Gogol la Sibiu

Satul de praful inghitit ... din Iasul secatuit de respect, de sentiment ... m-am hotarat numai cu trezeci de minute inainte de a porni trenul, Iasi-Timisoara, sa merg la Sibiu. Peste tot se auzea si inca se mai aud cuvintele: "capitala europeana", si adevarat ca aceasta este nu numai a Europei, ci a lumii intregi. Imi este greu sa las in urma Iasul si spun acestea excluzand putinele orase vizitate de mine. Continuu si am sa strig raspicat ca Iasul este un oras cu o infrastructura care lasa de dorit si cu oameni tristi. Totusi, din a castiga ceva din calatoria de peste zece ore spre Sibiu am inceput sa citesc pe tren (scria in romaneste pe unul din vagoane: P.C.R.). Urmaream cu atentie micile insecte care se distrau pe ferestrele trenului de parca ne pregateam cu totii sa intram intr-o anumita "zona", de ma gandeam ca am sa fiu calauza, macar a mea. Dadeam pagina cu pagina dintr-o carte in care se scria despre comunism, iar dupa aceea am schimbat acceleratul intr-un satuc, orasel, ca nici acum, cand scriu aceste cuvinte, nu stiu numele lui si la intrarea in orasul capitala am terminat de citit cartea. Nu mi-a ramas decat sa o arunc pe fereastra. Titlul ei suna astfel: "Cine il va dobori pe ...". Va las sa ghiciti! Nu dupa mult timp personajul central din aceasta carte a plecat din aceasta lume. Drumuri eterne, drumuri eterne....

Aici se munceste

Din prima clipita am avut incredere. Din primul pas facut mi-am dat seama ca nu ma va legitima nici un politist comunitar si mintea mea bolnava, in urma celor constientizate unde ma aflu, a inceput sa se intrebe. Dar unde este zona pe care o caut? Sunt numai o calauza? Dar aici smoala se incalzeste cu "surcele" ... ? Cum ... oamenii aceastia aseaza langa zidurile caselor pietricelele acestea de munte cu mana? De unde au atata rabdare? Dar oare macaralele de ce nu sunt ruginite? Totusi ma gandeam la faptul ca romanii sunt muncitori (sa nu exageram chiar!!!), ceea ce este un lucru bun. Oricat ar spune oamenii din aceasta tara aceasta ca e capitala europeana, Sibiul este in felul ei o capitala a lumii, prin faptul ca se construieste, prin faptul ca in paralel se joaca teatru, si mai mult simti ca esti educat atunci cand vezi intrunirea a catorva culturi pe pamantul tau si mai si accepti aceasta idee. Una peste alta, ideea amintita este accentuata si de afisele lipite pe panourile, stalpii din oras. Se joaca Nasul, dupa N. V. Gogol. Concert cu Ada Milea si Bogdan Burlacianu, ora 19, Sala de Sport din cadrul Casei de Cultura a Sindicatelor. Gandurile au inceput sa ma framante. Gogol si personajele sale "prin" Sibiu.

De la Peter(oma)sburg la Sibiu

Cunoscator al culturii italiene si nu numai, Gogol, pentru ca despre el este vorba, spunea la un moment dat ca numai in Italia te poti inchina lui Dumnezeu. Nu avem ce comenta la aceste afirmatii si chiar nici nu trebuie sa spunem nimica. Totusi, ma gandesc la baietelul din Nejin care (in 2009 se implinesc 200 de ani de la nastrerea sa) dupa vreo 150 de ani ne-a pus pe drumuri. Ce sa zicem? Pe langa sasi, secui, romani, germani a ajuns pe la Sibiu. Un rus la Sibiu! Nasul. Gogol. Atentie! Si in Sala de Sport. Peregrinarile personajelor lui Gogol, dar si ale lui Belii pe Nevski, dar si pe Calea Dumbravii ne-au adunat intr-o sala de sport in capitala europeana. Nu ramane decat sa fac o simpla trimitere chiar in povestirea lui Gogol: "Gandurile ii fura intrerupte de o lumina care se strecura prin crapatura usii si care vestea ca Ivan aprinsese lumanarea in antret". In acest context, gandurile mele erau intrerupte de o lumina, care se strecura prin crapatura nylonului care acoperea ferestrele Salii de Sport, gandindu-ma la nasul plimbaret, poate si acum, atat prin Sibiu, dar si pe (sub) podurile Petersburgului.

Ada batea din picior

Cateva minute inainte spectacolului. Privirile se duceau abisal si ambiguu peste zidurile Sibiului, deodata acestea se opresc pe ferestrele cladirii unei banci vandute de curand. Mazgalite (ziduri andeeviene), de copilasii lasati de parinti, asa pe ici-colo prin parc. Intram in sala. Ochii se opres deodata pe pareti. Ma pregateam sa vad persoanajele din Nasul. Bineinteles ca ma asteptam sa vad teatru, sa vad personaje si samovare si de ce nu "troite", poduri? Insa nu a fost chiar asa. Ma asez pe o pernuta cu numar. Am inceput sa ma simt un mic personaj tarkovskian! De fapt acesta era teatrul. Prezenta noastra in sala. Nevski Prospoekt s-a metamorfozat pentru cateva ore in Calea Dumbravii. Panze si fire haotice peste tot in sala. Spanzurate. O banca de lemn si doua personaje. Ada si Bogdan. Chitara. Vladimir Vasotki, Spasite nasi dusi. Salvati sufletele noastre. Gogol cantat. Pe banca Ada Milea si glasul ei "pitigaiet" imi crea o emotie de nedescris. Toti cei de langa mine nici nu se gandeau ca am gresit si urma sa gresesc iarasi. Unde? Pe calea Dumbravii. Deodata simt ca ma salveaza o miscare. Este traseul insectei de pe fereastra trenului!?! Nu! Este chiar bataia piciorului pe parchetul salii de sport in ritm gogolian.

In concluzie, nu ne ramane decat sa re-recitim Nasul, sa incercam a intelege faptul ca "tocmai oamenii vii nu exista in operele lui Gogol. Eroii sai sunt ''figuri de ceara'' facute dintr-un fel de "ceara de cuvinte" si sunt prezentate de catre autor cu atata indemanare, incat generatii intregi de cititori le-au luat drept oameni reali". (Idee conturata de Vasile Rozanov in mai multe lucrari ale sale. Preluata de Emil Iordache, Studii despre Gogol, Editura Timpul, 2000, p. 29). Despre spectacolul celor doi protagonisti sustinem ca scot in evidenta emotia, buna dispozitie si invitatia la lectura.

