba ea, stând tulburată în pragul unei camere pustii, plutitoare, mişcătoare, iar în faţa ei se unduia o anfiladă de spaţii la fel de neclare…”.

Dar, până la a-şi vedea visul cu ochii, mai e puţin, cu toate că punctul culminant abia începe…. După reprezentaţia de balet, toată lumea vrea să o cunoască şi să vorbească cu Lidocika, întrucât spectacolul fusese de un real succes… Cu toate că este necăjită, supărată, pentru că numai ce aflase că bărbatul de care se îndrăgostise este gay, viaţa îi va deschide o altă cale, un nou drum, pentru că… în sfârşit, Lidocika va avea o casă. Lujbin, bărbatul care suferise din dragoste, pentru femeia Olga, pentru care altădată era în stare să-şi dea şi viaţa, astăzi… se va îndrăgosti din nou… Ajunsă în casa lui Lujbin, unde se va odihni pentru început, apoi, treptat, va lua contact cu toate lucrurile din casă, încât, toată viaţa trecută fusese doar un coşmar, “o arătare urâtă din care începe încet să-şi revină”. După momentul de iubire, unde amândoi stângaci, nu ştiu să se comporte, Lujbin o  cere de nevastă şi nunta va avea loc în luna iunie, imediat după ce Lidocika a făcut optsprezece ani… cu toate că, Lujbin se chinuie pentru că simte că Lidocika nu-l iubeşte şi simte că a făcut o greşeală grăbindu-se. Liniştea căminului se va tulbura în momentul în care Galina Petrovna, le găseşte într-o zi, cumpărător pentru casa în care locuiesc şi decide plecarea acestora la Moscova, pentru că Teatrul Bolşoi o vrea pe Lidocika în lumea baletului, aceasta fiind o a doua Pavlova, foarte talentată şi bună dansatoare.

Lipsa comunicării cu soţul, faptul că nu are puterea să spună ce-şi doreşte, posibila separare de casa la care visase de o viaţă, dezamăgirea întoarcerii la şcoala de balet, o conduc spre o portiţă doar de ea înţeleasă, pentru că va alege sinuciderea ca singura şansă de salvare… “ Trebuia să plece. Trebuia să danseze. Trebuia. Trebuia. Trebuia. Nici măcar nu-i trecu prin minte că putea refuza. Pur şi simplu să spună: nu, nu plecăm nicăieri. Eu nu plec. Pur şi simplu nu vreau”. 

Procedeul prin care naratoarea alege să prezinte această secvenţă este de o originalitate aparte. În momentul în care încearcă să se sinucidă, îi apare lumina ca o izbăvire şi resimte frigul. Trece prin mai multe încăperi, albe, proaspăt zugrăvite, toate semănând între ele, pluteau, se deschideau una după alta, luminoase, goale, identice. Ca într-un iureş, Lidocika încearcă să numere încăperile, se încurcă, şi de aceea nu renunţă, ci este într-o mişcare continuă, la sfârşitul călătoriei, deja îmbătrânise, cu fiecare cameră, cu fiecare pas… murea.

Cititorul este atât de prins, încât mai e un pic până va fi eliberat, din capcănă, deocamdată e blocat, ţinut captiv în lumea de dincolo, unde nu există mari diferenţe, după cum afirmă naratoarea: “Că doar aici totul e ca la voi. Ziarele mint, la televizor se dau numai seriale. Sunt veşti numai de la cunoştinţe”.

După parcurgerea “vămilor”, întâlnirea dintre mamă şi fiică este demenţială, încât, oricât te-ar “fura” lectura, nu ai cum, să nu întrezăreşti în colţul ochiului o lacrimă, o lacrimă jucăuşă care se vrea nevăzută… Întâlnirea dintre Lidocika şi membrii familiei, mama şi bunicul, se realizează atât de repede, încât creează o falsă impresie de autentic, planurile se suprapun, lumea aceasta, lumea de dincolo… o trecere uşoară şi o revedere pe care o aşteptăm cu sufletul la gură, încă din momentul în care, mama se înneacă în apele Mării Negre, iar tatăl dispare subit, fără ca Lidocika sa afle vreodată adevărul. Acum este momentul ca naratoarea, să descopere lectorului, adevăratul motiv pentru care Boris nu-şi mai vizitase niciodată fata… pentru că s-a sinucis, da, s-a sinucis pentru că ceea ce iubea mai mult, îi fusese “furat”, cu toate că, am putea gândi, că Lidocika trebuia sa fie veriga de care trebuia să-i atârne viaţa, dar nu, o iubire şi o pasiune mare, este aducătoare de moarte, tocmai pentru că, dincolo avea să continuie iubirea lor, dincolo, locul unde viaţa continuă, şi unde aproape toate-s la fel…

Mustrarea pentru faptele Lidocikăi, vine din partea bunicului, Lindt, care, parcă citindu-i gândurile o fugăreşte acasă… pentru că ea trebuia să se salveze, încă nu-i sunase ceasul să treacă dincolo, viaţa îi pregătise multe de acum încolo, găsise un bărbat care o iubea, şi… în sfârşit avea casa ei, casa la care visase de mic copil. Bunicul devine un zid între Lidocika şi mama ei, se opune ca fata să treacă înspre mama, care o dorea atât de mult lângă ea, dar trecerea aceaata ar fi însemnat moartea ei trupească şi transformarea într-o entitate. Omul de ştiinţă, Lazăr Lindt, ştie toate acestea, de aceea îi porunceşte nepoatei să se întoarcă, iar în revenirea ei la viaţă i se deschide o carte imensă - viitorul, cu file care urmau să fie scrise de acum încolo. Viaţa avea să-i surâdă, dăruindu-i doi copii, o fetiţă şi un băiat în portretele cărora se regăsesc trăsăturile întregii familii, copiii au din trăsăturile bunicului, ale Galinei, ale Lidocikăi, precum şi din trăsăturile tatălui, Lujbin. Deşi se duce o puternică luptă, mama o strigă încontinuu pe Lidocika să nu o părăsească, bunicul o ajută să treacă în lumea vie. Această trecere se realizează cu ajutorul ferestrei, motiv utilizat de scriitoare, pentru a nunaţa că viaţa de dincolo există, iar trecerea este foarte ușoară, e ca şi cum ai trece pe fereastră. Se trezește în lumea vie, unde soţul său, înzestrat cu iubire şi inteligenţă o salvase, pentru că o înfășurase strâns într-un cearşaf rupt fâşii ca să oprească sângerarea, să nu i se scurgă viaţa pe care o avea încă de trăit, biata copilă, dar cu o ultimă putere, înainte de a veni salvarea, îi mărturiseşte soţului dorinţa de a rămâne în această casă, susţinând refuzul de a pleca în Moscova. 

În sfârşit, Lujbin înţelese că e vorba despre ei, despre viaţa lor care aveau s-o petreacă pentru totdeauna de acum încolo, pentru că în pântecele Lidocikăi era deja ascuns un capitol care urma să fie citit de acum încolo. Salvarea îşi face apariţia, iar viaţa Lidocikăi va fi salvată.

Totul este frumos când se termină cu bine, întrucât Lidocika este fetiţa privată de iubire, în final fiind singurul personaj din roman, care se salvează, alegând viaţa, casa, şi iubirea lui Lujbin.

Romanul este unul de iubire, o iubire care se lasă aşteptată, o iubire care nu-şi intră în ritm decât la finalul romanului. Iubirea ocoleşte toate personajele, Lindt o iubeşte pe Marusia, soţia mentorului său, dar acesta îl iubeşte ca pe propriul copil; Lindt se îndrăgosteşte de Galina Petrovna, dar aceasta îi va răspunde cu neiubire, ură şi trădare, cu toate că îi va deveni soţie.
                
Boris, băiatul Galinei îşi iubeşte soţia, pe mama Lidocikăi, dar va muri de tânără, prilej cu care naratoarea decide ca iubirea lor să continue dincolo, în lumea celor care nu cuvântă; Lidocika se îndrăgosteşte pentru prima data în viaţă, dar nu ştie să aleagă, întrucât este neiniţiată în această taină, şi nu alege bine, pentru că cel de care se îndrăgosteşte are altă orientare sexuală, este gay; Galina Petrovna are sentimente, iubește şi trebuie să se căsătorească cu bărbatul visurilor, dar destinul are altceva pregătit pentru ea, o căsătorie aranjată, la care participă şi părinţii ei, (pe care-i va urî de moarte) căsătoria cu Lazăr Lindt, va fi purtătoare de neîmplinire, ură şi trădare.

Lujbin, o iubeşte pe Olga, dar este trădat, şi va fugi cu un alt bărbat, deşi acesta îşi sacrificase tot ce avea pentru acestă iubire, iar în momentul în care se îndrăgosteşte de Lidocika îşi dă seama că trebuia să mai fi aşteptat, să nu se fi grăbit, pentru că aceasta nu-l iubeşte, dar va învăţa Lidocika pănă la final, că iubirea înseamnă cu totul altceva; Singurul model de iubire este cel al Cealdonovilor, dar nici această iubire nu este pe deplin cunoscută, pentru că acestora le lipseşte rodul dragostei lor, un copil, pe care-l vor aştepta toată viaţa.

Ca o umplere a golului iubirii care lipseşte din fiecare cuplu, iubirea se va realiza o data cu cuplul  Lujbin - Lidocika, care cu răbdare îi va descoperi acesteia viaţa adevărată, şi o va face ca în finalul romanului, pentru prima data în viaţă, să aibă curajul, să ceară ceva pentru ea, pentru că nu îndrăznise niciodată să ceară nimic… cere dreptul la viaţa de familie, alături de Lujbin, şi renunţarea la carieră în folosul familiei, personajul având puterea de a alege şi de a se salva.