Novoghireevskaia, nomer 37 ... Sadovaia Kudrinskaia, nomer 6

Moscova. Un oraş urât şi neagreat de o parte a lumii imediat după anul 1990. Interesant este că acesta ascunde istoria lumii. Aici copiii blonzi, cu cizmuliţele roşii, care lasă paşi mici pe zăpadă, se întind, de parcă ar şti cine le este stăpânul. Se intind la tarabă şi cer cartea cu viaţa şi destinul lui Vladimir Putin, deşi au numai sapte-opt anişori.
Oraşul culturii, oraşul unde se stă la rând ore în şir pentru a intra la piesa de balet “Spărgătorul de Nuci” a lui Ceaikovski.
La orice pas respiri cultură, la orice pas trebuie să fii atent la detaliu. Te încotoşmezi, îţi iei inima în dinţi şi încerci să răzbaţi furnicarul, încerci să te alinţi spunându-ţi că “am fost şi eu pe aici şi am călcat zăpada Rusiei”. Aşa că, păşeşti de la Institutul Puşkin spre staţia de metrou “Beliaevo”. Aici tot felul de vânzători ambulanţi. Unii vând mănuşi, alţii fulare, unii flori. Tinerii cu “atviorka” în mână fac încălzirea pentru a merge la o discotecă sau chiar la o piesă de teatru. Furi din această staţie de metrou imagini care-ţi rămân veşnic în minte. În vagonul metroului rusoaicele îşi scot oglinda şi se rujează sau îşi aranjează părul. Te uiţi subtil, imaginaţia ta o ia razna şi numai că se anunţă staţia unde trebuie să cobori: “Tretiakovskaia”. Treci pe linia galbenă de metrou şi te îndrepţi spre staţia “Perovo”. După numai câteva minute numele acesteia este rostit şi cobori din nou. În capătul staţiei un chip imens, te faci că nu-l observi, dar dornic de a a afla cât mai multe lucruri te îndrepţi într-acolo şi îi faci şi o fotografie. Este Vladimir Ilici Lenin. De data aceasta te faci că nu înţelegi, că eşti un turist amărât, cu doar câteva ruble în buzunar şi ieşi la suprafaţă. Nu departe se vede o clădire cărămizie. În acest moment eşti plin de întrebări: Oare am coborât bine? Oare aici este muzeul? Oare este deschis? Nu râmâne decât să apăs clanţa uşii. Întuneric. Într-un colţ o doamnă cu capul descoperit mă invită în interior. A aprins lumina numai pentru mine şi mi-a explicat în două minute ce pot vedea. Linoleumul era spălat impecabil, iar oricât am încercat să îmi scutur bocancii de zăpadă, urmele rămâneau. Pe pereţi tablouri care conţineau chipuri de femeie, de bărbat. Siluete se întreceau care mai de care pentru a ieşi în evidenţă. Însetat de nou, absorbeam tot, încercam să nu scap nimic. Muzeul “Vadima Sidura”, uliţa Novoghireevskaia, nomer 37.
Acest spectacol durează un ceas. Cumpăr o carte de versuri de Vadim Sidur, poate este singura lui creaţie scrisă, dar captează atenţia titlul: “Samaia sciastlivaia osen’” (“Cea mai fericită toamnă”).
Printre muzeele care sunt prioritare în vederea descoperirii acestora şi “fac cu ochiul” oricărui străin şi nu numai, sunt: “Casa L. N. Tolstoi”, precum şi “Casa-Muzeu A. P. Cehov”.
După două vizite, dar numai până la poarta Casei lui Tosltoi, deoarece era în restaurare, precum scria pe o foaie învelită în plastic ţintuită în gardul de culoare ruginie, a treia oară am avut fericirea de a o găsi deschisă. Muzeograful era o femeie bătrână, care în momentul când am intrat, s-a îndreptat cu paşii încărcaţi de timp, către un casetofon şi a apăsat “play”. Vocea lui Tolstoi. Păşeam din cameră în cameră, podeaua scârţâia şi îngreuna ascultarea vorbelor romancierului. În acest mediu vedeam omul Tolstoi, obiectele care l-au înconjurat şi de care s-a folosit în perioada cât a locuit la Moscova. Interesant este faptul că pe o masă de lemn cu sertar erau expuse instrumentele de cizmărie, respectiv papucii lui Lev Tolstoi. Într-un ungher pe un umeraş era agăţată şuba de călătorie a scriitorului, numai vorbim de expoziţia de rochii ce au aparţinut soţiei Sofia Andreevna. Magnifice sunt patinele lui Tolstoi, care stârnesc un râs liniştit şi bineînţeles că ne trimit la medaliile obţinute de Sluţkaia şi Iagudin. Bicicleta lui Tolstoi invita la activitate. În momentul când am văzut-o în faţa ochilor emoţia a început să mă cuprindă, inima a început să bată mai tare, amintindu-mi de copilărie. Acesta este mediul unde a trăit şi a compus o parte din creaţia sa Tolstoi. De amintit şi camerele fetelor Tatiana şi Maria. Astfel, dacă pentru unii copii, atât din Rusia şi nu numai, în acea perioadă masa pentru pregătirea lecţiilor lipsea, pentru băieţii lui Tolstoi, Andrei şi Mihail, aceasta constituia un adevărat spectacol. Globul pământesc, ceasul, instrumentele de scris, sfeşnicul, cărţi, foi cu ştersături şi explicaţii ale “tăticului".
Casa A. P. Cehov este unul dintre cele mai cunoscute muzee muscovite. Este situat pe Sadovaia Kudrinskaia, numărul 6. În această zonă a Moscovei, dacă eşti o secundă atent poţi profita de prezenţă şi vei vizita în aceeaşi zi şi Casa Bulgakov, respectiv Casa lui Ceaikovski. Concret, nu rămâne decât să savurezi ce se află în casa lui Cehov şi atât. Indicat ar fi ca pentru Bulgakov să iei cartea “Master i Margarita” sub braţ şi să parcurgi fiecare pas al romanului, dar bineînţeles dedicându-i o altă zi, poate o viaţă întreagă. Despre muzeul Ceaikovski, probabil că acum s-a deschis, deoarece în iarna anului 2004 aceasta era în restaurare.
Muzeul de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. În acest context, acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Pe pereţii acesteia sunt câteva tablouri care la prima vedere nu le dăm importanţă. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul ghidului din cadrul muzeului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în capodopera lui Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în versurile Annei Ahmatova, dar ne aminteşte şi Makanin în Underground.

Pentru mai multe detalii puteti accesa: http://www.sidur.ru/

Rusia lui Nabokov

La începutul secolului al XX-lea foarte mulţi scriitori ruşi au fost exilaţi şi o parte din scrierile lor au apărut în străinătate, unde îşi duceau traiul. Alţii, precum este cazul lui Aleksandr Soljeniţân a publicat în revistele ce apăreau pe timpul regimului comunist, iar unii au îndurat în interiorul graniţelor Rusiei şi au adunat „negreaţa” comunismului în suflet. În acest context, evidenta este soarta lui Osip Emilievici Mandelştam, care a trait acel tip de exil interior. În continuare voi evidenţia Rusia prezenta prin toate ţarile pe unde a umblat Nabokov.

Astfel, starea exilului este descrisa cu parere de rau şi cu strângere în suflet de catre talentatul şi egoistul Sirin, care la frageda vârstă de numai 18 ani a început peregrinările. Lumea creata de el este numai şi numai a lui, face parte din suferinţele îndurate prin ţarile pe unde a trecut, este o particica din toate camerele şi casele pe care le-a schimbat si le-au lasat în urma, atât el, cât şi personajele lui: „Dintre toţi şi toate ma preocupa numai personalitatea mea. Aceasta este fantasma mea, boala mea şi, totodata, ceva care parca îmi aparţine, numai mie data spre judecata ... De aceea am dus o viaţa grea, singuratica, în nevoi, în odai închiriate.”1
„Emigranţi ruşi”, „pravalia ruseasca”, „dragostea mea”, „Rusia”, „fotografia ei”, „vedere mişcatoare pâna la lacrimi”, toate acestea îi dau speranţa lui Vasili Ivanovici, eroul nuvelei Norul, lacul, turnul. Treptat, lumea eroilor din aceasta nuvela capata farmec, autorul îi prinde în caruselul ameţitor şi inconştient al vieţii straine, îi pune sa picteze tablouri interioare, voalate cu culori triste, dar într-o oarecare masura, salvatoare.
Rusia este condamnata de toţi emigranţii, Rusia înca poarta o haina neagra pentru Occident, Rusia este şi acum înmormântata, idee conturata de Merejkovski la începutul aceluiaşi secol XX: „ ... o fiinţa îngropata de vie. Striga, bocaneşte în capacul sicriului şi nimeni nu o aude, ceilalţi arunca, pumn cu pumn, ţarâna, o niveleaza, crucea a fost pusa. Dostoievski scrie pe cruce: ''Smereşte-te, om mândru!'' Lev Tolstoi: ''Neîmpotrivirea la rau''. Vl. Soloviov: ''Nu asta-i problema''. Veaceslav Ivanov: ''Prin Sfântul Duh înviem''.
Nu, eu nu învii prin Duhul Sfânt, ci ma sufoc, mor prin duhul de Fiara- ar putea raspunde cel îngropat. Ţip, bocanesc, şi nimeni nu ma aude. Pamântul s-a surpat, m-a strivit. Nu mai pot ţipa, nu mai am voce. Am pamânt în gura.”2
Pe de alta parte, în scrierile lui Nabokov, Rusia apare în „izmene de deţinut, picioare nespalate cu unghii sidefii şi blanuri de urs peste piepturi late”.3 Cu astfel de blana s-au învelit Al. Soljeniţân şi Vl. Bukovski, chiar şi A. Makine.
Personajele lui Nabokov au o existenţa vie, ele respira şi traiesc o drama a urmaririi, au un miros fin al raului, un miros al odailor şi pensiunilor occidentale, unde nu-şi gaseau liniştea. Uneori sunt alintate şi li se creeaza o aura diferita prin culoarea naturii, a mediului unde îşi duc existenţa: „luciditatea stravezie a apei”, „soarele purpuriu”, „nor rozaliu”, „verdeaţa padurii”, iar alteori autorul le creaza ascunzişul pentru a le feri de umbra comunista: „perdeaua roşie”, „pereţii albi”, „anonimat îngrozitor pentru suflet”, „pustietatea ademenitoare”.
În Exterminarea tiranilor, vedem cum acel “el” îi urmareşte atât pe autor, cât şi personajele sale. Observam cum patrunde peste tot, cum molipseşte cu viaţa sa întunecata modul de a gândi al fiecarui om. Este un personaj ascuns, plat, nul, cu deprinderi cenuşii, iar prin acestea condamna pe veci viaţa Rusiei, “viaţa ţarii mele”, cum spune însuşi autorul. Legea pe care o instaureaza aparţine majoritaţii, iar majoritatea este “el”. Naratorul, în aceste fragmente pline de durere, vede o Rusie înfloritoare, salbatica de înfloritoare, în bunul şi purificatorul sens al cuvântului. Dar, acel “el”, gen Bunicuţul Lenin, care da oamenilor legi bune, care i-a mânat din urma spre a ucide, a facut din Rusia o vasta gradina de zarzavat, “în care se acorda o grija deosebita napului, verzei şi sfeclei; de aceea toate pasiunile ţarii s-au redus la nişte patimi rotofeie, terne leguminoide.”4
Alaturi de Norul, lacul, turnul şi Exterminarea tiranilor, ţin sa conturez subiectul romanului Maşenka, şi încep prin a asocia într-o oarecare masur viaţa din pensiunea Lidiei Nikolaevna Dorn cu viaţa descrisa într-un mic fragment existent în romanul Pnin, scris de acelaşi Nabokov.
“Era prima data când Pnin venea ''La Pini'', dar eu mai fusesem acolo. Ruşii din emigraţie – liberali şi intelectuali care parasisera Rusia în jurul anului 1920 – mişunau peste tot. Îi gaseai în fiecare colţişor cu umbra pestriţa, aşezaţi pe banci rustice şi discutând despre scriitorii emigranţi - Bunin, Aldanov, Sirin; zacând atârnaţi în hamace, cu ediţia de duminica a unui ziar de limba rusa acoperindu-le faţa, mijloc tradiţional de aparare împotriva muştelor; sorbind cu înghitituri mici ceaiul cu gem, pe veranda; plimbând-se prin padure şi întrebându-se daca ciupercile din partea locului sunt comestibile.” 5
Pe parcursul întregii sale opere, de la Maşenka pâna la romanul Pnin, scris la batrâneţe, considerat de specialişti capodopera lui Nabokov, scriitura este diferita, el reflecta în Darul o istorie romanesca a Rusiei secolului al XIX – lea, iar în Invitaţie la eşafod, evidenţiaza o fantezie politica intrata repede pe culoarul antiutopiilor.
Am amintit pasajul de mai sus, deoarece diferita este lumea emigranţilor în Maşenka, aparut în 1926, în comparaţie cu cea din Pnin, roman scris mai târziu. Personajele sunt aproape aceleaşi, au aceeaşi personalitate, au aceeaşi maturitate, însa în Lolita, roman aparut între cele doua, autorul le creeaza alte însuşiri, dar la un mod destul de ironic.
Revenind la Maşenka, despre care un contemporan afirma: „O carte care are drept titlu numele eroinei şi nu are, de fapt, eroina”6. Acelaşi N. Andreev considera ca Maşenka, absenta fiind, este alegoria Rusiei. Un loc aparte al criticii despre proza lui Nabokov este acela ca proza lui se centreaza pe nostalgia dupa paradisul pierdut al copilariei şi adolescenţei, nostalgie înecata în disperarea provocata de „vulgaritatea” din prezentul scriiturii şi foarte bine evidenţiata în cartea Vorbeşte, memorie! :
„La început n-am fost conştient ca timpul, atât de nemarginit la prima vedere, este o temniţa. Cercetându-mi memoria (ceea ce este lucrul cel mai bun de facut dupa ce îţi cercetezi eternitatea) întrevad tresarirea conştiinţei ca pe o serie de strafulgerari distanţate, iar intervalele dintre ele se micşoreaza treptat, pâna ce se formeaza blocuri stralucitoare de percepţie, îngaduind memoriei sa înşface câte ceva”7.
Sub acest aspect este creat romanul în discuţie. Ganin, personajul principal, încearca un soi de apatie profunda, vecina cu moartea. Acţiunea este plasata chiar în anul publicarii. Îl putem considera roman de dragoste, al unei existenţe, al retrairii unei mari iubiri. Autorul gaseşte cuvinte gingaşe, ce sunt de o puritate neobişnuita pentru scriitorii ruşi. Fluxul amintirii este trait cu intensitate, este evidenţiat detaliul, o iubire care nu este dusa la capat, pentru ca are prea multa gingaşie.
Sertarul, fotografiile joaca un rol foarte important în roman, daca putem sa-l numim astfel. La vederea acestora, viaţa îşi schimba cursul, Ganin traieşte o zguduire teribila, recunoaşte pe Maşenka, recunoaşte Rusia. Astfel, pentru Nabokov, Rusia lui este în Maşenka, în ea este chintesenţa rusa. Nabokov construieşte un roman, dând o lovitura de teatru în final, lovitura de maestru: Rusia este Maşenka, Maşenka este Rusia. Omul, gara, ora trezirii, umbrele înca mai sunt, toate detaliile se trezesc din beţia proprie a amintirii. Romanul are foarte multa tristeţe în final. Oraşul îşi pierde straja dat de umbre, acum se trezeşte Ganin, este un semn al trezirii la viaţa, şi nu la dragoste. Ochiul lui este viu, avid de viaţ, este sugerat triumful vieţii, al speranţei. Berlin.
În concluzie, Nabokov prin scrierile sale creeaza un nou tip de cititor. Tema exilului prezenta în toate scrierile sale este „tema noastra”, cum spunea Nina Berberova, mai exact a tuturor exilaţilor Rusiei de la începutul secolului XX.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007