*Apărut în "Asachiana", Revistă de Biblioteconomie și de Cercetări Interdisciplinare, Anul V, Volumul 6, 2017

Ruşii Lipoveni în studii şi documente (I), de prof. univ., dr. în filologie, Leonte Ivanov – Comunităţi Etnice/Ruși lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20 și 30 de minute, 15.08.2018)

  În emisiunea de astăzi, invitat la microfon este doamna profesoară Marina Vraciu de la Catedra de Slavistică Petru Caraman a Facultății de Litere din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza.

  Abordăm un subiect pe care l-am tratat și în alte emisiuni, și, cu siguranță, vom mai vorbi, întrucât este de un real folos, nu doar comunităţii lipoveneşti, ci, şi nouă tuturor.

  Concret, în urmă cu ceva timp, a fost lansat volumul – Rușii Lipoveni în studii și documente, volum scris de către domnul Leonte Ivanov, profesor univ., dr. în filologie, în cadrul aceleași catedre de Slavistică a Facultății de Litere.

  Doamna prefesoară, Marina Vraciu, ne vorbește despre importanța volumului de față, un volum care servește, sau ar trebui să servească, drept model, nouă tuturor și valorifică tot ce se poate valoriza în ceea ce privește istoricul rușilor lipoveni.

  Invitatul nostru conturează capacitatea autorului Leonte Ivanov, de a vorbi, de a prezenta, cu o putere de argumentare extraordinară, volumul amintit, despre timpuri uitate, apuse.

  Cartea despre care vorbim – Rușii Lipoveni în studii și documente, de Leonte Ivanov, constituie o continuare a unor preocupări mai vechi ale autorului în cea ce privește imaginea rușilor lipoveni de pe teritoriul Principatelor Române de ieri, României de astăzi.

  Marina Vraciu, în emisiunea de astăzi, accentuează aducerea, prin intermediul volumului de față, în prezent, a unor texte necunoscute, texte care atestă, de fapt, istoricul unei etnii, al unui neam.

  De remarcat este faptul că, până la volumul de față, domnul profesor Leonte Ivanov a tradus – Краткая история древлеправославной (старообрядческой) Церкви/Scurtă istorie a Bisericii ortodoxe de Rit Vechi, de F. E. Melnikov, subiect care constituie și un capitol al cărți în discuție – Rușii Lipoveni în studii și documente.

  De asemenea, prof. Marina Vraciu, ne prezintă şi imaginea rusului lipovean în cultura română și, după cum ne spune chiar autorul volumului – cu toată precaritatea surselor, pot fi decelate cel puțin trei imagini ale rusului lipovean – lingvistică, științifică și literară.

Rușii Lipoveni în studii și documente, de prof. univ., dr. în filologie, Leonte Ivanov



Marina Vraciu, profesor univ., dr. în filologie, Catedra se Slavistică, Facultatea de Litere, Universitatea Alexandru Ion Cuza

Text și Foto: Dumitru Șerban

Uniți în credința străbună și tradiții – Tradiții cu Dumitru Șerban (ora 21:03, 07.12.2017)

Emisiunea de astăzi este cu atât mai importantă cu cât tradiția se combină cu românismul, cu Ziua Națională (1 DECEMBRIE) dedicată Marii Uniri, unirea fiind una conturată în plan simbolic, nu doar ca manifestare culturală, ci aceasta se împletește cu tradiția, demonstrând unitatea și fraternitatea poporului român.

Plini de emoție, pe fundalul unirii, dialogăm cu câțiva membri ai Grupului Vocal Bărbătesc Flori de Măr din Râșca, județul Suceava, pe care i-am întâlnit, la Iași, în incinta Muzeului Unirii, de ziua națională a României, care au venit cu sufletele deschise să încălzească sufletele românilor, combinând sărbătoarea cu tradiția, intrepretând cântece dedicate, din inimă, celor care au luptat pentru glia străbună.

Cea care deschide emisiunea, cu sensibilitate și măiestrie artistică, este doamna profesoară de limba și literatura română Mihaela Grădinariu, elementul energic al acestui grup, fiind coordonator artistic al Corului Vocal Bărbătesc Flori de Măr.

Cea care completează emisiunea noastră, cu noțiuni teoretice, este doamna Aurica Ichim, gazdă a manifestării, care a știut să sintetizeze și să prezinte evenimentul cu toate activitățile care s-au desfășurat în memoria românilor care s-au jertfit pentru neam și țară.

Multe au a ne spune acești oameni frumoși, de aceea vă invităm, pe calea undelor, pentru a-i descoperi și a vă contopi cu tradițiile pur românești, în seara aceasta, începând cu ora 21 și 3 minute.

Text, audio, foto: Dumitru ȘERBAN

MAI MULTE AICI - http://radioiasi.ro/emisiuni/traditii-2/uniti-in-credinta-strabuna-si-traditii-traditii-cu-dumitru-serban-ora-2103-07-12-2017/