Bibliografie:

1. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32) (iulie) 2001, p.4.
2. Dmitri Merejkovski, Rusia bolnava, traducere de Emil Iordache, Editura FIDES, Iaşi, 1996, p. 147.
3. VL. Nabokov, Norul, lacul, turnul, traducere din limba rusa de Roxana Doncu şi Rodica Mavrodin, , în „România literara”, Nr. 17, 3-9 mai 2000, p.20.
4. Vladimir Nabokov, Exterminarea tiranilor (fragmente), în “Kitej-grad”, Nr. 4 (32), iulie 2001, p.4.
5. Vl. Nabokov, Pnin, traducere din limba engleza de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p.104.
6. N. Andreev, Sirin, în vol.: V.V. Nabokov: pro et contra, I, Sankt-Petersburg, 1997, p. 222.
7. Vl. Nabokov, Vorbeşte, memorie! (o autobiografie rescrisa), traducere de Sanda Aronescu, Editura UNIVERSAL DALSI, 1994, p.26.

Tinerii rusi lipoveni la Iasi

Sâmbătă, 16 decembrie, în Sala “Mihai Ursachi”, din incinta Casei cu Absidă Iaşi s-a desfăşurat conferinţa “Tinerii staroveri, încotro?”. Iniţial, conducerea Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România a dorit ca la această conferinţă să participe şi tineri ruşi lipoveni din afara graniţelor ţării, însă acest lucru nu a fost posibil.
Astfel, în sală au fost prezenţi peste 50 de tineri ruşi lipoveni din principalele localităţi ale ţării unde aceştia conveţuiesc. Este vorba despre Bucureşti, Constanţa, Jurilovca, Tulcea, Slava Rusă, Slava Cercheză, Brăila, Suceava, Manolea, Fălticeni, Focuri, Roman, Brăteşti, respectiv Rădăuţi.
În cadrul conferinţei, tinerii ruşi lipoveni, precum şi reprezentanţi din conducerea comunităţii, dar şi simpli membri au susţinut lucrări pe teme diferite. Concret, sesiunea de comunicări a cuprins trei secţiuni în cadrul cărora s-a vorbit despre cultura, religia, precum şi istoria ruşilor lipoveni. Cuvântul de deschidere al sesiunii a aparţinut lui Petru Ivanof, preşedinte al Comunităţii, precum şi poetului Nichita Danilov. Mai mult, acesta din urmă a susţinut faptul că, în cazul în care comunismul rezista şi astăzi, comunitatea ruşilor lipoveni nu mai exista. “Democraţia are şi partea ei bună, iar paradoxurile istoriei funcţionează în orice moment, se păstrează tendinţele de conservare a identităţii. Probabil, dacă ceauşismul, comunismul ar fi funcţionat încă şaptesprezece ani, procesul de asimilare în cadrul comunităţii ruşilor lipoveni ar fi fost devastator, iar comunitatea nu ar mai fi existat”, a susţinut Danilov.

“Să nu uite că sunt staroveri”

După prezentarea referatelor din cadrul celor trei secţiuni amintite, tinerii ruşi lipoveni nu au ezitat să pună întrebări, dar şi să asculte răspunsurile celor mai în vârstă. Pe de altă parte, preşedintele CRLR, Petru Ivanof a susţinut faptul că întrunirea, care a avut loc sâmbătă este prima care vizează viaţa ruşilor lipoveni de pe teritoriul României. Intenţia conducerii comunităţii este de a continua şi în anii următori acest tip de conferinţe, când, speră a fi prezenţi şi tineri ai comunitătilor de ruşi lipoveni din celelalte ţări unde aceştia trăiesc. Printre principalele “poveţe” aduse de către Petru Ivanof tinerilor ruşi lipoveni sunt acelea de a păstra tradiţia. Considerând că timpul în care trăim este al “tentaţiilor”, tinerii ruşi lipoveni trebuie să fie atenţi la ceea ce însuşesc, la ceea ce percep, iar în acelaşi timp “să nu uite că sunt staroveri”, ceea ce demonstrează că au o cultură, religie, istorie proprii şi de necontestat.
“Astăzi în Iaşi este un eveniment deosebit. Mai exact, este prima conferinţă cu o tematică ce vizează viaţa staroverilor din România. Titlul conferinţei este sugestiv (n.r.“Tinerii staroveri, încotro?”) prin prisma integrării României la 1 ianuarie în structurile europene şi având în vedere că una dintre componentele integrării este multiculturalitatea, tinerii ruşi lipoveni trebuie şi îmi şi doresc acest lucru, să îşi păstreze specificul, obiceiurile, religia, credinţa. Fenomenul starover a ajuns obiect de studiu pentru mari universităţi din Rusia, Statele Unite ale Americii, precum şi din alte ţări. Este un domeniu unde se poate cerceta foarte mult, iar conferinţa de astăzi vine în idea aflării acelor lucruri pe care tinerii noştri încă nu le cunosc. Generaţia a două din rândul ruşilor lipoveni ştiu de la bunicii, părinţii lor cum a fost şi îşi mai aduc aminte de portul specific, de obiceiurile noastre. Tinerii trăiesc într-o altă perioadă. Există discotecile, internetul, calculatorul, mai bine zis este un timp al tentaţiilor. În acest context, tinerii nu ştiu cum să le perceapă, cum să le aleagă, cum să le însuşească. Credinţa staroveră este un pic mai severă în acest sens, iar prin seminarul de astăzi nutrim speranţa că îi va orienta şi îi va ajuta într-un comportament adecvat care să răspundă doleanţelor noastre în etapa integrării, dar în acelaşi timp să nu uite că sunt staroveri. Să nu uite că trebuie să păstreze limba şi să îmbrace din când în când rubaşka, iar fetele să nu uite că trebuie să poarte baticul, deoarece aşa au făcut strămoşii noştri şi au respectat obiceiurile, credinţa cu sfinţenie”, a precizat Petru Ivanof, preşedinte al Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România. Astfel, un alt lucru punctat de conducerea Comunităţii a fost acela că “nu tot ceea ce se împrumută din afară este neapărat şi grozav”.

Cum au văzut tinerii staroveri simpozionul?

Foarte mulţi dintre tinerii ruşi lipoveni prezenţi la acest simpozion şi-au spus punctul de vedere, şi-au argumentat ideile în conţinutul referatelor susţinute în cadrul celor trei secţii, precum şi a discuţiilor libere. Unii dintre ei au spus răspicat că se simt staroveri, alţii au ascultat cu atenţie intervenţiile din sală ale colegilor şi au susţinut acest lucru prin exemple din mediul unde muncesc, al şcolii, respectiv al bisericii. La final, tinerii ruşi lipoveni au afirmat că simpozionul este bine venit şi constituie un impuls în vederea păstrării tradiţiei, vorbirii limbii ruse pentru fiecare dintrei cei prezenţi, dar şi pentru cei care nu au lipsit. “Unii dintre tinerii ruşi lipoveni nu au cunoscut toate aceste amănunte despre care s-a vorbit astăzi, însă prin intermediul acestui simpozion, care a fost bine venit, aceştia le-au aflat. Important este faptul ca ei să se străduiască şi să respecte ceea ce s-a discutat aici. Chiar dacă viaţa profesională ne ocupă foarte mult timp, important este faptul ca, noi, tinerii staroveri să respectăm această tradiţie foarte veche şi încărcată de spiritualitate. Dacă te simţi starover trebuie şi să demonstrezi acest lucru”, a spus Ustinia Pahom, absolventă a Facultăţii de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucuresti.
Pe de altă parte, unii dintre cei prezenţi la simpozion, s-au arătat, într-o oarecare măsură sceptici, în legătură cu modul de percepere asupra tradiţiilor, implicit asupra păstrării acestora, de către toţi tinerii ruşi lipoveni. “Am mare încredere în tinerii comunităţii, dar nu aş putea garanta că aceştia vor percepe în mod corect ideile conturate în cadrul acestui simpozion, însă sunt sigur că o parte dintre ei pot înţelege şi pot duce mai departe mesajul”, a susţinut jurnalistul Pavel Tudose, membru al CRLR.
Cu toate acestea, lucrările prezentate vor fi publicate într-o carte, iar prin intermediul acestui simpozion s-a încercat crearea unui impuls pentru toţi tinerii ruşi lipoveni din România în vederea determinării acestora pentru a afla cât mai multe despre ce reprezintă cultura, istoria, religia staroverilor. “Principalul obiectiv al acestui proiect este promovarea şi valorificarea cultului starover printre tinerii ruşi lipoveni, deoarece, ştim cu toţii faptul că tineretul în general, fie că vorbim despre noi sau despre alte minorităţi este o verigă foarte importantă în exigenţa acelei comunităţi. Sperăm, ca în urma acestui simpozion să reuşim să-i determinăm să se intereseze şi în acelaşi timp să se implice mai mult în studierea fenomenului starover. Dorim ca tinerii ruşi lipoveni, să se documenteze şi să realizeze lucrări de specialitate. Acesta este primul pas, iar pe viitor îi aşteptăm cu propriile lor observaţii, lucrări din ceea ce au învăţat astăzi”, a explicat Irina Parfon, vicepreşedinte al Asociaţiei Tinerilor Ruşi Lipoveni din România.

“Avem tradiţia noastră şi suntem deosebiţi”

Proiectul care s-a desfăşurat la Iaşi a fost iniţiat de Asociaţia Tinerilor Ruşi Lipoveni din România în colaborare cu CRLR şi a fost finanţat de Ministerul Culturii şi al Cultelor. Fiindcă tinerii acestei comunităţi au fost în centrul atenţiei, iar prin implicarea lor, putem susţine că acest simpozion s-a desfăşurat cu succes. În acest contex, liderul tinerilor ruşi lipoveni, Andrei Luchici a punctat idea că biserica joacă un rol important în comunitate, precum şi în păstrarea tradiţiei starovere. “Am avut o plăcută surpriză să văd că aceast proiect s-a materializat. În sală sunt peste cincizeci de tineri, precum şi seniori din cadrul comunităţii, dar şi specialişti în domeniu. Mai exact în ceea ce reprezintă fenomenul starover, ceea ce înseamnă ruşii lipoveni, precum şi ceea ce înseamnă cultura şi tradiţia acestora. Am fost plăcut surprins de modul cum abordează problema tinerii ruşi lipoveni, de seriozitatea cu care s-au implicat în cadrul simpozionului. Important este să dezvoltăm, să învăţăm şi să păstrăm tradiţiile noastre, cartea bisericească, dar şi să ne apropiem de religia noastră. Astfel, chintesenţa ruşilor lipoveni o reprezintă biserica, religia, prin acestea ne-am dezvoltat şi trebuie respectate în continuare”, a precizat Andrei Luchici, preşedinte al Asociaţiei Tinerilor Ruşi Lipoveni din România.
În ultimii ani au plecat din ţară foarte mulţi tineri ruşi lipoveni. Chiar dacă sunt împrăştiaţi prin lume, precum sunt şi români, dar şi ruşi, ucrainieni, bieloruşi, armeni, ruşii lipoveni îşi păstrează şi încearcă, pe cât este posibil, să nu-şi piardă obiceiurile şi tradiţiile. Astfel, aceştia continuă să fie aproape de biserică, oriunde s-ar afla în lume.
“Ce înseamnă rus lipovean, ce înseamnă biserica pentru un rus lipovean, precum şi ce reprezintă implicarea tineretului, cred că toate acestea s-au concretizat în cadrul simpozionului ''Tinerii staroveri, încotro?'', iar la întrebarea aceasta putem răspunde în mai multe moduri. Foarte mulţi au plecat din ţară, dar acesta nu este un impediment. Au păstrat comunităţi în Spania, Italia, Canada, în Statele Unite ale Americii. Aceştia sunt împreună şi lucrează împreună. Cheamă preoţi din România să impărtăşească copii, să îi boteze, să îi cunune. Astfel, fiecare îşi păstrează legătura cu biserica, cu ceea ce reprezintă ei. Pe zi ce trece trebuie să conştientizăm mai mult faptul că, deşi suntem angrenaţi în cotidian, prin a mai merge la biserică sau a mai citi o carte bisericească, totuşi, prin grija părinţilor şi prin voinţa noastră, prin dorinţa de a cunoaşte mai mult şi de a rămâne în continuare aproape toate acestea pot fi realizate. Avem ceva ce este al nostru, avem tradiţia noastră şi suntem deosebiţi. Tocmai pentru că ştim să ne rugăm şi ne-am născut prin credinţă”, a mai susţinut Luchici.
În concluzie, seniorii comunităţii, prin discursurile lor, precum şi prin referatele susţinute, au imprimat tinerilor ruşi lipoveni sentimentul că sunt şi vor rămâne în continuare deosebiţi, iar tradiţiile lor nu se vor pierde.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 12 (97), decembrie 2006, p. 4-5

Romania in patru

Poate că trebuie să fim ascultaţi. Noi suntem tinerii de astăzi. Din păcate (…) nu suntem fii de “ştabi” sau de “jnapani”. Dacă am fi nu v-am povesti situaţia noastră. Din fericire unii dintre noi vor să lucreze, dar lasaţi-ne oameni buni să lucrăm!!! Oricum, în perioada imediat următoare vom părăsi această ţară de căcat. Voi aţi adus-o aici. Punct.
- Jnapanilor!!! Strigă unul dintre personaje.
- V-aţi folosit de numele meu!?! Strigă altul.
- Mi-aţi promis că mă angajaţi la editură!?! Am lucrat două luni şi nu m-aţi plătit! Căcaţilor… .
Să le dăm alte nume. Sunt exemple reale şi au nume adevărate, dar din respect pentru ei … astăzi vor fi “literaţi”. Adică vor fi trei litere, precum îşi numea Makanin, în mici paranteze, personajele din romanul Underground sau un erou al timpului nostru. Ei sunt eroii timpului … nostru.
Prima literă despre care se vorbeste este A.
- Măi fraţilor aveţi grijă de el(a). Vă hotărăsc. E talentat, aşteaptă un copil. Adică va fi tată.
- Boilor ce sunteţi, jnapanilor!?! A jucat şi în studenţie şi imediat după … teatru. Vă daţi seama! Teatru.
- Ei, dar spuneţi-le despre teatru ruşilor, eschimoşilor. Spuneţi-le şi şefilor din primărie. Da … toate trei litere au început să se mire (eram în crîşmă!!!) că nişte “oameni inteligenţi” au început şi ei să joace teatru. Prima replică a fost mişcarea, rapiditatea. Au început să smulgă afişele de pe garduri.
- Bine, dar A a citit, A ştie cum stă treabă cu poezia, îl cunoaşte pe Brâncuşi, iar în momentul când mai vorbim despre ce se întâmplă în ţărişoara noastră spune, bineînţeles ce-i trece prin minte, cu un “sâctir bahluian”. Era să uit … A ştie cum stă treaba cu Piramidele din Egipt şi ne vorbeşte fain despre Set.
- Cuvintele astea turceşti… , intervine B (al doilea personaj).
- Ştie golanul cum stă treaba cu literele astea.
- Ştie … ştie … susţine hătărât litera C. Au început să vorbească literele, precum vorbesc şuruburile, fierul de călcat prin nişte nuvele ale lui Andreev.
- Dumnezeule Doamne!!! Dar tu ştii chimie, matematică, mecanică!?! Cum dracu de-mi spui de Andreev??? Intervine personajul nocturn, căruia nu-i dăm nicio literă. El face cinste tot timpul şi lui ne spovedim cu toţii.
B este un tip de treabă. Are nişte replici de te doare capul. Dar noi îl numim “poetul”. Este poet! Ce pisicii măsii! Un poet care ştie, de exemplu, despre alt poet că-şi fute curvele în apartamentul primit gratis de la primărie. Îl mai şi închiriază, are bani, dar e un alt tip de poet. Are chiriaşi.
- Na, Na, Na, Na, Na, Na … începe să vocifereze personajul nostru.
- E din Porumbescu bucăţica asta, spune liniştit C. (În gândul meu spun: Taci dracului din gură că îţi vine rândul şi vom vorbi şi despre tine).
Îşi iese B din fire.
- Mă băieţi ai timpurilor noastre … nu m-a trecut mustăciosul ăla la examen. El habar nu are că eu am publicat, că am citit toată literatura japoneză în original. Habar nu are că sunt cel mai bun la billiard din oraşul acesta. Mă, dar un examen mă face pe mine! Am să-l iau în perioada de restanţe. Bea un gât de bere, se uită sictirit la gâza din fundul halbei şi nu spune nimic. Se linişteşte. Imediat … începe să recite din creaţia unui poet … şi începe, şi începe, sughite, rosteşte primul cuvânt, Efebul … Nu mai recit mă, ăsta e tipul care a primit apartamentul, dă-l în p(i)ustiu.
B este îmbrăcat într-un palton de culoare neagră, blugii negri, o cămaşă maro. Şi-a luat şi foi de culoare neagră.
Îşi intră C în drepturi.
- Ce dracu e cu tine! Te îmbraci numai în culori închise! Parcă ai fi într-un tablou al lui Chagal. Se face linişte! Nu-si aminteşte nimeni tabloul. Se uită unul la altul şi …
Tipul care ne face cinste mai tot timpul spune pe un ton liniştit:
- În sat copchilaşi. Atenţie nu în sac, ci în sat.
- Da, da în sat stau, continuă litera C.
Fotografia cu gust, fotbalul şi invitaţiile în direct la tv, radio Guerrilla sunt ale lui.
- Îşi iese din fire, că doar Molotovul trebuie să fie gata:
- Am lăsat CV-ul la o firmă şi am văzut cum râdeau de mine! Ce nemernici! Au costume, cravate şi râdeau de mine!
- Dar uitaţi-vă cum s-au îmbrăcat astea. În crâşmă intrase între timp patru gagici beton.
C continua să dialogheze…
- Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit. Gangul mirosea a timp. Şerpişorii, fructul de după bere … săreau precum peştii în năvod.
Mi-am dat seama că nu trebuie să mai fac cinste nimănui şi niciodată.
Ceasul de la Universitate bătea ora 12 şi de fapt nu era chiar 12… era fără un douăzeci… timpul pierdut … douăzeci de minu(n)te.
Literele au început să-şi spună ca-ntr-un poem al lui Poe. Paiaţo!!! Şi se duelau care strigă mai tare acest cuvânt … Paiaţo, Paiaţoooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo, Paiaţooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooo, paiaţooooooooo…. Lipsea ţipătul literei C.
In noaptea, mangaiata de vocile formatiei U2, se auzeau aceste tipete. Se mai aud si astazi.

Aceasta povestire a fost scrisa cu mult timp in urma! In cazul in care cineva se regaseste in aceste cuvinte l-as ruga sa nu "pozeze" in victima! Singur s-a transformat in client al pierzaniei!

România de dincolo de Prut

În Iaşi, dar şi în celelalte oraşe mari ale ţarii se vorbeşte, se scrie despre Republica Moldova, precum şi despre autoritaţile care conduc aceasta ţara, dar, ajungând între graniţele acesteia, realitatea este cu totul alta. Unii batrâni se tem sa vorbesca. Undergroundoul înca mai domina. Alţii, “afumaţi” de vinul moldovenesc nu ezita nici o secunda sa rosteasca faptul ca Republica Moldova este pamânt românesc şi aparţine României. Nu demult, in perioada 17-20 mai 2007, împreuna cu ansamblul folcloric “Busuioc Moldovenesc”, dar şi cu reprezentanţi ai Asociatiunii Transilvane pentru literatura romana si cultura poporului roman - ASTRA – Desparţamântul “Mihail Kogalniceanu” Iaşi, a fost organizat un itinerar folcloric, sub genericul "Se-ntalneste dor cu dor" în câteva localitaţi din Republica Moldova, dar şi din Transnistria. Astfel, principalele ţinte unde ansamblul amintit a susţinut concerte au fost: Ermoclia, Hagimus, Baccealia, Tanatari. Nu departe de aceasta localitate, numai la zece kilometri am putut vizita Manastirea “Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria”, Ratus, raionul Creuleni, unul dintre ultimele locuri vizitate. Principalele obiective ale acestei acţiuni au fost acelea de a raspândi cultura româna, dar şi de a simţi jocul şi cântecul românesc. Un alt obiectiv al reprezentanţlor Asociatiunii ASTRA a fost acela de a dona bibliotecilor scolare carti de literatura romana, carti de rugaciuni si pentru copii, prin bunavointa Tipografiei Trinitas din Iasi iconite pentru copii, precum si publicatii.

“România este şi aproape şi departe”

Prima localitate unde s-au împarţit carţi elevilor a fost Ermoclia. Copiii, dar şi oamenii de aici s-au aratat foarte mulţumiţi de prezenţa noastra în comuna lor, dar mai ales de faptul ca trebuia sa fie susţinut un concert de muzica populara, lucru petrecut dupa numai doua ore. Edilul satului s-a aratat mulţumit de prestaţia ansamblului folcloric ieşean, precum şi de relaţiile culturale existente între Republica Moldova şi România, însa, nemulţumit de hotarul constituit de râul Prut. “Satul Ermoclia este una dintre cele mai mari localitaţi din raion (Ştefan-Voda), avem peste patru mii cinci sute de locuitori. Pot sa spun ca în satul nostru prodomina tradiţia. Acest lucru este evidenţiat prin intermediul bisericii din sat, a carei atestare este din anul 1825. Alte obiective în satul nostru sunt: liceul, doua gradiniţe, un Centru de Sanatate”, a susţinut Alexandru Pavlicenco, primarul Localitaţii Ermoclia. Întrebat cum vede România, Pavlicenco a susţinut faptul ca “este şi aproape şi departe. Aproape prin identitatea poporului român, departe prin hotarul de la Prut. Suntem un popor şi nu este normal sa existe hotarul acesta între noi”.

“Martirologul libertaţii noastre - 1992”

A doua zi din cadrul periplului am fost prezenţi în satul Hagimus, raionul Cauşeni. Aceasta este prima localitate din Republica Transnistria. Graniţa. Soldaţii cu armele la brâu “stateau de straja patriei”. Tensiune. O “zona” unde aerul este altfel. Ceva mocneşte, de parca am fi personajele din “Il Sacrificio”, film regizat de cunoscutul Andrei Tarkovski. În cimitir sunt morminte proaspete. Şuieratul trenului brazda întreaga Transnistrie. Pe marginea şanţului doua capre paşteau iarba arsa de soare, iar nu departe de acestea o gramada de gunoaie, greblate de curând, dupa cum se putea observa, ardeau. Fumul se ridica încet spre înaltul cerului, spre înaltul Kremlinului. Doua fetiţe, de aproximativ şapte anişori, cu parul împletit în doua codiţe blonde, îmbracate în rochiţe roşii şi cu doua tingiri de cozonac în mânuţe ne-au întâmpinat. Numai şuieratul trenului începea sa se îmbraţişeze cu fumul. Linişte. Urmeaza concertul. Acesta se va ţine în incinta Casei de Cultura a satului. La intrarea în sala, privirea ţi se îndreapta spre Portretul lui Ştefan cel Mare, agaţat în partea dreapta, iar în partea stânga stema Republicii Moldova. Te aşezi pe un scaun a carei pânza este tocita şi priveşti imensitatea salii. Secerea şi ciocanul. Linişte. Sa simţi, sa guşti chiar şi din berea moldoveneasca trebuie sa ieşi afara din sala sa te racoreşti. Deodata ţi se arata în faţa ochilor un panou unde scrie cu litere mari “Martirologul libertaţii noastre - 1992”. Dedesubt cinci fotografii cu câteva chipuri tinere. “Au disparut în nouş’doi, îmi şopteşte unul dintre batrânii din holul Casei de Cultura, şi s-au jertfit pentru noi”, continua badea Vasile. În aceasta clipa ţi se taie rasuflarea şi nu îţi ramâne decât sa priveşti cele cinci fotografii. Imediat dupa spectacol, desi tarziu, urma sa sustinem un alt spectacol in localitatea Chircaiesti, raionul Causeni. Desi totul era pregatit, spectacolul nu a mai avut loc. Doar un simplu telefon a anulat totul.

Farâma de America la Baccealia

În acelaşi raion Cauşeni se afla şi localitatea Baccealia. Situaţia din aceasta localitate este mult mai aşezata iar oamenii de aici se arata foarte mulţumiţi de prezenţa unei firme din Statele Unite ale Americii care le lucreaza pamânturile şi le onoreaza contractele. “La noi în localitate terenurile agricole înca din anul 1999 sunt date în arenda peste doua mii doua sute de hectare de teren arabil la o firma din America. Satenii care deţin pamânturi, le-au dat în arenda şi stapânul (americanul) a încheiat contracte cu ei pe o perioada de trei ani de zile. Pot sa spun ca oamenii din satul nostru sunt foarte mulţumiţi, dat fiind faptul ca patronul firmei îşi onoreaza la timp obligaţiile conform contractelor încheate cu fiecare proprietar în parte. Suntem foarte mulţumiţi şi de faptul ca terenurile de pe raza localitaţii noastre se lucreaza cu tehnologie moderna iar oamenii sunt onoraţi conform cotractului”, a susţinut Svetlana Ţîbîrna, primar de Baccealia, raionul Cauşeni. Înaintea începerii spectacolului, reprezentanţii Astrei, dar şi ai ansamblului “Busuioc Moldovenesc” au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare de catre cetaţenii satului Baccealia. “Prin arta şi cultura noi vom dainui, aşa ca eu cred ca prezenţa ansamblului ''Busuioc Moldovenesc'' la noi în teriotoriu ne va înfraţi şi va duce la accentuarea relaţiilor de colaborare cu România”, a mai susţinut edilul şef al comunei Baccealia. Mentionam ca atat in Hagimus, cat si in Baccealia niciodata nu au fost prezenti oaspeti din Romania.

Integrarea este irealizabila

Alaturi de primarii din satele amintite am stat de vorba şi cu primarul satului Tanatari. Principalele obiective ale autoritaţilor de aici sunt acelea de a continua buna colaborare cu România, dar şi de a implementa unele proiecte în cadrul comunitaţii pentru ca cetaţenii sa poata duce un trai mai bun. “În prezent susţinem faptul ca donatori atât din interiorul ţarii şi din exterior, dar şi din cadrul comunitaţii locale sunt pe punctul de a finaliza, iar ulterior de a implementa proiectul de aprovizionare cu apa potabila a localitaţii”, a susţinut Lidia Jubea, primar de Tanatari, raionul Cauşeni.
Despre recenta noastra integrare în Uniunea Europeana, raportata, bineînţeles la Republica Moldova edilul satului Tanatari a spus ca este un lucru bun ca România şi-a îndreptat ochii spre Europa, dar în Republica Moldova lucrurile merg foarte ncet şi o posibila integrare a Republicii Moldova este irealizabila în curând. “Speranţa moare ultima dar vreau sa spun faptul ca în ultmul timp, mai ales integrarea României în cadrul Uniuniii Europene a pus foarte multa nadejde şi pentru Republica Moldova, dar în ce direcţie am merge şi cum, eu una spun ca lucrurile merg foarte lent”, a punctat Jubea.

Credinţa şi rabdare

La numai câţiva kilometri de graniţa cu Transnistria se afla un loc retras şi plin de credinţa. Este vorba despre Manastirea “Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria”. Acest lacaş reprezinta una din tinerele aşezari monahale din sudul Republici Moldova. Mai concret, Manastirea a fost fondata, în anul 1997 la 26 mai cu binecuvântarea Î. P. S. Vladimir, Mitropolitul Chişinaului şi al Întregii Moldove. “În vara anului 2000 înfruntând numeroase greutaţi cu ajutorul lu Dumnezeu, dar şi a oamenilor de buna credinţa, s-a pus temelia. Catedrala este în doua nivele: Bserica de vara cu hramul ''Sfintelor Femei Mironosiţe Marta şi Maria'' şi Bserca de iarna cu hramul Sfântului Apostol Andrei Cel Dintâi Chemat. În timpul pregatirii terenului s-a taiat un arbore, maduva tulpinei caruia de la radacina pâna-n vârf avea semnul sfintei cruci”, dupa cum a susţinut Maica Evseeva.
Atmosfera de aici este plina de credinţa, dar şi de rabdare. Nu îţi ramâne decât sa laşi un acatist şi sa mergi sa dai cu apa pe frunte din izvoarele din spatele bisericii. “Specificul locurilor îl constituie abundenţa izvoarelor. Apa sfinţita prn rugaciuni primeşte putere de tamaduire a neputinţelor trupeşti şi sufleteşti. Mulţi pelerini viziteaza Izvorul sfinţit în cinstea Maicii Domnului de pe teritoriul manastirii”, a mai punctat maica Evseeva.
În concluzie, nu ramâne decât sa vizitaţi Republica Moldova şi în acelaşi timp sa aveţi rabdare şi puţina credinţa. Numai astfel putem întelege “altfelitatea” acestei ţarişoare.

Articol aparut in "Revista Romana", Anul 2 (48), luna iunie 2007, paginile 61, 62, 63.

”Vâsoţki e plecat undeva şi în curând se va întoarce acasa”

Nu este uşor a prezenta o imagine a vieţii lui Vladimir Vâsoţki. Emblema în Rusia, numele lui Vâsoţki deriva de la Vâsoţk, un sat din gubernia Grodno, nu departe de localitatea Slonim. A-l asculta pe Vladimir Vâsoţki cântând este o experienţa fantastica, dificil de descris în cuvinte. În cazul în care chiar vreţi sa-l ascultaţi şi sa-l priviţi va recomand numai o adresa de internet1 şi va veţi lamuri. Trebuie sa aveţi rabdare numai noua minute. În cântecele lui, utilizarea cuvintelor, precum şi a idiomurilor este atât de impecabila, încât, eforturile de a-i traduce cuvintele într-o limba straina au ca raspuns final palide reflectari ale originalului. În strainatate, Vladimir Vâsoţki aproape ca nu îşi gaseşte termen de comparaţie. Pentru a încerca sa explicam modul lui de a fi, ar trebui sa combinam trairea profunda a lui Bob Dylan cu priza la public a lui Elvis Presley. A fost, dupa cum îl considera specialiştii, mai mult decât un superstar. Referindu-ne la muzica, excluzând, într-o oarecare masura, celelalte teritorii ale culturii ruse din a doua jumatate a secolului XX, mulţi l-ar numi pe Vâsoţki cea mai semnificativa figura. Nu a fost cel mai bun actor sau cântareţ, compozitor sau poet, dar cu toate acestea a fost un geniu, un fenomen în arealul expresivtaţii umane: “Toata lumea se îmbulzeşte sa-ţi strânga mâna, sa te îmbraţişeze, sa-şi exprime entuziasmul. Nu te mai zaresc, te-ai pierdut printre barbaţi şi femei, cu toţi mult mai înalţi decât tine. Într-o singura ora ai cucerit poate cel mai dificil public, un public format în întregime din profesionşti ai filmului, din persoane mult mai cunoscute, mult mai rasfaţate, mai celebre decât tine”2.
Pentru foarte mulţi, ca şi pentru cei prezenţi în cuvintele de mai sus, şi ne putem referi aici la Rock Hudson, Paul Newman, Gregory Peck, Robert de Niro, Vladimir Vâsoţki a fost întruchiparea limbii ruse, vocea poporului rus, conştiinţa şi sufletul viu al timpurilor sale. Prin cele peste o mie de cântece ale sale a exprimat ceea ce fiecare rus ar fi dorit. Tatal lui Volodea provenea dntr-o famlie de evrei originara din oraşul Brest-Litovsk, astazi Belarus, unde s-a nascut bunicul sau. Tatal sau, Semion, era angajat al armatei, iar istorisirile din cel de-al doilea razboi mondial au devent ulterior sursa a pieselor lui Vladimir. Mama lui era rusoaica, iar în momentul când parinţii sai au divorţat, Vâsoţki a ales sa traiasca alaturi de mama sa, în realitatea dura şi crunta a Moscovei.
Dupa terminarea liceului, tânarul absolvent a studiat timp de un an de zile ingineria, dar a renunţat pentru a se înscrie la Şcoala de Teatru “Nemirovich-Danchenko” din capitala. A absolvit în 1960, primind diploma de actor profesionist. Patru ani mai târziu s-a alaturat Teatrului Dramatic şi de Comedie din Moscova, jucând în foarte multe roluri.
De-a lungul vieţii sale, Vladimir Vâsoţki a jucat în douazeci şi opt de filme (Сверстницы, 713-й просит посадку, Вертикаль, Короткие встречи, Единственная дорога, Они вдвоём etc.). A fost casatorit de trei ori şi a avut doi fii. Astfel, mariajul cel mai lung şi care i-a oferit cea mai multa inspiraţie a fost cel cu actriţa franceza de origine rusa, Marina Vlady: “… tu înşfaci o chitara. De la primele acorduri, de la primele note, ma simt tot mai tulburata. Pentru început ma impresioneaza vocea ta, forţa glasului tau, emoţia ta. Apoi, încetul cu încetul, descopar valoarea vorbelor, umorul scrâşnit, profunzimea cântecelor tale. Tu îmi explici ca teatrul este meseria ta, iar poezia este pasiunea ta. Apoi fara alta introducere, îmi spui ca ma iubeşti de multa vreme”3. Dupa cum se observa, pe unde paşea Vladimr Vâsoţki totul se mişca. Cu siguranţa ca Volodea, dupa cum îl alinta Marina, înca mai traieşte. Metaforic vorbind, acest lucru este evidenţiat chiar de catre fiul sau Nikita. Prezent anul trecut (2006) în Bulgaria, nu a scapat de presa, şi, într-un interviu acordat unei agenţii din Bulgaria a susţinut ca: “Dar aş vrea sa subliniez un lucru, Vladimir Vâsoţki nu este un personaj istoric pentru oameni din Rusia, Ukraina, Belarus sau Kazakstan - pentru multi oameni care vorbesc limba rusa, el este un contemporan. Sunetul vocii lui este peste tot în aer. Vocea lui se aude, carţile lui se citesc şi aş vrea sa adaug faptul ca pentru muţi oameni, pentru mine, pentru cei apropiaţi lui, dar şi pentru prietenii lui, înca exista impresia ca el a plecat undeva. E plecat şi în curând se va întoarce acasa”. “Но искам да подчертая едно, Владимир Висоцки не е исторически персонаж за хората в Русия, Украйна, Беларус или Казахстан – за много хора които говорят на руски, той е съвременен човек. Той звучи в ефира. Гласът му се чува, книгите му се четат и бих искал да добавя, че за много хора, за мен, за неговите близки и приятели още съществува впечатлението, че той просто някъде е заминал. Заминал е скоро ще се върне”4.
Popularitatea lui Vladmir, ca actor, a fost mult depaşita de cea pe care a obţinut-o în calitate de compozitor. Autoritaţile sovietice au permis ca puţine dintre cântecele sale sa fie cantate la televiziune sau din filmele sale sa fie înregistrate. Recunoaşterea sa lirica s-a raspândit o data cu apariţia în cluburi, universitaţi, pe stadioane.
Rima cântecelor este fara cusur, ritmul este puternic şi de foarte multe ori neiertator. Ascultând melodiile sale, putem susţine ca apar ca o conversaţie între cântareţ şi prietenii sai spectatorii. Textul este plin de idiomuri şi “şopteşte” ascultatorului într-un limbaj oral viu al Rusiei întregi. Datorita structurii impecabile a versurilor, cântecele sale sunt uşor de memorat şi de recitat, asigurând astfel o sursa inepuizabila de citate în orice situaţie de viaţa:

“În zori ma trezesc, cu premiul de la brigada,
La balul cu maşti am jucat mascarada
La balul cu maşti s-a scris alcoolo-drama
Şi-apoi m-am vazut zvârlit printre fiare”5.
Admirat de oameni de toate vârstele şi din diferite clase sociale, personajele cântecelor sale provin deasemenea din diferite tipologii umane. A întrupat în cântecele sale personaje variind de la delincvenţii beţivi, pâna la artiştii deja renumiţi. A scris despre razboi cu o percepere atât de precisa a realitaţii, încât vetereanilor nu le venea sa creada ca nu era unul dintre ei. Ascultând Vâsoţki, te poţi imagina ghemuit într-un tranşeu sau radicând urale. Esti deja în picturile lui Veniamin Sibirskii, Marat Samsonov, Evghenii Danilevskii, Evghenii Korneev, Nikolai Prisekin, respectiv Viktor Dimitrievskii. Numai un razboi ne poate da sentimentul ca traim şi noi.
A devenit o figura foarte populara, omagiata de poporul rus chiar şi dupa moartea sa. Cu sau fara voia sa, Vâsoţki a jucat un foarte important rol politic în cultura populara ruseasca a vremurilor sale.
În cântecele sale, protesta împotriva îngustimii minţii, a prostiei, dar şi a urâţeniei sistemului în care s-a nascut. Aceasta idee este reflectata şi în scrierile unui contemporan al sau: “Statul suntem noi, oamenii. Cum vom fi noi, aşa va fi şi statul. Legile ce ni s-au dat, la o examinare mai atenta, permit pe deplin o asemenea interpretare. Haideţi atunci, ca buni cetaţeni ai ţarii noastre, sa respectam legile, cum le înţelegem noi, adica aşa cum sunt ele scrise. Nu suntem obligaţi sa ne supunem la nimic altceva decât legii. Haideţi sa aparam legea noastra, împotriva atentatelor autoritaţii. Suntem de partea legii. Ei sunt împotriva. Fireşte, în legile sovietice exista multe aspecte absolute inacceptabile. Însa oare cetaţenii altor ţari, libere, sunt satisfacuţi de toate legile lor? Când o lege nu este pe placul cetaţenilor, aceştia, prin mijloace legale, obţin revizuirea ei”6.
Câteva dintre piesele lui Volodea trateaza problemele antisemitismului în Rusia, a interzicerii imigrarii, emigrarii şi a discriminarii în munca. Totuşi, daca piesele sale ar fi fost doar un protest la adresa sistemului, ar fi fost probabil sa fie cantate doar la adunarile dizidenţilor, precum este autorul cuvintelor de mai sus, şi ar fi ramas necunoscute pentru mulţi oameni. Concret, cântecele lui Vladimir Vâsoţki sunt profunde, dau şi continua sa dea oamenilor forţa pentru a trai, a zâmbi, a iubi. Poemele “bardului”, dupa cum ajunsese sa fie numit în Rusia, continua sa atinga milioane de inimi din întreaga lume.
S-a stins din viaţa la vârsta de patruzeci şi doi de ani din cauza unui atac de cord, provocat, se spune, de bine cunoscutul sau stil de viaţa de bautor înrait, însa şi astfel poţi trai şi simţi arta, precum şi ce are ea frumos: “În jurul tau, podeaua e napadita de sticle goale, de mucuri stinse, pe o masa acoperita cu ziare soioase, care au servit drept faţa de masa, … tu încerci cu greu sa te ridici, întinzi braţele spre mine, eu tremur din cap pâna în picioare, te cuprind ca pe un copil şi te duc, târâş acasa. E prima lovitura, prima mea alunecare spre universal sordid al beţiei vecine cu moartea”7.
A fost condus pe ultimul drum în timpul Jocurilor Olimpice, când moscoviţii au parasit stadioanele şi televizoarele pentru a participa la înmormântare. Deşi nu se daduse nici un anunţ despre dispariţia sa în presa, în câteva ore, toata lumea din Moscova ştia despre asta şi mii de oameni s-au adunat lânga Teatrul Taganka, unde era expusa legendara sa chitara, bineînţeles pentru a recita, a aprinde lumânari şi a-i fi, de aceasta data “altfel” aproape.
Prin demersul de faţa, amintim faptul c in luna iulie a anului 2007 s-au implinit douazeci şi şapte de ani de la plecarea dintre noi a lui Vladimir Vâsoţki.

Bibliografie:

1. http://www.youtube.com/watch?v=VjPEpeKESz4
2. Marina Vlady, Vladimir sau zborul interupt…, traducere în limba româna de Silvia Kerim şi Matilda Banu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, p.107.
3. Idem. p.8.
4. http://www.focus-news.net/?id=f5431
5. Idem2, p. 12.
6. Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul …, traducere din limba rusa de Dumitru Balan, aparuta la Fundaţia Academia Civica, Bucureşti, 2002, p.228.
7. Idem 2, p.18.

La pas prin Rusia

Casa A. P. Cehov este unul dintre cele mai cunoscute muzee muscovite. Este situat pe Sadovaia Kudrinskaia, numărul 6. În această zonă a Moscovei, dacă eşti o secundă atent poţi profita de prezenţă şi vei vizita în aceeaşi zi şi Casa Bulgakov, respectiv Casa lui Ceaikovski. Concret, nu rămâne decât să savurezi ce se află în casa lui Cehov şi atât. Indicat ar fi ca pentru Bulgakov să iei cartea “Master i Margarita” (“Maestrul şi Margarita”) sub braţ şi să parcurgi fiecare pas al romanului, dar bineînţeles dedicându-i o altă zi, poate o viaţă întreagă.
Muzeul Cehov de pe Sadovaia Kudrinskaia numărul 6 a fost construit din iniţiativa familiei scriitorului şi a fost deschis pe 25 aprilie 1912. Acesta este unul dintre primele muzee deschise în capitala Federaţiei Ruse. Cehov “s-a aciuat” aici pe parcursul lunii august a anului 1886, când avea frumoasa vârstă de 26 de ani. În una din scrierile sale, autorul caracterizează acest loc ca pe unul “luminos şi liniştit”. De amintit este şi faptul că a locuit în această casă cu mama sa Evghenia Iakovlevna, sora Maria şi fratele mai mic Mihail.
În centrul atenţiei este cabinetul scriitorului, iar în cadrul acestuia o impresie plăcută oricărui vizitator este lăsată de masa de scris. De la prima vedere sare în ochi un “căluţ din bronz”. Totuşi acesta este chiar călimara cu cerneală primită cadou de la un pacient căruia doctorul Cehov i-a oferit consultaţii şi medicamente, după cum preciza muzeograful. Pe masă mai sunt două sfeşnice, din acelaşi material din care este turnată şi călimara. Distinctive sunt şi cele trei portrete asupra cărora trebuie să aţinteşti ochii cu o oarecare subtilitate pentru a le distinge. Este vorba despre I. I. Levitan, P. I. Ceaikovski, respectiv D.V. Grigorovici. Alături de cabinet se află camera de dormit a lui A. P. Cehov, iar în stânga acestuia este situată camera lui Mihail. După aceea urmează camera de oaspeţi. Păşind, cu mâinile la spate şi strângând din buze, pe moment parcă inconştient de locul magnific în care te afli, începi a privi cu atenţie tablourile. Sare unul în ochi, are ceva special. Degeaba! Natură şi atât! După câteva minute misterul este descifrat. Unul dintre tablouri avea pictat chipul lui A. S. Puşkin. Bineînţeles că am aflat acest lucru numai şi numai cu ajutorul muzeografului, care şi-a intrat a doua oară în rol. Puşkin domina, umbra lui este peste tot. Mai târziu apare şi în operele scriitorilor Bulgakov, Marinei Ţvetaeva, precum şi în piesele lui Vl. Vâsoţki, dar ne aminteşte de el şi Makanin în “Underground sau Un erou al timpului nostrum”.

Pelerin spre “Ierasulimul” Rusiei

Pentru a ajunge la locuri din afara metropolei îţi trebuie curaj, răbdare şi ceva bani. Spectacolul din electricikă (tren care merge cu 120 de kilometri la oră şi face legătura dintre Moscova şi orăşelele din jur) este unic în lume. În aceste trenuleţe cerşetorii ruşi sau chiar ţiganii oferă un spectacol aparte, bine organizat. Astfel, în momentul îndreptării spre complexul muzeal supranumit “Noul Ierusalim”, precum şi al întoarcerii eşti obligat să asişti la spectacol. Adevărat că unele prind şi încântă, însă unele te impresionează foarte mult. De exemplu, un tânăr cu o chitară bine acordată a început să cânte versuri din opera lui Bulat Okudjava. Tot acest spectacol în schimbul a câteva ruble. Imediat stă la rând o rusoaică foarte frumoasă, care, după chipul ei, este şi pregătită. Începe prezentarea unei cărţi de medicină, iar noi ascultăm şi o putem cumpăra sau nu. Bineînţeles urmează ţiganii, dar şi aceştia încep a cânta, încep a pune suflet şi a oferi şi ei ceva. Concret, după modul cum aşează acest spectacol în scenă, adică în mijlocul electricikăi sunt cei mai câştigaţi, au strâns cei mai mulţi bani.
Pe lângă toate aceste scene, evidentă este şi aceea a prezenţei trimişilor diferitelor secte, care-şi expun doctrina şi nu-ţi rămâne decât să aderi la ele, să pui ideile lor în practică. În momentul când îi vezi şi îi asculţi cu o oarecare răbdare, poţi înţelege universalitatea lui Nikolai Berdiaev. Acesta i-a descris deja în Cunoaşterea de sine, a explicat, în momentele de seară cum stau lucrurile în lume şi cine este adevăratul Dumnezeu. Cobori din electricikă, întrebi de “Noul Ierusalim” şi afli că trebuie să te urci câteva staţii într-o marşutkă (maxi-taxi), iar apoi poţi vizita acest ansamblu muzeal. Aici ai parte de un alt spectacol. De modul deschis la comunicare al ruşilor, precum şi de rapiditatea cu care te îndrumă spre locul tău ţintă.

Istorie şi credinţă

Complexul muzeal cunoscut cunoscut astăzi sub denumirea de “Novîi Ierusalim”, reprezinta reproducerea în mod grandiose a locurilor sfinte din Ierusalim. Construit la mijlocul secolului al XVII-lea a fost mult mai bine organizat şi îmbogăţit cu picturi occidentale, precum şi obiecte de cult bisericesc în anul 1920. Un loc aparte în cadrul complexului este ocupat de Mănăstirea „Renaşterea ” (Voskresenskii), una dintre cele mai mari mănăstiri existente în vecinătatea Moscovei. Conţine o gamă largă de comori istorice, culturale şi artistice (icoane, broderii, manuscrisuri, cărţi rare, documente, picturi şi desene ruseşti, precum şi din Europa Occidentală. Biserica este un fenomen unic în istoria şi cultura rusă. Toate acestea le putem rezuma la cuvintele: hrană pentru suflet. Începi, datorită acestui loc, precum şi a mediului de aici, a imaginilor care-ţi rămân imprimate în minte de pe zidurile acestei biserici, să crezi că ai ajuns într-un loc unic. Intenţia fondatorului complexului, patriarhul Nikon (1605–1681) a fost realmente îndrăzneaţă: să recreeze Pământul Sfânt al Creştinilor, după o copie exactă a bisericii Cavoului Sfânt din Ierasulim, la periferiile Moscovei. Fiindca am amintit de Nikon, pe numle sau adevarat Nikita Minov, putem spune ca a fost al şaselea patriarh al Moscovei si a toata Rusia. S-a nascut intr-o familie de ţarani, în satul Vel’deman nu departe de Nijni Novgorod. Bineînţeles ca despre personalitatea lui se poet vorbi foarte mult, însa in contnuare voi descrie Locul situt nu departe de râul Istra.
Ansamblul arhitectural de aici s-a conturat într-o perioadă relativ scurtă de timp, mai exact între 1657 – 1697. Scopul principal era construirea unei catedrale a Renaşterii, grandioasă şi fără asemănare. Construcţia Catedralei Renaşterii s-a finalizat în anul 1685.
Un alt punct principal de vizitat este Biserica „Naşterea Domnului”. A fost construită în partea de vest a complexului. Spaţiul vechi de lemn în care se ţineau slujbele religioase au fost înlocuite de altele din piatră. Pereţii fortăreţei, cu cele opt turnuri şi cu Biserica de dincolo de Poarta „Intrării în Ierusalim”, au fost construite în locul construcţiilor de lemn din secolul al XVII-lea.
„Palestina” de sub Moscova a fost elaborată şi construită nu doar ca un complex arhitectural grandios, ci şi ca unul peisagistic. Pe lângă mănăstire, se află şi o întindere verde, un parc-pădure cu izvoare, eleştee şi canale care unesc meterezele mănăstirii cu partea Nordică şi de Nord–Vest, cunoscută sub numele de Gradina Ghetsimani. Aici, pe malul pitoresc al râului Istra, se poate vedea unul dintre monumentele de început ale ansamblului arhitectural „Noul Ierusalim”: o clădire foarte mică cu patru etaje care îmbină elemente atât ale arhitecturii creştine cât şi laice, ale secolului al XVII-lea, cunoscută ca sihăstria patriarhului Nikon. Aceasta a fost iniţial gândită pentru rugăciunile retrase ale fondatorului „Noului Ierusalim” şi a fost păstrată în mănăstire ca un monument memorial. Catedrala „Renaşterea” este dupa cum am spus, centrul arhitectural şi cel mai important punct al complexului „Noului Ierusalim”. Catedrala a dorit să semene cu Biserica Sfântului Cavou din Palestina, cea mai importantă relicvă sfântă a lumii creştine. Arhitectura vest-europeană a preluat multe elemente ale acestei biserici, dar nicio biserică nu a sperat să o recreeze în totalitate cu aceeaşi grijă şi atenţie la detalii cum s-a întâmplat în cazul „Noul Ierusalim”.
Mănăstirea „Noul Ierusalim” a fost ridicată din ruinele care au rămas în urma războiului, complexul fiind devastat în iarna anului 1941. Acest lucru este reflectat în unele fotografii documentare expuse.
Am amintit de aceast ansamblu muzeal, despre frumuseţea acestor locuri deoarece în această “oblasti” (regiune), cum spun ruşii, a trăit şi lucrat ca medic şi A.P. Cehov.
Din aşa numita cetate “Noul Ierusalim” păşeşti spre exterior şi, fascinat, dornic de a afla cât mai multe lucruri - ţi se arată în faţa ochilor un “Corp Expoziţional”. Acesta are câteva camere, iar în două dintre ele sunt expuse cărţile lui Cehov, precum şi instrumentele sale profesionale. Geanta cu care mergea prin această regiune pe la casele oamenilor, dar şi ochelarii lui constituie o imagine de neuitat.
Poate nu întâmplător, această zona impregnată de religie este şi regiunea în care a profesat Cehov, ştiut fiind că marele medic şi scriitor credea nu numai în puterea tămăduitoare a medicinei, ci şi în cea a înălţării spiritului către cele sfinte.

Aparut in Revista "Kitej-grad", Nr. 4 (101), aprilie 2007